Consultație la specialist: Copiii, bullying-ul și reacția părinților. Unde greșim?

Sunt mama lui Victor (10 ani) și sunt tare mândră de asta. Am divorțat când copilul avea 2 ani și de atunci a început aventura noastră în doi și viața mea de femeie divorțată.
Sunt mama lui Victor (10 ani) și sunt tare mândră de asta. Am divorțat când copilul avea 2 ani și de atunci a început aventura noastră în doi și viața mea de femeie divorțată.
Despre bullying între copii și despre reacția părinților.
Am scris, în trecut, despre câte remarci am primit ca mamă de băiat cu părul lung. Aproape că am fost și eu o victimă a bullying-ului adulților care nu concepeau cum pot fi de acord sau cum nu îmi pot controla copilul și îl las să-și poarte părul așa cum își dorește. Pentru mulți adulți, este de neconceput ca un copil să poată decide cum vrea să arate, să-și poarte părul sau să îmbrace. Aceiași adulți, au așteptări ca în adolescență sau la maturitate, copiii aceștia să fie drepți și neînduplecați în fața influențelor celor din jur. Am stat puțin de vorbă cu Andra Zaharia, psihoterapeut și specialist ATLAS în parenting:
 
Am să încep cu o poveste: băiatul meu are 11 ani și are părul lung. În urmă cu patru ani, ne-am mutat în blocul în care locuim și acum, iar el s-a împrietenit cu copiii din cartier (se aduna o gașcă numeroasă la locul de joacă din fața blocului). Îi mai ziceau ”fetița”, dar el îmi tot spunea că nu îl deranjează, că e normal să-i zică așa din moment ce are părul ca o fată. Anul trecut, în schimb, a refuzat să mai iasă afară. Apoi, a spus că nu vrea să se mai joace cu prietenii lui. În toamna anului trecut, am descoperit că el chiar îi evita. Dacă ei erau în parc, pentru el era un chin să treacă pe lângă ei și cu gluga pe cap, sau ascunzându-se după mine. La gestul de a-și pune gluga pe cap, deci peste păr, am avut tendința să cred că exact apelativul ”fetița” îl făcuse să ajungă în acest punct. În primăvara acestui an, după ce m-a rugat să-l las singur în parc, a reușit să-și refacă relația cu ei. Acum iese iar la joacă. Întrebarea mea, după această perioadă de zbucium în sufletul meu de mamă, a fost vorba despre bullying?
Andra Zaharia: Toți copiii fac glume și se amuză împreună unii pe seama altora, însă este o mare diferența între glumă și comportamentele agresive de tip bullying. Atât timp cât vorbim de glume, copiii nu se simt ofensați sau jigniți și râd împreună de cele spuse, însă atunci când „glumele” sunt unidirecționale, repetitive și vizează constant pe unii membri ai grupului, când limitele sunt duse mult prea departe în mod intenționat cu siguranță avem de-a face cu bullying-ul. 

Bullying-ul, așa cum este el definit, reprezintă un comportament cu tentă agresivă, repetitiv și intenționat, care are ca scop excluderea sau umilirea unei persoane. În cele mai multe cazuri, bullying-ul nu presupune existența unui conflict real, ci doar dorința unei persoane de a câștiga putere sau autoritate prin a-i pune pe alții într-o lumină defavorizantă. 

Bullying-ul poate fi întâlnit sub trei forme: verbal (șicanare, injurii, critici, amenințări, limbaj neadecvat sau cu conotații sexuale neadecvate), fizic (hărțuire, amenințare, vătămare, lovire, împingere, distrugerea bunurilor, gesturi obscene, încălcarea spațiului personal, încolțirea unei persoane în mijlocul unui grup) sau social (bârfa, lansarea de zvonuri false, punerea în situații stânjenitoare în public, provocarea intenționată a unui sentiment de jenă sau nesiguranță, excluderea intenționată și incitarea celorlalți la a avea un comportament asemănător.

Uitându-ne la toate cele de mai sus și la situația descrisă, experiența fiului dumneavoastră se poate încadra în tabloul fenomenului de bullying. 

Partea a doua este că eu, după ce am luat în calcul bullying-ul pe tema ”fetiței”, am început să îi vorbesc despre ceea ce ar fi putut el să facă - să le spună că îl deranjează, să le spună să înceteze etc.
Răspunsul lui a apărut nervos: ”Și după asta ce fac? Tu crezi că eu nu le-am zis asta? Tu crezi că toți copiii fac ce le zici tu că vrei tu? Eu le zic, da, și ce dacă? Câteodată, mi se pare că cel mai bine ar fi să-i bat… pe câte unii...” Deci ce facem când sesizăm că e posibilă și varianta aceasta? Se pot schimba rolurile din bullied în bully?


Andra Zaharia: Așa cum am menționat și mai devreme, bullying-ul implică un raport inegal de putere dintre victimă – bullied – și a celui care inițiază comportamentul agresiv – bully, în care victima nu dispune de capacitățile și resursele necesare pentru a se apăra.

Copiii care riscă să devină victime sunt adesea timizi, mai puțin populari și cu un număr restrâns de prieteni, sunt percepuți ca a fi diferiți prin aspectul fizic, stil vestimentar, statut social, etnie sau rasă, au o stimă și încredere în sine mai scăzute, au abilități sportive slabe, sunt mai puțin puternici din punct de vedere fizic, iar toate acestea îi fac să pară vulnerabili și ușor dominat. 

Pe cealaltă parte, inițiatorii comportamentelor agresive sunt preocupați de a avea putere și influență în mediile lor sociale, au un nivel redus de empatie și nu le pasă de emoțiile celorlalți, nu sunt adepții respectării regulilor și consideră purtările violente ca adevărate dovezi de putere, au nivel scăzut de toleranță la frustrare și, de cele mai multe ori, nu au relație strânsă cu părinții. 

După cum putem observa, caracteristicile fiecărui rol în parte sunt diferite și au la bază trăsături de personalitate specifice. Însă, cu toate acestea, studiile de specialitate recente au arătat faptul că cei care au fost victimele bullying-ului pot manifesta la rândul lor agresiv riscând să se transforme în agresorii altora, la fel cum agresorii pot deveni victimele bullying-ului altcuiva. 

Ce e mai ușor de identificat pentru noi, ca părinți, un bully sau un bullied? 

Andra Zaharia: Nu știu dacă putem considera că vreunul din roluri este sau nu mai ușor de identificat de către adult, pentru că totul depinde de relația existentă între părinte și copil. Poate că în unele situații, atunci când e vorba de bullying fizic, am putea considera ca postura de bullied poate fi mai ușor de observat din cauza rănilor sau leziunilor fizice, însă același lucru poate fi valabil și pentru bullies, atunci când victima ripostează pentru a se apăra. 

Cu cât părintele are o relație mai deschisă și mai apropiată cu copilul său, cu atât va ști mai bine ce se petrece cu acesta, care sunt dificultățile pe care le traversează atât la nivel social și școlar, cât și la nivel emoțional. Când această legătură nu există, când relația copil-adult este una bazată pe nevoile existențiale de bază, când părintele nu știe cu ce se confruntă copilul său în viața de zi cu zi, oricare dintre roluri poate fi dificil de identificat. 

Ce îl împinge pe copil să fie bully? 

Andra Zaharia: În spatele fiecărui comportament există niște nevoi care se cer satisfăcute, iar acest lucru este valabil inclusiv în cazul bullying-ului. 

Nevoia de atenție. Atunci când un copil este interesat de atenția celor din jur și o captează prin acte de violență sau agresivitate la adresa altora, acesta primește validare din partea celorlalți și se va simți încurajat pentru a manifesta acest comportament și pe viitor. 

Nevoia de putere și control. Acolo unde copiii nu au învățat că relațiile dintre oameni presupun egalitate în drepturi și obligații, unde empatia, respectul, înțelegerea și acceptarea necondiționată nu s-au dezvoltat îndeajuns, acolo unde violența și agresivitatea au fost permise sau chiar încurajate, poate apărea o nevoie acută de putere și control.
În aceste situații, dominarea și manipularea celorlalți aduc cu sine sentimente de măreție, importanță și satisfacție care, pentru a fi menținute, vor conduce către o perpetuare a comportamentelor abuzive. 

Nevoia de statut. Când copiii devin interesați de un anumit statut social, de a fi „cool”, vor încerca să-l obțină prin testarea diverselor tipuri de atitudini și manifestări mai mult sau mai puțin adecvate. Dacă popularitatea cea mai mare va veni prin intermediul unei conduite violente, aceștia vor continua să-și obțină astfel popularitatea.

Ce putem face noi, ca părinți, atunci când observăm că îngerașul nostru e bătăușul găștii?

Andra Zaharia: În primul rând, ar fi să inițiem o discuție cu copilul pentru a elucida ceea ce se întâmplă și a identifica ce a condus către această situație. Recomandabil ar fi ca tenta discuției să nu fie una acuzatoare, ci exploratorie și clarificatoare, în care părintele să poată obține un acces real și o imagine cât mai corectă asupra faptelor, gândurilor și emoțiilor copilului său. 

Odată identificate aceste aspecte, putem să aducem în discuție efectele negative și consecințele bullying-ului asupra tuturor celor implicați, să exprimăm dezacordul față de acest tip de comportament, să comunicăm eventuale limite și reguli pe care dorim să le implementăm pentru a preveni perpetuarea lui, să le oferim exemple de modalități pozitive și sănătoase de îndeplinire a nevoilor pe care ei și le satisfac prin intermediul bullying-ului.  

Este important ca aceste discuții să aibă loc într-un cadru suportiv și sigur, pentru că orice reacție negativă sau punitivă din partea părintelui nu numai că-i va întări ideea că violența și agresivitatea sunt acceptabile, ci va închide ușa comunicării autentice dintre copil și părinți. 

Am să vă povestesc din nou un episod din viața mea și a copilului meu. Ar putea fi chiar un serial, pentru că episoade de acest gen se petrec zilnic la școală. Există un coleg care îi bate, îi scuipă, le trage pantalonii de pe ei, îi lovește cu scaunele, le aruncă ghiozdanele, se plimbă prin clasă în timpul orei și multe altele. (Conducerea știe despre acest caz, dar nu s-a schimbat nimic de când a aflat. Cum în acest an au fost mai mult online, a fost mai bine - deși a mai pus muzică pe Zoom, a mai scris câte o gogomănie pe chat etc.) Ce ar trebui să facă părinții acestui copil? 

Din păcate, bullying-ul este des întâlnit în țara noastră, cu precădere în mediul școlar, România clasându-se pe locul 3 din cele 42 de țări în care Organizația Mondială a Sănătății a investigat amploarea acestui fenomen. În 2016, Salvați Copiii România a lansat primul studiu național cu privire la fenomenul de bullying în școlile românești din care a reieșit că 17% dintre copiii de 11 ani au recunoscut că au agresat alți elevi cel puțin de trei ori în luna anterioară, procentajul celor de 13, respectiv 15 ani, fiind de 23%.
Sau, mai detaliat, 3 din 10 copii sunt excluși din grupul de colegi, 3 din 10 copii sunt amenințați cu bătaia sau lovirea de către colegi, iar 1 din 4 copii a fost umilit în fața colegilor. În urma acestor rapoarte în anul 2020 au fost elaborate o serie de norme de prevenire și combatere a bullying-ului în spațiile destinate învățământului. Cu toate acestea, fenomenul este încă prezent în școli, inclusiv în timpul școlii online. 

Atunci când nici părinții copilului și nici cadrele didactice nu pot gestiona și corect situația se impune apelarea la un psihoterapeut. Este evident că întreaga familie are nevoie de susținere specializată, de un demers complex și personalizat, pentru a depăși acest moment. 

Dar ce ar trebui să facem noi, ceilalți părinți? Ce ar trebui să le spunem copiilor noștri pentru ca această poveste să se încheie?

Ce pot face părinții unui copil care este bullied? Copilul bullied are nevoie ca familia să-i ofere sprijinul necesar pentru a depăși această situație. În acest context, părinții trebuie să acționeze imediat ce au luat la cunoștință și să ofere copilului suport să se deschidă și să vorbească despre ceea ce trăiește, despre emoțiile și gândurile pe care le are. 

Dacă nivelul stresului emoțional este peste medie și copilul nu-l poate gestiona singur, atunci părinții trebuie să anunțe cadrele didactice despre cele întâmplate și să își ajute copilul prin a-l învăța cum să-și controleze propriile emoții și reacții, să-și dezvolte abilități sociale constructive prin a nu alimenta comportamentul agresiv, a se distanța de situație, a se manifesta asertiv, a se orienta spre a lega prietenii cu alți colegi și să solicite la nevoie suport în rândul cadrelor didactice. 

Atât timp cât copiii vor reacționa emoțional, plângând sau înfuriindu-se, nu vor face decât să încurajeze comportamentele inacceptabile. Dacă în continuare copilul manifestă un distres major, se recomandă să se apeleze la ajutor specializat în persoana unui psiholog școlar sau psihoterapeut. 

Din experiența dumneavoastră, care sunt cele mai frecvente greșeli ale părinților? Unde greșim noi? Care sunt butoanele pe care apăsăm și declanșăm astfel de comportamente în copiii noștri?

În primul rând, cea mai frecventă greșeală a părinților este bazată pe puținele cunoștințe pe care le au despre bullying, despre efectele pe termen scurt, mediu și lung atât asupra celor care au rolul de victimă, cât și în rândul celor care agresează sau sunt martori la aceste situații. Dacă am ști că expunerea la bullying scade performanțele școlare, crește riscul de abandon școlar, crește riscul de consum de alcool și droguri, conduce la dificultatea de a avea relații sociale sănătoase și crește riscul de a manifesta comportamente antisociale, poate că nu am mai trece cu vederea atât de ușor „tachinările” neadecvate.  

Lipsa atenției, comunicarea defectuoasă între copiii și părinți, aplicarea pedepselor și corecțiilor, în special a celor fizice, permiterea și acceptarea agresivității și a abuzului de putere, de orice formă, în mediul familial și nu numai, pot genera și ele un model comportamental parental deficitar pe care copilul, ca orice copil, îl va imita și îl va duce mai departe. 

Cu cât părinții devin mai conștienți de toate cele de mai sus, cu atât lucrurile se pot regla și pot intra pe un făgaș normal. 
  


 

Posteaza comentariu

Greu de citit? Regenerare cod