M-am obişnuit atât de mult să iubesc şi să fiu iubit, încât n-aş putea să mai trăiesc o zi fără această senzaţie. Mulţi oameni au şansa să iubească, dar le e frică s-o facă din toată inima.
Mulţi oameni sunt iubiţi, dar trec cu nepăsare peste revărsarea de dragoste, crezând că li se cuvine. Şi sunt atât de mulţi cei care tânjesc după o fărâmă de iubire care nu mai apare.
Nu ştiu ce e greşit la specia noastră încât ne dorim întotdeauna mai mult decât ce avem la un moment dat.
Nu reuşim să ne bucurăm, nu reuşim să dăruim şi ne irosim de multe ori viaţa visând cai verzi pe pereţi.Încercaţi să vă imaginaţi o zi în care nu mai sunteţi iubiţi, în care părinţii nu se mai interesează de voi, deşi când o fac vi se par pisălogi, imaginaţi-vă o zi în care proprii copii nu vă arată acele mici semne de iubire care vă confirmă faptul că încă e nevoie de voi. Imaginaţi-vă o zi fără dragostea partenerului, fără amintirea iubirilor trecute sau speranţa unei iubiri viitoare şi veţi observa cât de săracă ar deveni viaţa.
Nu ştiu ce s-a întâmplat încât am ajuns în situaţia în care suntem guvernaţi de frică şi nu de iubire.
Trăim speriaţi de o nouă criză economică, speriaţi de un cataclism iminent, imaginat de un ziar sau de un şarlatan. Trăim speriaţi de ziua de mâine, deşi astăzi avem un nivel de trai pe care nimeni nu l-a mai avut în România de la război încoace. În cea mai mare parte a zilei, ne urâm unii pe alţii. În loc să-i ajutăm pe cei care au cu adevărat nevoie de noi, îi invidiem pe cei despre care credem că au mai mult decât noi.Şi astfel, nu mai avem timp să iubim, iar mai târziu, fără a recunoaşte în faţa celorlalţi, descoperim că ne-am irosit viaţa şi că singurele clipe înălţătoare au fost atunci când am iubit cu adevărat.
Posteaza comentariu