Cum să accepţi că unul din copii nu va fi niciodată al tău, ci al autismului?

Sunt mama a trei copii cu autism și șcriu pentru că simt că îi pot ajuta și pe alţii, părinţi ca şi mine de copii tipici sau atipici. Povestesc din viața noastră pentru că cred că ar trebui să știe cât mai mulți oameni ce înseamnă autismul, acest "cuvânt mare".
Sunt mama a trei copii cu autism și șcriu pentru că simt că îi pot ajuta și pe alţii, părinţi ca şi mine de copii tipici sau atipici. Povestesc din viața noastră pentru că cred că ar trebui să știe cât mai mulți oameni ce înseamnă autismul, acest "cuvânt mare".
Sunt acasă în miezul zilei în timpul săptămânii, sunt în concediu medical. Au adus cei mici ceva enteroviroză în casă.
David își face temele: 
- Romanii erau organizaţi în trei triburi: latinii,sabinii şi estrucii! declamă el începutul de lecţie despre Roma antică şi formele de organizare.
 
Încep să râd, îl corectez, îi spun că e vorba de tribul etruscilor. Se distrează şi el de inversiune. 

Rând pe rând, la diferenţă de 48 de ore unul faţă de celălalt, ne-am îmbolnăvit toţi.

 
Ilinca şi George şi-au revenit primii, în mod absolut ciudat, pentru că cel puţin Ilinca nu bea nici măcar apă, dieta ei aproape exclusiv baza tă pe lapte. Ca să nu mă trezesc cu critici, vă spun că Ilinca a fost un copil diversificat începând cu vârsta de 6 luni şi care, până spre doi ani, a mâncat tot ce mănâncă în mod obişnuit un copil de acea vârstă. Apoi a început să renunţe rând pe rând la câte un aliment şi am ajuns aici.

Şi David lipseşte de la şcoală, dar se simte mai bine şi recuperăm din teme.

 
I-am făcut o schiţă a lecţiei la istorie.
Mi se pare una din cele mai absurde programe posibile. Într-o singură lecţie, copiii învaţă despre trei forme de guvernământ şi despre termeni cum ar fi patricieni, plebe, curie, gintă, magistraţi, consuli, edili etc etc. Voi mai ştiţi ce înseamnă fiecare dintre ei şi ce rol îndeplineau în Roma antică ?

Mie mi se pare cam mult pentru clasa a V-a şi fiecare lecţie e la fel de abstractă. Nu credeam să ajung a spune asta, dar programa de a V-a după care am învăţat eu în 1990 era mult mai puţin stufoasă, iar lecţiile mult mai plăcute.
 

Noroc că David are parte de un profesor bun şi lecţiile sunt tot mai interactive, iar asta l-a ajutat să înţeleagă inclusiv începuturile omenirii, ştia cum arată Lucy şi cât de mult timp le-a trebuit hominizilor să ajungă ceea ce suntem noi astăzi.

Aş putea să fac asta o eternitate!


De fiecare dată când ajung să fac asta - să pun o mâncare la timp pe masă sau să port o discuţie şcolară cu David despre ce e personificarea sau despre cum se adună fracţiile zecimale, îmi spun că las acum totul baltă, că nu mai vreau serviciu, Că aş putea să fac asta o eternitate.
Aşa că, dragilor, nu le dispreţuiţi pe mamele casnice! Ele au parte parte de tot ce e mai bun: au parte de copiii lor. Eu aş vrea să fiu în locul lor şi nu pot.

Sunt mândră că pot să-mi întreţin familia. S-au cam dus vremurile în care treaba bărbatului era (doar) să aducă bani în casă. Îmi plac mai multe astea, în care un bărbat ca al meu e mândru că poate să îşi crească cu adevărat copiii, că face curat, că duce copiii la medic, că face teme, că face cumpărături şi întinde haine la uscat.

Iar toate astea nu îl fac mai puţin masculin, ci dimpotrivă: e mândria mea că am un soţ responsabil şi asumat şi care nu şi-a părăsit familia la greu.

Greul nostru ar putea dura o eternitate   


Ne este permis să ne descurajăm, dar nu avem voie să renunţăm. De când sunt mamă, nu mai suport să văd filme cu copii care sunt bolnavi sau cu părinţi care îşi pierd copiii.
Pentru că tot timpul mă proiectez în acţiunea filmului.

Inevitabil mă gândesc la dispariţia mea şi la felul în care vor fi copiii mei atunci, mai ales George şi Ilinca. Ca părinte de copii cu dizabilităţi, care nu are garanţia recuperării lor, aproape că îţi doreşti să trăieşti o eternitate ca să veghezi să nu le facă oamenii rău, să îi ajuţi toată viaţa lor. Dar nu ne e permis să murim când vrem noi, nu ne e permis să nu ne acceptăm soarta, iar exact lucrul din urmă nu-l pot face eu.

Nu pot accepta că autismul l-a invins pe George...


Deşi nimeni nu spune tare asta, o văd în privirea oamenilor cu care lucrează, că pentru George nu sunt mari speranţe de funcţionalitate. Iar în mintea mea se conturează mereu replica de care nici eu nu sunt prea convinsă: ”Lasă că o să vă arate el, nici nu ştiţi cine e George!”.

Cum să mă împac cu asta? Cum să accepţi că unul din copii nu va fi niciodată al tău, ci al autismului?

 
Pentru mai multe povești cu și despre noi puteți urmări și pagina de Facebook ”Ieșirea din Autism” :)  
 
Dacă ai o poveste din care crezi că vor avea de învățat cât mai multe persoane sau dacă ai trecut printr-o experiență inedită și consideri că ar trebui să afle cât mai multe femei despre ea, ne-o poți trimite pe redactie@eva.ro și noi ne vom ocupa de publicarea ei. 

 

Comentarii (2)

POSTEAZA COMENTARIU
Afiseaza:Cele mai recente|Cronologic

  • Marina Neciu pe 3 Mar 2020, 09:25
    Multumiri

    Va multumesc, multa sanatate, sa va fie bine !

    0
    0

  • Mirela pe 2 Mar 2020, 22:18
    Curaj

    Nici nu pot sa imi inchipui ce e in sufletul dumneavoastra si va spun sincer ca nici nu as vrea. Nu vreau sa fiu ipocrita, am si eu un copil cu autism si stiu cat e de dificil si cata deznadejde simt si eu uneori (desi vad progrese si ma rog si sper sa devina un adult cat se poate de functional/ integrat), deci atata pot sa va spun: curaj si multa rabdare sa aveti! Va urez sa aveti parte de tor binele si tot norocul in lupta dumneavoastra!

    0
    0

Posteaza comentariu

Greu de citit? Regenerare cod