Școala ca școala, dar deschiderea cum se va desfășura?

Sunt mama lui Victor (10 ani) și sunt tare mândră de asta. Am divorțat când copilul avea 2 ani și de atunci a început aventura noastră în doi și viața mea de femeie divorțată.
Sunt mama lui Victor (10 ani) și sunt tare mândră de asta. Am divorțat când copilul avea 2 ani și de atunci a început aventura noastră în doi și viața mea de femeie divorțată.
1 Septembrie 2020
Când a început copilul meu școala, am fost doar eu cu el și a venit taică-su puțin. Am stat la distanță până a intrat în clasă.
Nu ne-am bulucit să-l ținem de mână, n-au venit bunicii și cumnații cu noi, nașii sau prietenii. Ba chiar îmi amintesc cum mă sunau cei din familie să mă întrebe cum a fost prima zi de școală a copilului și, pentru că eram lângă el, eu spuneam că fac mâncare de mazăre și că da, e frumos afară.
 

N-am vrut să fac un caz din asta.

 
N-am vrut să transform începerea școlii în ceva nemaivăzut, nemaipomenit, grandios și ultramegaparaimportant. Școala trebuie să fie o etapă firească în viețile noastre și cred că numai raportându-ne firesc la ea (noi, adulții) îi putem face și pe copii să înțeleagă asta.
 
Mi-e milă de copiii care vin îmbrăcați la patru ace, li se pune un buchet de flori în mână pentru doamna și au o armată de adulți pe lângă ei, iar toți acești adulți vor să facă poze și le strigă să zâmbească.
 
De când te-ai apucat să-l îmbraci total diferit față de cum era el obișnuit, copilul ăla s-a prins că ceva nu mai e cum trebuie.
Apoi e dus într-un loc unde, de acasă, i se spune că vor fi mulți copii. Ei, aș! Prima zi de școală are vizibil mai mulți adulți decât copii. Cu el merg și bunicii (dacă se poate, dacă sunt în viață, merg toți patru) pentru că nu pot rata momentul începerii școlii. Copilul trebuie să fie exemplar, să salute, să stea frumos, să nu plângă și să-și facă prieteni. E pus laolaltă cu niște copii pe care nu i-a mai văzut niciodată (poate că 2-3 sunt foști colegi de grădiniță, dar astea sunt cazuri norocoase) cu care trebuie să fie prieten: ”Întreabă-l cum îl cheamă! Sunteți colegi! Vorbește cu colegii! Hai, fă-ți prieteni!”
 
Apoi, e luat la poze: ”Hai una și doar cu mami, hai una doar cu tati, hai să facem și toți, hai să faci și cu bunicile, hai și cu fiecare bunică, hai și cu toți bunicii, ah, vrea și bunicul Gigi una cu tine și cu tati, hai să faci și singur, nu, nu stai bine, dă-te într-o parte, ține florile cu mâna cealaltă, de ce plângi?, nu mai plânge că nu ești copil mic, acum ești mare, ești la școală, ieși urât în poze, hai zâmbește!”
 

Începe festivitatea și nu se poate auzi nimic din ce rostesc cei care iau cuvântul.

 
Chiar și cu instalație de sonorizare, discursurile sunt acoperite de numeroasele remarci, sonerii de telefon, povești, sfaturi și alte strigături.
Nu pot să-mi scot din minte niște părinți din prima zi de școală a copilului meu, care s-au dat de ceasul morții pentru că i se desfăcuse copilului un nasture la cămașă: ”Du-te tu și fă-l că se vede urât!”/ ”Ba nu, du-te tu că ești mai slabă și te strecori mai ușor!”. Nu lungesc povestea - s-au certat crunt și finalul e că l-au strigat pe copil și i-au făcut semne disperate să vină la ei ca să-i facă nasturele.
 
După festivitate, se intră la clasă și acest moment, pentru mine, seamănă cu scenă din Apocalipsa Zombie, când trăgeau ăia să se urce pe pereți. Aproape toată lumea rămâne afară (să zicem că intră un singur părinte, rar am văzut să intre ambii) pentru că ei știu că ”nu-i ține mult, e prima zi” și toți vor să vadă cum ies. Se uită pe ferestre, fiecare are impresia că vede exact clasa, exact banca și exact copilul cu care a venit de acasă. Se dau telefoane, se anunță și doamna Nela de la 2 că fiul/nepotul e intrat în clasă, i se spune că i se vor arăta/trimite poze, se socializează, se face cunoștință cu alți părinți/bunici și se încheagă o conversație de tipul ”al meu face aia”, ”al meu face invers”, ”al meu știe deja să citească”, ”al meu e cu matematica”, ”al meu face meditații la engleză și ia ore de pian”, niște laude excesive care transformă discuția în ceva extrem de copilăresc.
E ca atunci când ieșeam la joacă și începeam să ne lăudăm cu ce mașină ”jmecheră” are unchiul care lucrează la Poliție când venea Gigel să se dea mare că are  bicicletă nouă.
 

Copilul iese, într-un final, vai de sufletul lui, numai el știe cum, că oricum nimănui nu-i pasă.

 
Toată lumea sare pe el să întrebe cum a fost, cum e doamna, cum sunt colegii, dacă și-a făcut prieteni, dacă e frumoasă clasa, cu cine stă în bancă, dacă îi place la școală. N-are voie să nu-i placă și a înțeles deja asta. Mami, tati, bunicul, bunica, mamaie, tataie, fratele mai mic, nășica și mătușa au venit să vadă cum îi place lui școala. Că așa e cu școala asta - e ceva ce trebuie să placă. Iar copiii o încep cu lecția obedienței gata predată de părinții care se vor plânge ulterior că școala nu încurajează creativitatea și libertatea de exprimare.
 
Sper ca distanțarea socială din acest an să ne distanțeze și de povești ca cele de mai sus. 



 

Posteaza comentariu

Greu de citit? Regenerare cod