Vorbiți-le copiilor despre clasa a V-a!

Sunt mama lui Victor (10 ani) și sunt tare mândră de asta. Am divorțat când copilul avea 2 ani și de atunci a început aventura noastră în doi și viața mea de femeie divorțată.
Sunt mama lui Victor (10 ani) și sunt tare mândră de asta. Am divorțat când copilul avea 2 ani și de atunci a început aventura noastră în doi și viața mea de femeie divorțată.
Mă rog, la cei care sunt aproape de ea. Dacă aveți un copil de 3 ani, nu e nevoie să-i povestiți despre clasa a V-a!
Haideți să vă spun de ce zic asta.
 
Nu știu cum ați fost voi, dar eu am fost copil din ăla care și-a dorit să crească repede, să ajungă la vârstă adultă, să treacă rapid prin viață. În traducere liberă, am fost naivă (ca să nu zic altfel) de mică.
 
Când am terminat ciclul primar, simțeam că am cam ajuns la jumătatea drumului. Sigur, mai aveam gimnaziul, apoi liceul și cine știe mai ce, dar eu simțeam că ce a fost mai greu a trecut. Nu avea cum să fie mai greu dincolo de clasele primare! Astea mi se păruseră o cruzime: să pleci tu, copil mic, de acasă - unde stai cu ai tăi - să vii la școală și să fii lăsat cu o doamnă care mai are vreo 25-30 în grijă pe lângă tine! Am plâns în prima zi de școală până m-am deshidratat și i-am zis mamei, cu lacrimile-n barbă ”Nu mă lăsați cu asta!”.
 
M-au lăsat, n-au avut de ales, iar ”asta” s-a dovedit a fi bună cu mine, dar clasele primare tot nu mi s-au părut ușoare.
 
Din clasa a V-a, în schimb, așteptam să se ușureze treaba.
Știam că nu vom mai fi cu doamna, că nu vom mai avea învățătoare, ci dirigintă, dar eu am crezut că e doar o schimbare de nume. Știam că vom avea profesori, dar era normal, nu? Părea simplu.
 
Ei bine, când a început școala, pentru mine a fost ca și când cineva mi-ar fi făcut puțin avânt și eu aș fi început să mă mișc ca un derviș rotitor. Începutul clasei a V-a a fost ametițor pentru mine. A fost ca și când aș fi fost în tribune la tenis și aș fi stat cu ochii pe minge. Acum aveam geografie și venea cineva, apoi aveam o pauză scurtă, după care aveam istorie cu altcineva și tot așa. Zilnic, prin fața noastră treceau 4-5 persoane care nu stăteau mai mult de o oră și încercau să ne spună diferite chestii.
Și eu de cine ascult acum?
 
Venită din clasele primare, unde trebuia să o ascult pe doamna învățătoare și atât, în clasa a V-a nu știam la cine să fiu atentă. Încercam să le fac față tuturor și să livrez fiecăruia ceea ce solicita: că unul voia să-i memorăm cuvânt cu cuvânt, că altul voia să știm neapărat să arătăm la hartă, că unul voia să știm anii, că altul voia să facem teme kilometrice pe multe pagini.
 
Sigur, făcusem geografie, istorie, muzică, desen, educație civică și până în clasa a V-a, dar pe toate le făcusem cu doamna noastră, pe care o cunoșteam deja bine și eram obișnuiți cu metoda ei de predare. Eram obișnuită, deci, cu materiile și cu schimbarea de registre, dar cu aglomerația de la catedră nu m-am putut obișnui decât târziu, după o perioadă în care nu mai vedeam deloc lumina.
 
Nici începutul liceului nu a egalat coșmarul clasei a V-a în viața mea! La liceu am știut la ce să mă aștept, m-am informat, n-am mai căzut în gol ca în gimnaziu.
De-asta vă spun! Copiii trebuie să știe ce urmează după clasa IV-a! Chiar dacă ei zic că știu cum e cu școala și chiar dacă voi credeți că sunt suficient de mari să se descurce, să știți că nu e așa! Sunt doar prea mari ca să fie mici și prea mici ca să fie mari.
 
Eu am vorbit cu al meu... E prea mare ca să mă vrea de mâna lui în curtea școlii în prima zi de ciclu gimnazial, dar suficient de mic ca să vrea să-l aștept la poartă.
 
Bine, și mai avem de vorbit și cu noi aceștia, Dumnezeii lor - părinții, să fim înțelegători, răbdători, calmi și calzi dacă nu tot timpul, măcar cât e începutul ăsta de clasa a V-a.



 
 

Posteaza comentariu

Greu de citit? Regenerare cod