Dragoste "matura"
-
0 0Stiu ca pe forumul asta se face mare caterinca, dar imi spun povestea pentru cei care o pot intelege, si imi asum riscul unor mistocareli de doi lei, pt ca am sufletul plin si simt ca explodez.
Acum 12 ani am iubit un barbat cu tot ceea ce sunt (eu aveam 24 de ani si el 30). A fost barbatul care m-a implinit din toate punctele de vedere. Relatia noastra a durat 4 ani, si mi-a luat inca 2 sa pot merge mai departe. Pe scurt, relatia noastra a fost agonie si extaz: tot ce am trait am trait la intensitate maxima: si dragostea, si furstrarile care degenerau in despartiri, si impacari dupa o zi, cand ma suna si imi spunea ca fara mine nu poate trai, si eu lasam totul si fugeam la el. Astia 4 ani au fost traiti aproape zi de zi impreuna: la serviciu si in afara. Am fost intr-o multime de locuri impreuna, fugind de restul lumii, ca sa ne pierdem unul in bratele altuia. Ne stiam atat de bine ca ne intelegeam din priviri..la propriu. Odata ne-a spus cineva care nu stia ca suntem impreuna ca se vede in privirea noastra cat ne iubim. Problema?! Era casatorit. In ciuda faptului astuia, toti cei din jurul nostru ne stiau ca un cuplu, si ne-au acceptat asa. Chiar considerau ca “ne potrivimâ€. Nu vreau sa discut persoana sotiei lui, sau motivele pe care le-a avut ca sa o insele. Cert e ca eram impreuna la serviciu, care era ca o casa a noastra, si plecam de la serviciu impreuna, si nu ne puteam desparti, chiar daca insemna sa stam de vorba in masina. Chiar si legatura fizica a venit dupa 6 luni, deci nu puteam fi acuzati ca a fost o aventura pt sex. In fine, dupa 4 ani, in care si-a pus problema de a divorta, dar i-am spus ca nu as putea fi fericita sa iau un tata de langa copilul lui (avea o fetita de 8 ani cand ne-am despartit; eu insami am crescut fara tata de la 5 ani), am hotarat ca nu mai pot continua asa, si chiar daca a fost foarte greu sa am putere sa renunt, si sa rezist rugamintilor lui de a ma intoarce, nu am mai facut-o. Iar timp de 2 ani nu am mai avut nici o relatie cu nici un barbat, pt ca il iubeam pe el, si nu concepeam sa fiu a altuia.
De-a lungul timpului ne-am mai intalnit ocazional, si de fiecare data imi spunea ca asa cum m-a iubit el nu o sa ma mai iubeasca nimeni…si intotdeauna am considerat afirmatia asta ca fiind “vorbe mariâ€. Tot in virtutea acelei experiente, am jurat ca nu o sa mai am de-a face cu barbati insurati, si am reusit. Intre timp am mai avut cateva “relatii†dar nu a mai ajuns nimeni la sufletul meu , si tuturor le-am gasit nod in papura ca sa-i alung. O buna bucata de vreme am crezut ca am de platit pacatele fata de sotia lui, care a stiut de noi, si nu a facut nimic in nici o directie. Si-a acceptat barbatul si soarta asa cum au fost.
Intamplarea a facut ca acum cateva saptamani sa ne intalnim din nou. Am vorbit, neutru, nu pot sa mint sa spun ca nu am simtit nimic (si el spunea de fiecare data cand ne intalneam ca inca ii tremura genunchii cand ma vede, si i se pune un nod in gat – dar il vedeam cat era de emotionat, nici nu trebuia sa spuna ceva), insa pt mine de la momentul despartirii de acum 8 ani, a devenit barbatul “tabu†total.
Totul pana vineri seara cand mi-a trimis un mesaj in care ma ruga sa beau o cafea cu el sambata. Eu, ca sa-l descurajez total, pt ca steam ca vor urma insistente, si nu voiam sa-i dau sperante desarte, i-am raspuns: “de ce maine, hai acum†stiind ca nu poate iesi din casa la ora aia (era vreo 10 seara). La care bineinteles ca a raspuns ca “e obosit si nu mai iese din casa†si eu i-am replicat ceva de genul QED (in traducere libera: nu te mai da cocos, cand stii ca sunt vorbe in vant); peste 5 min ma suna ca ma astepta in fata blocului.
Urmand primul impuls, am coborat, plina de nervi in ideea sa-l spurc si sa-l trimit acasa pachet, cum mai facusem de jdemii de ori, dar bineinteles ca sufletul meu spunea altceva (altfel puteam s-o fac si la telefon, doar nu ma amagesc singura). Ce a urmat m-a mirat: am stat 2 ore in masina, povestind despre una, despre alta, total neutru si calm, si ne-am simtit extraordinar de bine, ca pe vremuri. -
Cand am plecat era exact ora 00.00, si m-a intrebat daca dimineata iesim la o cafea. Eu am inceput sa rad, i-am aruncat un “te mananca in cur†si am plecat fara sa-i dau un raspuns.
Bineinteles ca dimineata m-a sunat si m-a invitat la o cafea, si eu, mi-am deconectat creierul si am actionat dupa ceea ce imi spunea sufletul. Asa ca m-am dus. Mi-a spus doar ca de aseara se gandeste mult la tot ce-a fost, si e foarte emotionat. Urmarea a fost, ca sa trec la varianta scurta ca duminica ne-am vazut iar, si mi-a spus ca el ma iubeste de 12 ani, si se gandeste ca la momentul asta, fata lui ar intelege daca ar divorta. Ca eu sunt femeia langa care s-a gandit intotdeauna sa-si petreaca viata, si ca acum ar putea sa-mi ofere ce n-a putut atunci. Ca a fost cel mai greu cand m-a pierdut acum 8 ani, si ca nu o sa ma piarda din nou. Am avut un soc, pt ca nu ma asteptam la asta…nu doar ca nu ma asteptam, nici nu visasem vreodata. Si de atunci imi spune incontinuu ca ma iubeste, si ca vom fi impreuna, si sa gasim tot impreuna o cale de a face ce trebuie facut fara sa provocam dureri foarte mari. Ceea ce nu se va intampla, a spus ca stie prin ce va trece, ca nu are ce-i reprosa sotiei lui, decat ca impreuna cu ea nu a putut realize in atatia ani ceea ce ar putea impreuna cu mine, si ca cei din jur vor fi socati, pt ca ei pareau cuplul perfect. Dar, a spus, cu mine se simte implinit: sufleteste, si ca barbat.
Acum, ascultandu-mi sufletul, e barbatul alaturi de care as merge pana la capatul lumii, el a spus ca renunta la tot, nu-i trebuie nici un varf de ac, ii lasa copilului lui tot, pt ca el impreuna cu mine poate construi orice de la zero. Trecand putin prin creier, mi-a fost teama ca euforia asta sa fie de moment..insa ma gandesc la trecutul nostru impreuna, si la faptul ca ne cunoastem atat de bine, incat fiecare din noi stie cat poate celalalt, si la ce sa se astepte.
Oricum, in concluzie, poate si faptul ca eu atatia ani nu am gasit “barbatul perfectâ€, ca notiunea de “relatie perfecta†se referea intotdeauna la timpul petrecut cu el, m-a facut sa cred ca poate acum e momentul la care ne e sortit sa fim impreuna, si ne-am chinuit 8 ani ca sa fim siguri acum ca ne meritam unul pe celalalt. La bine sau la rau. -
-
Sincer, si mie mi-a fost teama de "supa reincalzita". Insa i-am spus ca meritam sa ne dam o sansa, in alte conditii decat alea de atunci. Si m-a mirat determinarea lui, de a-mi oferi "totul sau nimic" in ideea ca altfel nu ma poate avea, ca nu as mai fi acceptat compromis.
Eu vreau sa am puterea sa merg pana la capat, pentru ca vor umra momente foarte grele pentru el: sotia, copilul, parintii, socrii, etc.
Si i-am spus ca daca va simti vreo urma de indoiala, cat de mica, sa se opreasca. Pentru ca daca nu vine cu totul la mine, trup si suflet (nu material), mai bine sa nu vina deloc. -
Uite cum vad eu.
e drept ca vor fi suparari si poate suferinte, insa nu am fost si nu voi fi niciodata de parere ca trebuie sa tii si sa mentii o casnicie doar de dragul casnieciei.
E greu atunci cand sunt copii la mijloc, dar e si mai greu sa traiesti intr-o relatie deja compromisa, sau intr-o relatie in care tu esti mereu cu gandul in alta parte si te intrebi cum ar fi fost daca.
Copiii cresc, isi vad de viata lor si intr-un final inteleg.
Tu insa ramai singur si neimplinit cu regrete tardive.
Viata este prea scurta ca ti-o traiesti in amaraciune si in regretele neimplinirilor.
Insa, repet, inainte sa promiti, sa te implici si sa accepti orice, divort.
Altfel o veti lalai din nou fara o tinta precisa. -
Iti multumesc dikens pentru sfaturi.
E clar (acum) ca el e foarte hotarat sa mearga pana la capat. Il cunosc foarte bine, stiu cand e motivat ca e in stare sa mute muntii din loc. La fel cum si el stie foarte bine ca eu compromis nu mai accept. Si mi-a spus ca stie cat am suferit si ca l-a durut ca atunci nu a putut face ceea ce acum poate.
Mi-a mai spus ca nu a fost loc in lumea asta unde a fost sa nu se gandeasca ca ar fi vrut ca eu sa fiu cu el (chiar i-a spus fratelui lui o data asta, intr-un concediu - bine, fratele lui stia de noi atunci), ca nu a fost sarbatoare la care sa nu se gandeasca la mine, cum fugea de acasa sa fie cu mine...si ca singurul lucru care l-a impiedicat sa ma sune toti anii astia a fost faptul ca nu voia sa imi mai provoace suferinta.
Dar eu nu m-am gandit la ce a simtit el in casnicia lui...m-am gandit ca a trebuit sa il las, ca sa fie langa copilul lui. Care acum are 16 ani. -
-
Anna, la prima vedere asa pare, ca a fost las..insa l-am inteles, si nu am pus nici o presiune pe el atunci, pentru ca stiam ca isi iubeste copilul, iar eu am crescut fara tata, si fara ca tatalui meu sa ii pese de mine, sau sa il mai intereseze altceva in afara de pensia alimentara.
Poate ca anii astia au ost meniti sa vedem, ca termen de comparatie, ca ne e bine unul langa celalalt, intr-adevar. -
-
neimplinire..
nu trebuie sa te consideri vinovata daca el va divorta si acel copil va ramane..nu va ramane fara tata, asta este cert..atata timp cat el va fi in viata, va ramane tatal copilului..sa nu uiti asta..
daca simte ca nu isi mai iubeste nevasta, cred ca e mai bine sa nu il influentezi de nici un fel..nu inseamna ca iti cladesti fericirea pe spatele ei..pur si simplu nu v-ati intalnit la momentul potrivit..nu v-ati sincronizat perfect, insa, acum-cum spunea cineva-poate ca este timpul vostru.. -
-
" a spus ca stie prin ce va trece, ca nu are ce-i reprosa sotiei lui, decat ca impreuna cu ea nu a putut realize in atatia ani ceea ce ar putea impreuna cu mine, si ca cei din jur vor fi socati, pt ca ei pareau cuplul perfect."
sigurcadaaaa. Ce texte de doi lei....
Ca te iubeste sau nu, e un las care a jucat teatru 12 ani pur si simplu de lene. A ales calea mai simpla de lene, de comoditate. Si nu-i o luna sunt 12 ani....ori nu cred ca fiindu-i lui rau in casnicia aia a suportat cu stoicism pentru copil iar acum divorteaza...dar DOAR daca are o alta alternativa. Daca tu nu-l vrei... el sta in cuplul lui 'perfect'.
Daca era om normal la cap, venea si-ti spunea "Am divortat pentru ca asa am vrut eu : ma mai vrei sau nu?". Asa e un linge-blide care spera sa-ti fi pus in fata o oferta pe care sa n-o poti refuza.
Imi pare rau sa-ti spun, da' nu-i nimic de capu' lui. Si stiu ca ai nevoie sa te lamuresti singura de asta, pentru ca doar asa vei merge mai departe.
-
No, cred ca asta a venit in momentul potrivit ca sa ti sa lamureasca si tie anumite semne de intrebare "cum ar fi fost daca?" Daca e sa fie (ceea ce iti doresc) atunci el va divorta si va fi numai al tau. Daca nu o va face si va fi doar o mica agitare a apelor si o testare a terenului (sa vada ce mai reprezinti pt el) atunci poate, sper vei scapa de demonii trecutului si vei putea sa mergi mai departe. O sa iti dai seama ca imaginea pe care ti-ai construit-o despre el si despre voi nu a fost cea reala, ci doar "machiata" de sufletul unei femei indragostite.
Insa, nimci in viata nu se intampla fara motiv....doar evenimentele au un scop. te a iti da un sut un fund sau de a-ti aduce barbatul menit tie, langa tine. -
-
Revin cu niste precizari: acum 8 ani, el discutase cu mine posibilitatea divortului..nu stiu daca ar fi mers pana la capat sau nu, dar EU am fost cea care m-as fi vazut vinovata de acel divort, si tot EU am crezut ca as fost cea care "l-a luat de langa copilul lui", tocmai pt ca am crescut fara tata, si stiu ce am simtit vis-a-vis de asta.
L-am asigurat (acum) ca va ramane tatal copilului lui toata viata, ca sunt si eu de parere ca nu e corect sa ia nimic de acasa, altceva decat hainele lui, pt ca stiu ca impreuna putem construi orice.
Orice mi-ar dicta constiinta si creierul, stiu ca sufletul imi e plin de el acum, si stiu ca nici 100 de barbati nu ma vor face sa simt ce simt langa el. Iar daca si el simte la fel, dupa toti acesti ani, daca a venit la mine acum sa imi spuna "las totul pentru tine, pentru ca nu vreau sa te pierd a doua oara", si nu sa-mi propuna sa o reinnodam ca sa vedem daca merge sau nu, eu cred ca meritam sa ne dam sansa asta.
Nu e o incercare...sunt pur si simplu lucrurile pe care nu le-am avut atunci ca sa fie dragostea noastra implinita. Si daca am fost atat de fericiti fara ele, imi imaginez ca acum va fi mult mai bine. Si apoi, nu suntem doi copii care se imbata cu iluzii, suntem doi oameni maturi, trecuti prin viata si prin destule experiente, care stim foarte bine ce vrem, si ce putem astepta de la celalalt. -
Sotia lui a aflat cam dupa doi ani de relatia noastra. Banuia ca are pe cineva, dar nu a avut vreo dovada concreta...ma rog, incercam pe cat posibil sa nu o facem sa sufere (eu ca femeie stiu ca nu as fi vrut sa fiu in pielea ei), dar dupa 2 ani, sotia unui prieten al lui i-a spus sotului ei ca fusese la ea, si ca-i spusese ca stie ca el are o relatie cu mine (stia cum ma cheama si ca lucram impreuna), dar "nu are ce sa-i faca". exact asta a fost expresia ei.....care m-a marcat. Am incercat mult timp dupa aceea sa inteleg ce poate fi in sufletul unei femei sa stie, si sa nu faca nimic. Plus ca el venea cu fetita la serviciu sambata, si stateam mai mult eu cu ea, iar cand copilul se ducea acasa vorbea numai de mine....au fost lucruri pe care le-am pretuit foarte mult, dar care pe de alta parte m-au si durut foarte mult. Nu-s o ticaloasa, am constiinta, si daca nu-l iubeam atat de mult, si daca n-as fi simtit ca ma iubeste, nu as fi stat lnga el nici 2 zile. Nu e o postura comoda nicicea de "amanta", si nu stiam daca sa ma bucur de exemplu cand de ziua lui el statea cu mine, iar acasa il asteptau musafirii, si il suna sotia sa se si agonie si extaz.
-
Imi cer scuze de la Neimplinire, dar trebuie sa-i raspun lui Dili.
Dili, apa de ploaie zici?
Las zici?
Da, poti fi las atunci cand e un copil la mijloc.
Am trecut prin asta, stiu ce inseamna sa pui in balanta iubirea pentru o alta femeie si cea pentru copilul tau.
Care crezi tu ca poate fi mai puternica?
Si da, cand vezi unde inclina balanta esti las, esti nemernic, esti cum vrei tu.
Insa anii trec atat de repede si te trezesti la un moment dat ca viata ti se pierde aiurea in tramvai, ca cel/cea de langa tine nu-ti mai spune nimic...
Si iar esti las, pentru ca (virgula) copilul nu a terminat scoala, pentru ca inca nu e pe picioarele lui, pentru ca mama este bolnava, pentru ca tocmai ti-ai pierdut tatal, pentru ca sotia a suferit nu stiu ce operatie...Motive...
Si tot amani, amani pana in momentul in care iti dai seama ca acum chiar nu mai are sens.
Probabil ca asta se numeste lasitate, dar sunt atat de multi care o traiesc!