Interviu cu omul ”din teren”, Ozana Nicolau. Ce se întâmplă, de fapt, la atelierele de educație sexuală pentru elevi

Sunt mama lui Victor (10 ani) și sunt tare mândră de asta. Am divorțat când copilul avea 2 ani și de atunci a început aventura noastră în doi și viața mea de femeie divorțată.
Sunt mama lui Victor (10 ani) și sunt tare mândră de asta. Am divorțat când copilul avea 2 ani și de atunci a început aventura noastră în doi și viața mea de femeie divorțată.
Ați descoperit vreo mină de aur până acum? Nici eu, dar pot să înțeleg cum s-au simțit cei care au descoperit vreodată! Am să vă las să citiți mai jos aurul descoperit de mine!
Am mai vorbit până acum despre educația sexuală a copiilor noștri, dar de această dată, după cum veți descoperi în rândurile de mai jos, am stat de vorbă cu cineva ”din teren”, cum ar veni. 
 
Am cunoscut-o pe Ozana Nicolau când se ocupa de un alt proiect care m-a lăsat cu gura căscată.
 
 
 
Este vorba despre documentarul web despre mamele adolescente. Asta se întâmpla acum câțiva ani, iar drumurile și pandemia ne-au cam separat puțin. Ozana a pus la cale și spectacolul de teatru ”Growing Up” (pe care vi-l recomand!), dar a mai făcut și alte lucruri mult mai interesante. Mi-am dorit să stau de vorbă cu ea (și să vă transmit și vouă)  după ce am aflat că a susținut o serie de ateliere de educație sexuală pentru elevi. Da, ați citit bine! O să vă las să citiți, pentru că nu aș putea să fac (încă) un rezumat în urma acestei discuții:
 
Din ce ați observat voi în teren, care sunt cele mai mari curiozități ale elevilor când vine vorba despre educație sexuală? 
 
Ozana Nicolau: Am realizat atelierele împreună cu Alexandra Miroslav (coordonatoare de voluntari la Fundația Tineri pentru Tineri de peste 10 ani) și ea a venit cu ideea ca la începutul atelierelor, să dezghețăm atmosfera cu un exercițiu de spart mituri pe tema sănătății reproducerii. După primele întrebari pe care le propunem noi (de tipul Adevărat/Fals și în care scopul e să lamurim partea de informații stiințifice: de exemplu, dacă o fată poate rămâne însărcinată la primul contact sexual sau dacă metodele ”tradiționale” de contracepție sunt eficiente) încep să curgă curiozitățile lor care merg în două direcții mari.
 
Prima direcție este legată de corp și experimentarea plăcerii. Sunt multe întrebări legate de masturbare si de norul e rușine si blam care pluteste în jurul acesteia. Tinerii se simt vinovați, jenați, nu știu cum să încadreze acest act. Apoi sunt întrebări legate de intensitatea plăcerii atunci când se poartă prezervativul. Se pare că dorința de a se bucura de fiecare strop de plăcere e atât de mare în adolescență și mitul că prezervativul ruinează plăcerea atââât de puternic, încât tinerii sunt dispuși să riște foarte mult. Dar sunt și curiozități foarte simpatice de tipul: ”E ok dacă ambii parteneri au orgasm în același timp?”
 
A doua este legată de valori și de o dinamică sănătoasă în relații. Am primit de mai multe ori întrebări legate de dezaprobarea adulților față de fetele care își încep viața sexuală înainte de a fi majore, despre importanța virginității (tot la fete, bineînțeles), dar și despre ce e de făcut atunci când unul dintre parteneri nu respectă dorința celuilalt de a se proteja de o eventuală sarcină (aici, surpinzător sau nu, întrebările au venit din ambele grupuri: și fete care simțeau presiunea partenerilor, și băieți care nu aveau încredere că prietenele lor vor să se protejeze de o sarcină). 
 
Despre ce vârste vorbim aici?
 
14-18 ani!
 
E bine să știm la ce să ne așteptăm!

Mi-ai povestit, la un moment dat, că au existat și situații în care cadrele didactice au vrut să asiste la atelierele de educație sexuală.
Ați stat de vorbă după? Care a fost părerea lor? Cu ce așteptări au venit și care a fost impactul în ceea ce îi privește? Copiii au fost timorați de prezenta lor?
 
Ozana Nicolau: Când profesorii asistă la ateliere, elevii sunt mai reținuți și e de înțeles de ce este așa: discuțiile despre sexualitate nu sunt încă normalizate în societatea românească; nu mă refer doar la discuții între adulți și copii/tineri, ci în general, sexualitatea este elefantul din cameră. 
 
Ni s-a întâmplat ca la un atelier (într-o școală cu care eram la prima colaborare) să avem nu unul, nu doi , ci șase profesori (inclusiv directorul) care au dorit să asiste. În prima oră de atelier aproape că a fost o liniște mormântală. Elevii ne priveau cu ochii mari și strălucitori, îi vedeam că ar fi avut multe de spus, dar nu prea îndrăzneau. Haios a fost că, la un moment dat, i-a prins pe profesori exercițiul de myth busting și ar fi vrut să răspundă ei în locul elevilor.   
 
La pauză, profesorii ne-au mărturisit că au avut reticențe. Două profesoare ne-au spus că fiicele lor sunt la liceu și că atunci când au aflat de atelier, primul gând care le-a venit în minte a fost că nu sunt de acord ca altcineva să le vorbească copiilor lor despre sexualitate. Că este strict rolul lor ca părinți, că inițial au venit în recunoaștere, să testeze atelierul.  Au adăugat că partea la care au rezonat cel mai mult este modul de abordare: le oferim tinerilor direct și echilibrat tabloul complet - care sunt opțiunile și riscurile pe care le implică începerea vieții sexuale și apoi care sunt efectele/consecințele. Nu tragem concluzii, nici că e bine așa sau că e bine invers. E la latitudinea lor să facă ce și cât ce își pot asuma. 
 
Profesoarele ne-au spus inclusiv că ar fi total de acord ca fiicele lor să participe la atelier și ne-au invitat să mai ținem încă un atelier în aceeași școală.  
Întamplarea este relevantă pentru că mulți părinți nu sunt de acord cu educația sexuală în școli pentru că, de fap nu știu în ce constă ea. 
 
Cu ce clase ați făcut voi aceste ateliere? De la ce vârstă crezi că sunt copiii noștri pregătiți pentru un astfel de atelier?  
 
Ozana Nicolau: Aceste ateliere au ca subtemă sarcina timpurie și parentalitatea – așadar, vorbim și de situațiile extrem de complicate de sarcini la minore și/sau adolescenți deveniți părinți. Le-am făcut cu elevi de la clasa a VII-a pana la clasa aXI-a, iar nevoia acută este la clasa a VII-a până la clasa a IX-a, deoarece, conform Raportului realizat de OMS la fiecare 4 ani, în România la vârsta de 15 ani, 40% dintre băieți si 30% dintre fete sunt activi/e sexual, dar doar un mic procent dintre ei sunt educați în sănătatea reproducerii și activi în zona de protecție. 
 
Copiii sunt pregătiți pentru informații și atitudini de sănătatea reproducerii de la vârste mici, când nu se pune problema de vorbi despre sexualitate cu ei, ci despre cunoașterea corpului, despre a numi corect părțile anatomice (”penis” și ”vulvă” sunt în continuare cuvinte tabu în România), de a învăța cu ce sunt și cu ce nu sunt de acord când vine vorba de  corpul lor – ceea ce este esențial în prevenirea și stoparea abuzurilor.
Pe măsură ce cresc, copiii trec prin diverse stadii de dezvoltare fizică și psihică, ceea ce naște în mod firesc multe curiozități. A vorbi deschis cu copiii despre corp, nu doar că le satisface această curiozitate (pe care, altminteri, oricum și-o vor satisface din alte surse – Internet sau gașca din fața blocului), ci îi învață respectul pentru propriul corp și cum să-l protejeze atunci când e cazul.  

Dar cum s-a născut ideea acestor ateliere? 
 
Ozana Nicolau: Am pornit de la îngrijorarea pe care o simt față de contextul actual al pandemiei, caracterizat de evenimente și direcții de gândire care sunt contrare responsabilității: grupuri de opinie care sustin că virusul SARS-CoV-2 nu există; care refuză să poarte mască, deși acest gest implică și protecția/siguranța altor persoane, nu doar cea personală; persoane publice care contrazic dovezile științifice sau care împing limitele democrației prin discursuri radicalizante. 
 
În acest climat turbulent, cu fake news, cu miscări clare de influențare a maselor, mi s-a părut extrem de relevant să discutăm despre responsabilitatea văzută ca abilitate de a răspunde în mod echitabil față de binele propriu PRECUM ȘI binele celorlalți. 
Se întâmplă adesea să reacționăm nu ca urmare a ce ne dorim sau credem cu adevărat, ci în funcție de opinia  majoritară, auzită atât de des până când o integrăm ca și cum ar fi a noastră. Iar pe mine mă interesează foarte mult cum facem să gândim cu mintea noastră și să decidem ce e bine pentru noi, în cunoștință de cauză și asumat, nu în funcție de presiuni (mai mult sau mai puțin evidente) din exterior. 

În ce școli le-ați susținut? Cum putem face să vă invităm și la alte clase? :)
 
Ateliere s-au desfășurat în licee din Pantelimon, Crângași, Rahova (parte a proiectului sprijinită de Primăria Municipiului București prin ARCUB) și în școli din împrejurimile Bucureștiului: Clinceni, Cernica și Chitila (parte a proiectului sprijinită de AFCN) 
Pentru doritorii curajoși de ateliere, ne pot trimite mesaj pe pagina de Facebook a Asociației Art Revolution sau pe pagina Fundației Tineri pentru Tineri

Noi ar tebui să fim închise câțiva ani ca să putem vorbi tot ce avem și tot am mai sta în fața porții ceva timp. Tu ai mai avut un proiect în anii trecuți, despre mamele adolescente. Eu am o problemă veche legată de asta. Credința populară s-a sedimentat pe ideea că părinții de fete sunt responsabili, că ei nu și-au educat fetele cum trebuie... Nu cumva au și părinții de băieți o datorie? Care crezi că este cel mai important lucru pe care îl pot face părinții de băieți în acest caz? 

Ozana Nicolau: Ai dreptate, responsabilitatea este direcționată majoritar către fete. De exemplu, uneori, profesorii ne-au propus să desfășurăm atelierele doar cu fete motivând că problemele în acestă zonă le au fetele, a se citi că fetele sunt cele care rămân însărcinate.
Ceea ce e ca și cum am spune ca aceste fete au rămas însărcinate de unele singure, nu cu niște băieți sau bărbați care sunt în egală măsură responsabili.  
 
Credința populară vine dintr-o istorie în care fetelor și femeilor li s-au atribuit multe responsabilități fără a li se da însă putere asupra propriilor decizii. Din fericire, această moștenire e în plin proces de deconstrucție. Revenind la părinții de fete – au o misiune delicată pentru că educația pe care le-o dau fiicelor presupune informații dublate de valori, dar și să le împuternicească, să le dea încredere să folosească informațiile și să apere acele valori, ceea ce se poate dovedi complicat într-o lume care, așa cum spuneam, manifestă rezistență la împuternicirea fetelor. 
 
Îmi place să amintesc că în tările mai civilizate, mai nou, nu se vorbeste doar despre femeia care este însărcinată ci despre tatăl și/sau cuplul care este însărcinat. Pe scurt, părinții de băieți au exact aceleași îndatoriri ca și părinții de fete, însă gradul de asumare variază. Aici poate că ar fi de facut un exercițiu simplu de empatie. Le propun părinților de băieți să își imagineze că au o fiică. Cum și-ar dori să se poarte un băiat cu fiica lor? În funcție de răspunsul la întrebare își pot educa băieții către ce grad de responsabilitate și către ce valori își doresc.

Dar cum ți se pare ție această generație? Tu ai mai susținut și alte ateliere cu elevii. Ai scris și o piesă de teatru despre creșterea și maturizarea ”strâmbă” a generației noastre, copiii clișeelor și ai presiunii sociale. Cum a venit ideea piesei Growing Up? Crezi că generația de acum va rupe acest lanț al slăbiciunilor?
 
Ozana Nicolau: ”Growing Up” este un spectacol de teatru care pornește de la investigațiile jurnalistului Victor Ilie publicate de Inclusiv (”Ție cine îți duce medicul la școală?”, 2019) despre corupția din sistemul medical românesc și influența marilor companii farmaceutice la granița (i)legalității. ”Growing Up” explorează materialul jurnalistic (bazat pe dezvăluirile unor avertizori de integritate) în registru subiectiv, invitând la o călătorie în mintea și sufletul unei tinere care trăiește un conflict interior (principiile și ceea ce își dorește vs. ce i se cere la job) și care are potențialul de deveni avertizor de integritate. 

Am creat ”Growing Up” (și) pentru că după 30 de ani de democrație, spiritul civic în România are încă nevoie de impulsionare. În continuare se discută despre “sistem” ca despre o instanță atotputernică, ceea ce se traduce într-o lipsă de asumare și accesare a puterii personale a fiecărui individ.  
Fie că este vorba de o acțiune strict personală (a refuza să faci ceva ce contravine propriilor principii) sau de o acțiune de amploare ce servește binelui societății (a deveni avertizor de integritate pe o problema de interes public) scânteia care declanșează acțiunea este în ambele cazuri asumarea responsabilității - a faptului că întotdeauna avem de ales.
 
Durerea generației noastre e că am fost învățați mai degrabă să supraviețuim decât să prosperăm și să ne bucurăm de viață;  faptul că percepem viața ca pe o luptă, o competiție cu câștigător unic, în care contează dacă s-au atins anumite obiective și prea puțin ”călătoria”  până la acea țintă. 
 
Ce m-a afectat pe mine profund (și este un efect al oricărui tip de traumă): deconectarea față de noi înșine, față de ceea ce simțim si ne dorim cu adevărat.
Am menționat mai sus de relația cu noi înșine. E o relație foarte puțin discutată și puțin vizibilă. Când ne reconectăm cu ceea ce simțim avem șansa să începem să ne punem și în papucii celorlalți și de aici apare și empatia socială. 

Crezi că generația de acum va rupe acest lanț?

Ozana Nicolau: Trăim într-o societate care se vrea democratică și se străduiește să ajungă acolo. Ne putem exprima liber (ceea ce e fabulos dacă comparăm cu ce se întâmpla înainte de 1989), ne cunoaștem drepturile mai bine și încercăm să ni le apărăm mai des. Ceea ce înseamnă că generația nouă se formează într-un climat mai sănătos, care îi încurajează să fie împuterniciți. 
 
Aș adăuga și că mersul la terapie psihologică se de-tabuizează ușor-ușor. Terapia pe care cei din generația noastră o fac se reflectă asupra generației tinere. Sper ca măcar o parte din părinții de astăzi să pună mai puțin preț pe note și mai mult pe conexiunea autentică cu copiii lor. Ceea ce, din nou, este un start bun pentru tinerii de azi. 

 
Vă promit că vom continua această discuție cât de curând! Mai sunt multe lucruri de spus! 

 

Posteaza comentariu

Greu de citit? Regenerare cod