Am lăsat dorul la dospit

Sunt mama lui Victor (10 ani) și sunt tare mândră de asta. Am divorțat când copilul avea 2 ani și de atunci a început aventura noastră în doi și viața mea de femeie divorțată.
Sunt mama lui Victor (10 ani) și sunt tare mândră de asta. Am divorțat când copilul avea 2 ani și de atunci a început aventura noastră în doi și viața mea de femeie divorțată.
Prima imagine care îmi vine în minte, de fiecare dată când mă gândesc la ea, e cu ea venind dinspre corlată, de la vatră, cu o pâine rotundă și mare, cât roate de căruță, sub braț. Atunci se punea masa.

Acela era momentul în care știam că ne putem pune la masă, deși păzeam pâinea de la momentul -1.

 

Te pomeneai cu ea că ridica ochii spre cer: ”Nu ne ajunge pâinea! Hai să frământ!”, apoi pleca ”la vatră”. Acolo avea hambarul cu făină și mălai, ciurel și căpistere pentru fiecare în parte. Agățată la aer, afară, sub șopru, ținea coșnița cu turte. Le punea să se înmoaie cât ea cernea făina. Mă uitam hipnotizată la mâinile ei cu vene proeminente cum aruncau de la una la alta ciurelul ”ăl bun” - cel pentru făină. Făcea o grămadă într-un capăt al căpisterii, apoi se apuca de aluat. 


”Uite, faci un cuib așa cu deștele, cam așa, vezi? D-acilea pui câte puțână apă d-asta.

Dacă nu faci cu turte, pui drojdie în apă, dacă oi avea, și sare! Și uite, vezi? Faci așa cu mâna, mai pui apă și mesteci bine. Pui toată apa și d-acilea începi să frămânți. Uite așa!”


Îmi explica mereu cu detalii, ”d-acilea” o lăsa la dospit. Și tot nu stătea degeaba. 

 

”Hai să facem borhot la porcu` ăla, săracu` dă el, că tpt tre să încindem vatra și țăstu`!”


Și dădea drumul la foc, cu tuciul cu fiertură agățat în cârlig și țestul ridicat să-l atingă focul. Mă mai lăsa pe mine să mai pun vreun vreasc pe foc, dar ea își vedea e treabă prin curte sau prin grădină.


Țineam focul ceva timp, cât se dospea și pâinea.

În spatele hambarului cu făină și mălai avea ”cărpătoru”. THE cărpător, ca să zic așa. Era rotund și mare cât țestul și avea un mâner luuuung. Mie mi se părea o uriașă paletă de tenis, eco - că era de lemn. Nu m-am jucat niciodată cu el pentru că era sfânt. Cu el băga și scotea pâinea sub țest și tot pe el răsturna mămăliga. Era cu două fețe, ca să zic așa.


Urmăream mereu operațiunea asta cu mare interes. Avea o mătură specială cu care mătura vatra înainte să bage pâinea, un băț special cu care trăgea jarul peste buzele țestului și apoi urma așteptarea. 


Când deschidea țestul prima dată… mai că-mi vine să leșin și acum de poftă! Venea din grădină cu o roșie mare și foarte coaptă în buzunarul șorțului și scotea pâinea.

O punea pe hambar, apoi scotea roșia, o crăpa puțin în mână și ”ungea” pâinea fierbinte cu ea. Ieșea abur și mai tare când se întindea zeama cu semințe pe ea. Zeama se usca și pâinea rămânea aburindă și lucioasă, cu câte un pâlc de semințe lipit din loc în loc, după cum mânjise mamaia cu ”platageaua”.

 

”Dai cu roșie că roșia e dulce, ghia! Face pâinea mai bună!”


După asta, punea un prosop pe ea și plecam să pregătim masa. 


Abia după ce era masa pusă, mamaia se ducea să ia pâinea și venea cu ea sub braț.


Am scris povestea de mai sus ieri, de Ziua Dorului, cât am lăsat pâinea la dospit.

Am lăsat și dorul la dospit și o public abia azi. Am vrut să rumeg dorul în liniște.

 

 

Posteaza comentariu

Greu de citit? Regenerare cod