Iubesc un barbat cu un handicap fizic
-
0 1Buna! De mult va urmaresc si va citesc si iata ca acum am nevoie de un sfat si nu stiu de unde sa il capat. Si m-am gandit la voi.
Iubesc un barbat cu un mic handicap fizic, consecinta a poliomelitei pe care a avut-o cand era mic. Este cel mai dulce si mai tandru barbat pe care l-am cunoscut. Nu e invalid, nu e un neputincios, doar are un defect la mers. Problema sunt parintii mei. La inceput nu au stiut nimic iar acum de curand am "indraznit" sa le spun. Reactia a fost una foarte simpla. "Ori il parasesti si iti cauti un normal nu un handicapat, ori pleci din casa noastra si ...te renegam". Am 27 de ani si pana acum am locuit cu parintii din motive comoditate dar si din motive financiare. El mi-a propus sa ne mutam impreuna. Nu as fi vrut sa fiu nevoita sa aleg intre el si parintii mei, dar conceptiile alor mei m-au socat. Voi cum ati proceda daca ati fi in locul meu? Ce ati alege? -
Am serviciu, lucrez la o Universitate din Iasi. Nu am un salar fabulos, dar mi-as permite sa ma mut. Nu sunt cu el din mila sau din semtimente materne pt ca nu are de ce sa imi fie mila. E un om normal ca toti oamenii, e un barbat normal. Iar eu nu vad in el "handicapatul", ci perechea mea.
In privinta parintilor, ai dreptate. Mereu au incercat sa isi traiasca viata prin mine, sa isi implineasca prin mine neimplinirile. -
-
Asta m-am gandit si eu ca trebuie sa "incep" sa traiesc pt mine si nu pt altii. Nu ma intereseaza parerea societatii sau a oamenilor de pe strada. M-a durut "ultimatumul" dat de parintii mei, sa aleg intre ei si el, fara a asculta vreun argument. Si el lucreaza, are un salar bun, si stiu ca ma iubeste. Si m-a mai durut "motivele" alor mei pt care artrebui sa il parasesc. "Ca ce-o sa zica vecinii?, ca ce-o sa zica cunoscutii?, ca ne e rusine sa te vedem pe strada cu o persoana care are un mers ciudat..." Dar nu s-au intrebat nici o clipa "Tu ce vrei, tu ce simti?" Totul s-a redus la ei, la rusinea lor.
-
nu trebuie sa cedezi in fatza unor argumente de genul asta...parintii tai se pare ca traiesc coplesiti de unele conceptii nesanatoase...si lasa ultimatumul...cu timpul isi vor reveni...daca tu-l iubesti, nu conteaza ce zic ei, si ce zice vecina de la 4...si apoi fiecare trebuie sa-ti respecte hotararea, ca doar e viata ta pe care ti-o traiesti cum vrei tu...parintii tai au viata lor pe care si-au trait-o cum au vrut ei...ai si tu dreptul asta...si oricum n-o sa poti mereu sa faci numai ce vor ei...si nici n-ar fi bine, dupa parerea mea...
-
-
Buna!
tot respectul pentru tine si pentru prietenul tau!
cand eu m-am despartit de prietenul meu mama nu a dorit sa ma primesca inapoi acasa, desi nu am fost un copil problema cum se poarta in zilele noastre.
tot din cauza vecinilor si din cauza rusinii fata de lume.
am strigat cat am putut de tare : eu sunt copilul tau, pe mine trebuie sa ma iubesti si sa ma respecti, nu pe ei!!!
nu te gandesti ce este in sufletul meu?
am ramas acasa, niciodata nu m-a intrebat ce s-a intamplat, dar nici nu a mai intrebat de el!
puteam sa plec din casa parinteasca, dar nu am vrut!
astazi am o relatie foarte frumoasa cu mama mea, s-a schimbat, a inteles ca nu se pot face toate cum vrea ea si desi in copilarie nu am fost apropiate, acum suntem.
am o alta relatie, sunt fericita, el sta la mine ptr ca nu vrea mama sa plecam, desi ne permitem si nici astazi dupa 3 ani nu s-a mai impus in viata mea!
concluzia: daca ii dai voie, te conduc, daca nu se vor modela ei dupa tine.
sa fii fericita cu iubitul tau si sa faci ce simti tu ca este mai bine, desi eu as mege pe mutatul impreuna
cu simpatie,
cristiana -
haide, ma, omu' doar un defect de mers si ai tai se pun de-a curmezisu'?
uite, eu am un vecin cu un astfel de defect (merge cu baston). de o viata (30 de ani) il stiu asa. are o sotie frumoasa si placuta, 2 fete si mai frumoase si se vede de la o posta ca este un sot si un tata minunat.
este si un bun vecin: cand eram mica, jucandu-ma prin casa, mi-a intrat in talpa o croseta mare, pe care n-am putut-o scoate singura. am sarit intr-un picior pana la usa lui si i-am cerut ajutorul. a chemat-o repede pe nevasta-sa si amandoi m-au sustinut pana la masina lor, m-au dus si m-au adus de la spital (intarziind amandoi de la serviciu), unde a trebuit sa mi se faca o mica operatie ca sa mi se scoata croseta din talpa.
nu mai zic ca-i plac si animalele: e printre putinii oameni din bloc care nu numai ca nu se uita urat la noi, cei care iesim cu cateii la plimbare in jurul blocului, dar se si opresc sa-i mangaie.
pai asa om mai zic si eu. -
eu nu inteleg de ce ai tu indoieli, chiar crezi ca parintii tau ar putea avea dreptate?
gindeste-te si asa, ai fi putut iubi un barbat perfect normal care intr-o zi are un accident care-l lasa fara un picior sau fara o mana sau cu un alt asemenea handicap.Ce faci? Il paraseseti fiindca ti-e rusine (tie sau parintilor tai) cu el pe strada?
Si eu cred ca la 27 de ani e timpul sa incerci convietuirea cu un barbat si fii fara grija, sunt sigura ca parintii tai il vor accepta cu timpul daca tu esti fericita si el este un om placut.
Nu te certa insa cu ai tai, spune-le frumos ca pleci sa locuiesti cu cel pe care il iubesti, evita scandalul si vorbele mari. -
Asa este. Este un tip super de treaba, dulce, tandru, inteligent, sincer si e si bun la pat, asa cum ati zis voi. Nu e mit
Si ma trateaza ca pe o printesa.Cred ca e primul barbat care nu ma judeca, care nu se cramponeaza de probleme inexistente, care stie sa faca o femeie sa se simta femeie. II plac animalele, ii plac copiii. Se opreste in parc si se joaca cu ei.
In privinta parintilor mei si pt mine a fost o surpriza reactia lor. Nu credeam ca sunt atat de inchistati, ca vad atat de putin si atat de meschin. Si stiu ca e momentul sa imi iau viata in maini. Daca vor intelege pe parcurs ca...sunt fericita si ca asta imi doresc, e bine. Daca nu, pierderea va fi tot a lor. -
Tocmai ca eu nu vreau sa il parasesc. Daca as fi avut cea mai mica indoiala ca nu ma voi acomoda cu el sau ca nu voi trece peste faptul ca are un defect, nu as fi acceptat eu din start sa am o relatie cu el. Dar..pt mine e foarte normal.Nu ma intereseaza ce cred cei de pe strada si nici cum ne privesc. Si prefer asa decat unul normal si afemeiat, betiv sau violent. Eu ii vad calitatile nu defectul fizic. Putea sa se intample oricui. Si tata are o problema la picior (dar nu foloseste baston) si asta nu inseamna sa imi fie rusine cu el, nu?
-
Bine, tata nu a fost asa de la inceput. Acum, de cativa ani are o problema si merge mai greu, nu poate sta sau merge mult in picioare. Dar la tinerete a fost normal. Nu stiu ce e in capul parintilor mei. Nici macar nu m-au lasat sa le explic, sa argumentez alegerea mea. Iar cand vor dori ei sa ma asculte nu voi mai fi eu dispusa sa le explic.Ne-am ascuns destul de mult timp de ai mei, tocmai pt ca imi era teama de o astfel de reactie. Dar am considerat ca e mai bine sa afle adevarul
-
am un prieten vechi, caruia in urma unei injectii facuta la 2 ani, a trebuit sa i se amputeze piciorul de la genunchi in jos. am fost colegi de liceu, iar dupa am devenit foarte buni prieteni. am discutat foarte mult pe tema handicapului lui si am aflat ca intradevar nu este usor sa iasa pe strada si sa se uite lumea intr-un anume fel la el, insa cu timpul s-a obisnuit si nu vrea sa lase lucrul asta sa ii umbresca viata. intotdeauna este o lege a compensatiei. el este un tip foarte inteligent, de o perseverenta iesita din comun si lucrul cel mai important- face absolut tot ce face un om obisnuit. ii place foarte mult sa mearga pe munte (si aici ma refer la altitudini de peste 1500- cu trasee foarte grele) si intotdeauna ajunge in varf printre primii. tot ce pot sa-ti spun este ca are o viata normala, a avut in decursul timpului relatii de lunga durata si totul este ok. sigur ca in adancul sufletului sau se gandeste la acest neajuns si spera ca cea care ii va fi alaturi va fi o femeie deosebita care nu il va pune in balanta cu mofturile parintilor ei. in alta ordine de idei, atunci cand este vb de un defect fizic, de care persoana respectiva nu se face vinovata, iar cineva se cramponeaza de acest lucru, parerea mea este ca ...nici nu mai tzrebuie sa discuti cu ai tai. daca erai tu in situatia asta si parintii lui nu ar fi fost de acord, ai tai cum vedeau lucrul asta. ei nu se gandesc ca oricui i se poate intampla ceva grav si asta doar intr-o fractiune de secunda? asta inseamna ca el nu are dreptul la fericire, la o viata normala? mi-e sila de oamenii care au pretentia cum ca gandesc bine dar de fapt lasa vecinii, rudele, oamenii de pe strada sa gandeasca in locul lor!! cat despre somatia pe care ti-au facut-o, este foarte bine pentru tine. ia-o din loc, ca doar esti pe picioarele tale si esti direct raspunzatoare pentru toate deciziile pe care le iei in viata. ai sa vezi ca tensiunile usor, usor se vor ameliora si ca totul va fi bine. vei fi si cu iubitul tau, iar cu parinti vei incepe o relatie noua in care veti fi egali, fara anumite chestiuni impuse. iti doresc multa tarie. de aia este frumoasa viata, pt ca te pune in fel de fel de situatii de genul asta in care trebuie sa faci uz atat de ratiune cat si de sentiment. iti doresc toate cele bune!
-
El a avut poliomelita la 5 luni, a fost paralizat de la brau in jos...Apoi a facut 2 operatii de refacere...Acum merge normal doar ca putin mai greu si uneori se ajuta cu o cotiera. Dar face absolut tot ce face un om normal, inclusiv urcatul pe munte asa cum ai spus si tu. E de o ambitie si de un calm si rabdare dumnezeiasca. Si el stie ca uneori este sau suntem priviti ciudat de anumite categorii de oameni, insa s-a obisnuit. Parintii mei nu si-au pus problema ca ar putea fi si reversul medaliei, ca as putea sau as fi putut sa fiu si eu in situatia asta. Si nu cred ca le-ar fi convenit sa fie asa. Parintii lui sunt niste oameni extraordinari. care s-au purtat cu mine super din primul moment in m-au vazut. Si simt si stiu ca voi fi fericita alaturi de el. Si voi urma sfatul alor mei si voi cauta sa imi vad de viata mea!
-
Sandrina, reactia parintilor tai care pe tine te-a socat e pentru ca nu ai mai pus in fata lor o asemenea problema, ei au gandit mereu la fel despre oamenii care au unele probleme de ordin fizic, acest lucru se trage din educatia primita in comunism si de regulile societatii de atunci (si de acum, din nefericire!!!) care marginaliza din start un om care "nu e normal!!!", este o mentalitate restrictiva dar pe care oamenii si-au insusit-o si o propaga mai departe, iar ei de fapt vor sa-ti transmita alt mesaj : "noi vrem pentru tine un barbat normal nu unul care nu e bun de nimic"! trebuie inteleasa aceasta problema, ei nu iti vor raul insa ceea ce doresc ei pentru tine se releva din educatia si din mediul in care s-au dezvoltat, adica una nesanatoasa, acesta este motivul pentru care nu au ascultat nici argumente nici nimic, sunt consvinsi ca ei sustin adevarul pentru ca asa il cunosc ei, oricum oamenii care au peste 45-50 de ani, o mare parte renunta greu la ideile in care au crezut o viata, sunt rigizi la nou, sau altfel spus au o toleranta scazuta la mentalitate noua, la noutatte in general! De multe ori invinovatim oamneii, insa oamneii sunt produsul unei societati care macina si secera mentalitati, convingeri care sunt foarte greu de invins! Exista si un egoism aici, tipic parintilor de altfel, foarte putini parinti isi intreaba copii daca sunt fericiti, ii preocupa mult mai mlt ca baiatul sau fata "nu se imbraca asortat" ca sa dau un exemplu!In plus tu fiind acasa pana la 27 de ani, ei au simtit ca au control asupra ta, ca esti inca o fetitza, si presupun ca nu le-ai facut mari probleme de-a lungul anilor, trebuie sa le arati ca esti femeie si iti asumi responsabilitatea asupra propriei vieti! Cel mai bine e sa iti construiesti viata ta cu acets om, dar fara sa iti blamezi parintii (actioneaza din nestiinta si din rigiditate!!!), si repsecta-i si iubeste-i in continuare asa cum ai facut si pana acum, nu e usor dar merita! -
in ce priveste controlul parintilor asupra vietii copiilor: cunosc un cuplu care au un copil(!). este vorba de un ,,copil`` de !!! 36 de ani. in afara de faptul ca iese sa-si plimbe cainele in fiecare zi, alta ocupatie nu mai are (la ce i-ar folosi?). parintii i-au condus viata de la bun inceput si o vor face probabil pana la sfarsitul vietii lor sau a ei, cine stie. intreband-o in treacat de ce nu face ceva cu viata ei, mi-a raspuns mama ei in loc sa-mi raspunda ea. pai , toti barbatii sunt niste mitocani si niste lepre... mda doar ea (mama)a gasit unul care face exceptie de la regula, nu? nimeni nu ar trebui sa ajunga in situatia asta!