nu mai pot sa traiesc-panica, depresie
-
0 1cafe_au_lait
cred ca incepem sa vorbim in contradictoriu.
deci fii atenta ce-ti spun:suntem entitati diferite,dotate cu grade de sensibilitate diferite.daca suferinta ta a fost si este de asa natura incat ai putut s-o pacalesti cumva si zici ca esti acum ok,asta nu inseamna ca se poate aplica si in ceea ce ma priveste.
nu sunt reticenta la sfaturi.le apreciez pe cele care simt ca vin din suflet si au o doza de empatie.
mi-e teama cu nu intelegeti diferitele stadii ale bolii.
am mai spus ,ca mare importanta o are si mediul in care traiesti si persoanele din jur.chiar nu pot intra in detalii ptr ca v-as plictisi si m-as plictisi si eu sa tot repet la nesfarsit povestea vietii mele.
iti dau doar un indiciu:sunt artist plastic profesionist.asta presupune o hipersensibilitate si o predispozitie la astfel de probleme psihice.si oare cati indivizi din breasla mea ,de-a lungul istoriei si chiar notorietati,nu au clacat ,apeland la actul final? deci realitatea vazuta de noi,astia, ,,ciudatii" cum ni se mai spune,e cu totul alta.poate distorsionata,poate exact asa cum este.... -
lechat said:cafe_au_lait
cred ca incepem sa vorbim in contradictoriu.
deci fii atenta ce-ti spun:suntem entitati diferite,dotate cu grade de sensibilitate diferite.daca suferinta ta a fost si este de asa natura incat ai putut s-o pacalesti cumva si zici ca esti acum ok,asta nu inseamna ca se poate aplica si in ceea ce ma priveste.
nu sunt reticenta la sfaturi.le apreciez pe cele care simt ca vin din suflet si au o doza de empatie.
mi-e teama cu nu intelegeti diferitele stadii ale bolii.
Ba stiu foarte multe despre aceasta boala, pe toate caile - experienta personala, medici, medicamente, informatii pe toate planurile.
Nu spun ca stiu absolut totul despre boala asta, pentru ca nimeni nu stie absolut totul, si nici macar tu.
Insa inteleg foarte bine prin ceea ce treci, depresia mea a fost destul de grava, problema e ca, spre deosebire de tine, am incercat la un moment dat, cu un efort maxim, sa ma ridic, si am reusit.
DAR stiam dintotdeauna ca asta e calea, ca asta trebuie sa fac la un moment dat, sa nu ma complac, si sa capat putina energie.
Sa stii ca ASTA e si calea ta de urmat, este singura cale de altfel - sa te scuturi si sa incerci sa te ridici. E greu, dar NU este de ales.
Ah, da, si eu am o hipersensibilitate din pacate, si da, am si eu (am avut dintotdeauna) inclinatii artistice, desi nu am vrut sa urmez o profesie in domeniu.
Insa astea nu sunt motive, cum vad eu ca te ascunzi in spatele tuturor acestor particularitati, dand vina SI pe ele.
Da, depresia este grea si parsiva.
Nici eu nu credeam ca o sa o depasesc vreodata, si uite ca am putut. De-aceea si vin aici sa iti spun asta, ca, greu si incet, DAR SE POATE.
PS. Esti singura persoana de pe forumul asta careia m-am deranjat vreodata sa ii raspund pe tema asta, pentru ca in multe puncte din povestea ta m-am regasit si eu, inclusiv cu forma de agorafobie.
Asa ca te rog pe chestia asta nu ma lua pe mine cu "entitati diferite", grade diferite, sensibilitati diferite. Bineinteles ca sunt diferite, niciodata nu vei gasi o alta persoana exact ca tine.
Insa drumul de urmat este acelasi - poate personalizat, dar acelasi.
Asta daca vrei cu adevarat, macar in stadiul de "proiect", sa iesi la liman.
Acest mesaj a fost editat de către cafe_au_lait: -
Si, ca sa iti mai spun din xperienta mea (ulterior am mai aflat si din alte experiente).
Eu devenisem dependenta de medicamente anti-depresive si tranchilizante, si la un moment dat am devenit constienta ca imi fac mai mult rau decat bine, clar.
Deci primul meu pas a fost sa merg la un medic bun si sa ii cer sa ma scape de dependenta respectiva.
Asa ca am inlocuit medicamentele vechi cu cele noi, care in cateva luni au avut ceva rezultate - am fost in stare sa renunt la ele de tot.
Iar in paralel "am lucrat" psihic la dorinta de a ma ridica, la lipsa de energie.
-
Cafè, cu adevarat povara grea e o depresie! Daca mai apare si anxietatea ori cate o fobie, daca trec ani (25 sunt enorm de multi) cu tot felul de tratamente incercate si nereusite , cu un rau care practic nu se mai termina...imi pot imagina (cat pot si eu) ca sa iesi SINGUR din toate astea e aproape imposibil. Adica nu e imposibil vazut din afara, de catre unii dintre noi care au trecut prin, ci dinlauntru. Ai atins un punct foarte important: proiectul. In boli din astea lipseste proiectul, proiectarea...Primul meu semn de insanatosire ( dupa ani de cura) a fost ca imi cautam pe net informatii despre o facultate de medicina. Voiam sa ma inscriu din toamna ( acum trei ani) la o facultate. Oops, mi-am zis, e semn bun si am vazut lumina, luminita de fapt... Nu m-am inscris la Medicina din cauza limbii pe care nu o stapanesc la nivel universitar dar mi-am gasit un alt curs care mi-a venit ca o manusa.
Ce mai vreau sa spun...este foarte important sa fie stabilit corect diagnosticul si sa ai incredere in tratament. Ca e tratament clasic ori alternativ, ca e terapie prin credinta, important e sa crezi ca te va scoate la liman. Psihiatria a descoperit boli noi, ar trebui sa folosesc ghilimele caci nimic nu e nou. Oboseala cronica de ex, care este foarte grava si ea. Sindromul asta post traumatic si de stres prelungit....Eu m-am prezentat singura la medicul de familie si i-am spus: sufar de depresie. Cand se merge aici la medicul de familie cu cate o durere, acesta nu face nimic altceva decat sa-ti dea trimitere la specialistul durerii respective. Cu mine a facut exceptie. M-a privit in ochi , am vorbit cam juma de ora, voia sa afle cat sunt de lucida, coerenta, cat poate conta pe forta mea interioara si mi-a dat tratament. La inceput ma chema foarte des ca sa ma urmareasca indeaproape, sa afle daca sa ma trimita sau ba la psihiatru, psiholog. A tinut cont ca sunt straina si ca , poate, nu ma povestesc usor intr-o limba straina. I-am spus dealtfel ca as fi stresata in caz de greseli de gramatica. A zambit. Vreau sa spun ca am avut noroc sa CRED in medicul meu de familie, in tratamentul dat. De ani buni (trei) sunt in afara tunelului, de mai bine de un an nu mai iau tratament si ma simt bine. In astfel de boli semnul bun e SA TE SIMTI ca mai apoi sa te simti bine... -
Bravo tie, Migaby, ai procedat foarte bine
Oricum o dai, depresia e depresie si se trateaza greu.
Insa exista si stadii mai severe ale depresiei - cand te simti lipsit de vlaga, de energie, abia te poti da jos din pat (pentru necesitati cum spunea si lechat), cand crezi cu adevarat ca te afli intr-o situatie fara iesire, si parca nu mai ai nici o dorinta de a trai, de a merge mai departe. La care, cum ai spus si tu, se mai pot adauga si anumite anxietati, si fobii.
-
Cafè, dar si cand iesi din depresie! Nu te mai vinzi ieftin, spui lucrurilor si oamenilor pe nume, nu mai faci compromisuri. Pentru ca vei fi aflat intre timp cum e "sa traiesti" in intuneric, fara forta, fara dorinte, fara sperante...Cand iesi la lumina, lumina aia este fantastica, miraculoasa, vezi totul in nuante de culori de care inainte nu aveai habar. Te uiti la o floare si spui: extraordinar! Te uiti la oameni cu mai multa generozitate, cu iertare, cu iubire, fara suparare . Depresia e cancerul sufletului, e o moarte pot afirma. Dar cand iesi din ea e ca o inviere , ca o innoire, ca o trezire superioara. Un om care a trecut prin depresie e un om fericit pur si simplu orice i s-ar mai putea intampla de acum incolo. Nu-i mai e frica pentru ca a trait ani in frica, in groaza chiar. Dupa depresie gasesti solutii la toate si la tot ca o compensatie a faptului ca ani nu gaseai solutie la nimic, de la gesturi banale la altele mai importante. Dupa depresie capeti toata forta pe care nu ai avut-o in timpul ei. E asa. Nu?
-
Intr-adevar Gabi, pare de necrezut poate initiatoarei topicului si altor persoane cu aceeasi problema, insa da, chiar asa este si se intampla, cand iesi la liman
Totodata eu una spun ca totusi vindecare completa nu prea este, tot tarasti o "umbra" de depresie, de anxietate, cu tine , insa acum este clar mai usor sa nu te lasi coplesita, sa nu te afunzi din nou in ea.
Acest mesaj a fost editat de către cafe_au_lait: -
-
Cafè, si la mine au fost semne in trecut, momente sau chiar cate doua zile , ma obisnuisem cumva sa convietuiesc cu asa ceva. Cand intunericul ma cuprindea mai mult si si mai adanc, tin minte ca m-am speriat si am actionat...
Oana, cu toate ca stiam ca sfaturile pe care le primeam erau cu buna credinta si cu buna intentie...tin minte ca imi faceau rau. -
Subscriu si eu la ce spune cafe.
Si la mine s-au manifestat in adolescenta primele semne. Am pus cauza pe anumite dezamagiri pe care le avusem in perioada aia. O despartire in tinerete era ca si cum s-ar sfarsii lumea, nu-mi reveneam mult timp, refuzam sa cred..aveam impresia ca numai mie mi se intampla
.. minte de copil! Apoi au urmat probleme prin familie, care mi-au pus capac.
Si ca sa fie totul perfect, imi formasem si un anturaj nepotrivit.
M-am imbolnavit de spasmofilie si au inceput starile de rau. Dureri de cap, stari de lesin. Eram dificila, acum eram vesela, peste 10min eram in depresie. Nu ma intelegeam cu oricine, nu oricine avea nervi pt starile mele schimbatoare.
Am trait perioade in care nu vroiam sa ies din casa. Imi revenisem la un moment dat, dupa niste analize generale si vitamine, plus ca mi-au fost alaturi oameni dragi. Asa ca in liceu am fost o rebela zvapaiata, un cosmar pt ai mei
Dar intradevar, mi-au tot revenit starile astea. M-am schimbat odata cu maturitatea, am devenit mult mai sensibila. In viata de zi cu zi sunt aceeasi zapacita dintotdeauna, insa clachez la orice chestie negativa. O mica drama in viata mea e de ajuns sa ma aduca iar in depresii.
O problema de-a parintilor, a prietenilor.. o cearta, o problema cu omul ( de care stiu evele ca am scris si pe aici..) , sunt de ajuns. Ma pandeste dupa colt, abia asteapta sa se instaleze iar in viata mea. Ce e pozitiv e faptul ca am invatat ce si cum trebuie sa fac, cum sa gandesc, astfel incat nu mi se agraveaza starile. Uneori nici cei din jur nu realizeaza ca mie imi trec prin minte tot felul de monstruozitati si ca sunt cu moralul la pamant.
Pe timpul facultatii am apelat la un psiholog. Simteam ca nu fac fata la nimic, nu reuseam sa invat atat de mult, nu ma intelegeam cu familia, treceam dintr-o relatie in alta, nu-mi gaseam locul , linistea, imi venea sa fug in munti de una singura si sa ma izolez acolo. Psihologul m-a ajutat f mult si m-a facut sa realizez de unde porneau starile mele, care era cauza principala si cum sa le inving. Atacurile de panica erau aproape zilnice, dar au trecut si alea.
Nu complet bineinteles, pt ca ma panichez si acum la orice rahat.
Dar tind sa cred ca suntem noi mai predispuse, mai sensibile...asa cum spunea si Cafe.
Bineinteles ca fiecare om e in felul lui. Tu esti intr-o stare deosebit de avansata.. noi incercam cat putem sa te ajutam. Poate te mai regasesti in povestile noastre...ori poate te ajuta catusi de putin sa stii ca nu esti singura, si ca sunt o tona de oameni care trec prin asta, mai mult sau mai putin de aceeasi intesitate ori ba.
Povesteste-ne despre tine, despre viata ta. Ce-ti place sa faci, ce anume ti se pare cat de cat important de povestit... orice
-
-
cafe_au_lait
stii cum e? dupa razboi multi viteji se-arata! in fine...
m-au enervat niste afirmatii de-ale tale,mai ales asta:cica ,,m-am deranjat vreodata sa ii raspund "...pai eu zic sa nu te mai deranjezi ,ca ai un fel de a scrie care pe mine ma scoate din sarite. si-asa sunt rau cu capu'.
zici ca, spre deosebire de mine,ai incercat,sa te ridici si ai reusit.dar de unde sti tu ce am facut in viata mea si la ce am recurs de-a lungul timpului.si daca ai reusit,sa-ti fie de bine,nu-mi mai vantura in fata cu vindecarea ta,caci vezi,e de scurta durata,doar esti sensibila..avand inclinatii artistice..
cica, ma ascund in spatele unor particularitati,dand vina pe ele.hm,imi face impresia ca-ti place sa te joci cu cuvintele fara sa le cunosti adevaratul lor mesaj.am incercat sa-ti explic niste nuante ale psihologiei umane,dar tu te crezi prea docta in materie de asa ceva.
zici ca "greu si incet se depaseste".ia mai citeste odata ce am scris la inceputul forumului astuia.nu pot sa scriu de 7 ori acelasi lucru.
si inca ceva,tu nu ai depasit cu brio aceste probleme psihice.nu esti toleranta cu mine,imi contrazici cam abrupt afirmatiile,convingeriile.
pe scurt,te rog,nu te mai deranja sa postezi aici,caci imi faci rau!
Acest mesaj a fost editat de către lechat: -
-
Oana_Domino
bine faci ca te retragi.nu prea ai definit termenul de ,,agresivitate" uita-te in dex.
rolul tau aici a fost mai mult de moderatoare.sa ma pui pe mine la punct.hai mai lasa-ma.gaseste-ti alte fraiere.
repet:nu sunt gigi contra.sunt ion anapoda,ptr cultura ta generala.
am simtit de prima data ce fel de caracter ai.nu zic mai mult.las-o asa cum a cazut!
in loc sa fi spus ceva constructiv,te-ai bagat si tu in seama ,exact ca virgula intre subiect si predicat.
si inca ceva:mania este strans legata de depresie.mai documenteaza-te,doamna! acum gata,scuteste-ma,ca m-apuca istericalele.
Acest mesaj a fost editat de către lechat: -
Lechat, la mine forma severa a depresiei a durat 7 ani (dar existase si dinainte); din care ultimii 3 ani a fost mult mai rau, mai ales ca, pe langa depresia si mai rea in care ma inecam, ma mai si drogam la propriu cu pastilele alea.
Asa ca nu-mi pare deloc un "fleac" ca am reusit sa ma ridic si ca trambitez chestia asta.
Pentru mine personal chiar e una dintre cele mai mari reusite ale vietii mele, asa sa stii.
Da, spre deosebire de tine, eu sincer cred ca eram mai receptiva (mai ales la sfaturile venite de la ai mei), dar tot degeaba, ca nu le puneam in practica, as fi vrut dar nu aveam energie si parca nici nu stiam cum.
Si pana la urma ca sa iau decizia (adica sa ma lupt cu adevarat pentru ca chiar sa ies din toata asta) a trebuit sa fiu "scuturata" (bine, eu am fost scuturata efectiv de viata, dar asta e alta poveste).
De aceea incerc sa te scutur si eu putin.
Plus ca sincer nu am nici placere si nici chef sa te mangai pe cap (nu numai pe tine, ci pe oricine altcineva intr-o atare situatie).
Pentru ca nu am rabdare, eu nu imi amintesc cu nici cea mai mica placere de toata perioada aceea, efectiv ma sageteaza inima cand imi amintesc cum eram, cum ajunsesem, ce gandeam samd. Perioada aceea e pusa bine la pastrare undeva in mintea mea si nu imi place sa deschid de prea multe ori usa ca s-o revad.
De aceea pentru mine e greu sa ma apuc efectiv sa scriu, sa ma deschid si sa dau sfaturi.
Daca crezi ca iti pot fi in vreun fel de folos, ai niste intrebari, poti sa scrii aici, si iti voi raspunde, cu sinceritate
Altfel eu insa nu mai scriu.
Acest mesaj a fost editat de către cafe_au_lait: -
Lechat
Fetele astea nu-ti vor raul. Nici nu incearca sa-ti fie superioare ori sa-ti vorbeasca urat si sa te puna la colt.
Ai cerut ajutor, de asta ai scris aici. Fiecare ti-a raspuns dupa propria experienta... si ai primit sfaturi foarte bune.
Si inca ai avut noroc de oameni buni care sa-ti raspunda frumos.De ce sa fii rautacioasa?
Totusi te mentii destul de bine.
Eu imi amintesc ca in perioadele depresive ma simteam ca un vierme minuscul in orice circumstante, si nu reuseam sa ma impun cum faci tu, nu reuseam nici macar sa comunic cu alte persoane atat de bine, d-apai sa mai fiu si rautacioasa si cu aer superior. In niciun caz... imi venea sa-mi sap o gaura si sa ma ascund in ea, pt ca nu aveam incredere in nimic din ceea ce imi trecea prin cap, ma simteam inferioara.
Nu suntem medici,,,nici cunostinte de specialitate nu avem. Cum am mai spus, fiecare ti-a dat un sfat in functie de propria experienta. Tu ia de bun ce crezi de cuviinta.
Acest mesaj a fost editat de către Maui.Wowie: -
Maui.Wowie
cand am postat aici prima oara,eram constienta ca ma voi lovi de niste eve cu care nu voi rezona.si cu altele care isi vor spune parerea in limita bunului simt.,fara sa-mi provoace mai multa sila, decat am deja ,fata de viata asta.
sfaturile pe care le-am primit sunt aplicate deja ,de ani de zile,fara nici un rezultat.foarte frumos,multumesc pentru ele ,celor care au avut un minim de interes pentru strigatul meu disperat dupa ajutor.
si apropo de sinucidere,chiar nu-i nimic de pierdut,dimpotriva.asta ar fi chiar ultima chestie pe care as mai avea-o de facut.sa intre in scena,deci,cele care ma indeamna la sinucidere.pentru ca de intamplat se va intampla ce e predestinat sa se intample.
,,rautacioasa si cu aer superior."...asta crezi tu despre mine? te inseli.
ca nu ma simt inferioara nimanui ,nici chiar papei de la roma,asta e adevarat,de ce sa ma simt? ce interes am sa ma bag cu capul in pamant ca strutul?
si cand cineva ma ataca,nu trec cu vederea,pentru ca m-am saturat sa fiu calcata in picioare.pot desfiinta o persoana numai cu privirea,da,am devenit o mizantropa,pentru ca oamenii mi-au facut mult rau .
sunt extrem de receptiva la nuanta fiecarei afirmatii.aerul de superioritate a fost de partea celor care chiar nu vreau sa ma mai abordeze.intelegi?
si inca ceva.de ce am rezistat eu 25 de ani in thriller-ul vietii mele? de ce mai sunt inca in viata? si lucida? pentru ca am o personalitate puternica si mi s-au activat scuturile de aparare.sa vedem pana cand...
Acest mesaj a fost editat de către lechat: -
Pai vezi ?! Esti puternica. Esti inteligenta, cu o personalitate frumoasa. Deja ai enumerat singura niste calitati esentiale. Ma bucur ca esti asa.
Te-am privit putin rautacioasa pt ca dpmdv fetele ti-au raspuns cu bun simt si ti-au dat sfaturi bune, iar tu ai reactionat ca si cum te-ar fi pus la colt, ceea ce nu e adevarat.
Eu imi doresc ca tu sa iti mentii personalitatea asta puternica, si sa o transformi cumva si in puterea de a reusii mai mult decat ai reusit in toti anii astia.
Esti o fata speciala, si-mi dau seama de asta doar din conversatia asta mica pe care o avem pe topic.
E bine ca discutam...ca te descarci. Mi-ar placea totusi sa ne povestesti mai multe.
Si intradevar..oamenii sunt rai. Dar mai sunt si oameni buni, oameni calzi.. ar fi minunat daca ai reusi sa intalnesti o astfel de persoana. Dupa parerea mea te-ar ajuta enorm -
Lachat, am umblat destul de mult pe internetul asta.
Pot sa afirm ca sunt printre putinele persoane care scriu la un astfel de topic, care am trecut printr-o depresie lunga si grava ( si nu o depresie din cele usurele, sau medii, ori declansate, oh, vai de vreun iubit, etc) care am iesit din ea, si totodata nu sufar de (alte) tulburari psihice, mintale, nu am luat-o "pe aratura" , nu am idei ciudate etc .
Daca vrei sa iei in seama ce am avut de spus, sau sa imi pui intrebari - bine, daca nu -nu.
Nu cred, sincer, ca o sa apara o alta persoana pe acest topic cu un "background" si mai "bun" decat al meu
Asa ca, trebuie sa te intreb: de fapt, ce vrei tu de la acest topic, ce vrei tu de la noi, cu adevarat?
Macar asa spune ceva, sa vedem daca te putem ajuta in acest mod.
Te rog nu uita, tu ai venit aici si ai cerut ajutorul, si inca "urgent".
Acest mesaj a fost editat de către cafe_au_lait: -
Fetelor, este cu adevarat foarte greu sa ajuti pe cineva atat de sensibil, atat de inteligent si de lucid , atat de ranit si atat de scufundat in suferinta prea lunga si prea adanca. E ca si cum cineva, ea, se gaseste intr-o apa adanca si se zbate pentru ca nu stie sa inoate. Este furtuna, bate vantul, bat toate iar noi stam pe marginea apei si spunem, strigam: respira nu stiu cum, tine mana dreapta asa, cea stanga altfel, picioarele misca-le in cercuri concentrice, gura si nasul ridica-le la un unghi de fix 90 de grade fata de suprafata apei...etc etc. Ajutor in cazul asta este ca cineva sa intre in apa si sa o aduca la mal. Punct. Omul aflat in depresie NU se poate ajuta singuuuur! Tocmai asta este paradoxul pardoxurilor si dificultatea dificultatilor. Tin minte ca nu suportam sa primesc nici un sfat atat eram de ingropata de vie in mine insami. Se iese, da, dar mereu cu ajutor din afara.