Am nevoie de suport. Ma duc la Sf. Petru sau continui pe aici?
-
0 1Ma simt captiva intr-un soi de no man's land, intre doua lumi, doua vieti.
Azi am fost - pentru a treia oara - la un pas de a face gestul ala naspa si egoist, de care multi se tem si putini il duc la bun sfarsit. Am zis sa imi mai dau o sansa, un ragaz si sa cer pareri si sfaturi sub protectia unui pseudonim. De asta scriu aici.
Plecata din tara de multi ani, despartita de un sot care a ramas in casa cu cea mai buna prietena a mea, singura intr-o tara straina, unde competitivitatea e crancena pentru a gasi un loc de munca, fara familie (parintii mei sunt in Romania si singura mea sora e la 1000 km distanta). Am crezut ca odata ce lasam in urma o viata de minciuna, uscata, fara nicio satisfactie in plan personal, o casnicie mentinuta doar de dragul aparentelor, aveam sa imi reincep viata de la zero, sa ma reinventez si sa traiesc libera si linistita ce mi-a mai ramas de trait dupa cei 40 de ani de pana atunci.
Nu am copii, nu am obligatii. Am in schimb povara unei depresii din ce in ce mai acute, in ciuda faptului ca merg la psiholog, ca iau antidepresive si ca ma fortez sa gandesc pozitiv.
L-am cunoscut pe EL cand decizia mea de a ma fi despartit deja fusese luata, irevocabil. Nu aveam de ce sa ma fi razgandit, ce sanse sa mai fi dat unei relatii ce murise demult. Asa am acceptat sa incep o relatie pur sexuala in principiu. Au fost doua prime luni de intalniri saptamanale. I-am spus de la bun inceput ca nu vroiam o relatie normala, ca aveam nevoie de timp sa-mi fi depurat problemele personale, dar si de sex.
Apoi a fost acea zi cand mi-a propus sa ramanem doar prieteni, sa intrerupem orice legatura fizica. Am acceptat fara sa cracnesc, mi-am zis ca era normal sa vada lucrurile asa, sa ma vada ca pe o amenintare la viata lui libera de pana atunci. Acea zi a fost una din cele mai negre din viata mea, mesajul lui a fost doar cireasa de pe tort. Noaptea aceea am petrecut-o la el acasa, nu aveam unde sa ma duc si a avut grija de mine ca de un copil neajutorat. Incepea perioada platonica, marcata de intalniri nevinovate si de suport emotional din partea lui pentru problemele mele.
Ne-am pierdut in confuzii, intr-o noapte cand am crezut ca putem dormi in acelasi pat ca doi buni prieteni. Si am continuat sa recidivam, la inceput timid, apoi din ce in ce mai des, trecand peste mustrarile de constiinta ca nu era bine ceea ce faceam, ca ne periclitam relatia de prietenie. Am ajuns sa locuim impreuna, sa petrecem nopti si zile cand in casa lui, cand in a mea.
M-am indragostit pana peste urechi. El, acelasi care evitase implicarea sentimentala, a cazut in aceeasi capcana. Ne respectam libertatea personala, vroiam sa fim impreuna, insa ne ciocneam de contradictii. Nu vroiam sa depindem unul de celalalt. Si am hotarat sa punem iarasi distanta intre noi. De data asta despartirea m-a usturat pana la maduva.
Si m-a afectat enorm de mult, nu doar in plan sentimental. M-am deprimat pe zi ce trecea, imi venea greu sa ma duc la munca cu sufletul facut tandari si sa mentin o aparenta zambitoare si amabila fata de colegi si de clienti. Am inceput sa iau antidepresive, sa imi anesteziez durerea launtrica. Fara folos. O perioada am fost bine, apoi a venit declinul, efectele adverse si-au facut simtita prezenta si m-au daramat. Cumplit.
Locuim la 5 minute unul de celalalt, cand am vreo problema existentiala, cand ma sufoca anxietatea sau cand am chef sa rad, il sun. La orice ora. Vorbim zilnic la telefon, ne vedem in fiecare zi, in fiecare seara. Fiecare dintre noi are un set de chei de la casa celuilalt. Ne simtim bine impreuna, ne sprijinim reciproc in momentele dificile. Medicamentele nu au efect, vocea lui in schimb ma linisteste. Sa ne vedem macar jumatate de ora in fiecare zi e terapia mea.
Imi dau seama ca e o adictie sub alta forma, ca ne doare reprimarea impulsurilor fizice, ca ne simtim atrasi unul de celalalt, insa nu vrem sa periclitam inca o data relatia de prietenie dintre noi. E singura mea persoana de incredere, e singurul meu prieten, singurul care mi-a fost alaturi si la bine si la greu. Mai mult la greu. Imi spun ca poate intr-o zi ne vom lamuri si vom lua o decizie pentru un viitor comun, insa pretuim fiecare atat de mult libertatea si independenta personala, incat ma sperie perspectiva.
Si sa il pierd ma doare, sa il fac sa sufere ma doare. Sa-l vad ca isi lasa munca pentru a veni sa vada cum ma simt sau daca am mancat, ma inmoaie pana la lacrimi. Nu pot iesi din starea de depresie, nu pot sa-l vad ca sufera pentru ca sunt asa.
As pleca departe, in lumea larga. De-ar fi sa fac gestul final, macar sa nu fiu langa el.
Dumnezeu sa ma aiba in paza!
-
Apoi a fost acea zi cand mi-a propus sa ramanem doar prieteni, sa intrerupem orice legatura fizica.
Am citit de multe ori fraza asta, sub diferite forme. N-am inteles-o (aproape) niciodata. Daca amandoi sunteti liberi, fara familie, fara copii, fara orice alte obligatii, daca va iubiti si mai ales daca va simtiti bine impreuna, unde si care-i problema? Eu cred ca aici este calcaiul lui Achile, aici trebuie lucrat, pentru solutionare. -
arelys said:Ma simt captiva intr-un soi de no man's land, intre doua lumi, doua vieti.
Azi am fost - pentru a treia oara - la un pas de a face gestul ala naspa si egoist, de care multi se tem si putini il duc la bun sfarsit. Am zis sa imi mai dau o sansa, un ragaz si sa cer pareri si sfaturi sub protectia unui pseudonim. De asta scriu aici.
Plecata din tara de multi ani, despartita de un sot care a ramas in casa cu cea mai buna prietena a mea, singura intr-o tara straina, unde competitivitatea e crancena pentru a gasi un loc de munca, fara familie (parintii mei sunt in Romania si singura mea sora e la 1000 km distanta). Am crezut ca odata ce lasam in urma o viata de minciuna, uscata, fara nicio satisfactie in plan personal, o casnicie mentinuta doar de dragul aparentelor, aveam sa imi reincep viata de la zero, sa ma reinventez si sa traiesc libera si linistita ce mi-a mai ramas de trait dupa cei 40 de ani de pana atunci.
Nu am copii, nu am obligatii. Am in schimb povara unei depresii din ce in ce mai acute, in ciuda faptului ca merg la psiholog, ca iau antidepresive si ca ma fortez sa gandesc pozitiv.
L-am cunoscut pe EL cand decizia mea de a ma fi despartit deja fusese luata, irevocabil. Nu aveam de ce sa ma fi razgandit, ce sanse sa mai fi dat unei relatii ce murise demult. Asa am acceptat sa incep o relatie pur sexuala in principiu. Au fost doua prime luni de intalniri saptamanale. I-am spus de la bun inceput ca nu vroiam o relatie normala, ca aveam nevoie de timp sa-mi fi depurat problemele personale, dar si de sex.
Apoi a fost acea zi cand mi-a propus sa ramanem doar prieteni, sa intrerupem orice legatura fizica. Am acceptat fara sa cracnesc, mi-am zis ca era normal sa vada lucrurile asa, sa ma vada ca pe o amenintare la viata lui libera de pana atunci. Acea zi a fost una din cele mai negre din viata mea, mesajul lui a fost doar cireasa de pe tort. Noaptea aceea am petrecut-o la el acasa, nu aveam unde sa ma duc si a avut grija de mine ca de un copil neajutorat. Incepea perioada platonica, marcata de intalniri nevinovate si de suport emotional din partea lui pentru problemele mele.
Ne-am pierdut in confuzii, intr-o noapte cand am crezut ca putem dormi in acelasi pat ca doi buni prieteni. Si am continuat sa recidivam, la inceput timid, apoi din ce in ce mai des, trecand peste mustrarile de constiinta ca nu era bine ceea ce faceam, ca ne periclitam relatia de prietenie. Am ajuns sa locuim impreuna, sa petrecem nopti si zile cand in casa lui, cand in a mea.
M-am indragostit pana peste urechi. El, acelasi care evitase implicarea sentimentala, a cazut in aceeasi capcana. Ne respectam libertatea personala, vroiam sa fim impreuna, insa ne ciocneam de contradictii. Nu vroiam sa depindem unul de celalalt. Si am hotarat sa punem iarasi distanta intre noi. De data asta despartirea m-a usturat pana la maduva.
Si m-a afectat enorm de mult, nu doar in plan sentimental. M-am deprimat pe zi ce trecea, imi venea greu sa ma duc la munca cu sufletul facut tandari si sa mentin o aparenta zambitoare si amabila fata de colegi si de clienti. Am inceput sa iau antidepresive, sa imi anesteziez durerea launtrica. Fara folos. O perioada am fost bine, apoi a venit declinul, efectele adverse si-au facut simtita prezenta si m-au daramat. Cumplit.
Locuim la 5 minute unul de celalalt, cand am vreo problema existentiala, cand ma sufoca anxietatea sau cand am chef sa rad, il sun. La orice ora. Vorbim zilnic la telefon, ne vedem in fiecare zi, in fiecare seara. Fiecare dintre noi are un set de chei de la casa celuilalt. Ne simtim bine impreuna, ne sprijinim reciproc in momentele dificile. Medicamentele nu au efect, vocea lui in schimb ma linisteste. Sa ne vedem macar jumatate de ora in fiecare zi e terapia mea.
Imi dau seama ca e o adictie sub alta forma, ca ne doare reprimarea impulsurilor fizice, ca ne simtim atrasi unul de celalalt, insa nu vrem sa periclitam inca o data relatia de prietenie dintre noi. E singura mea persoana de incredere, e singurul meu prieten, singurul care mi-a fost alaturi si la bine si la greu. Mai mult la greu. Imi spun ca poate intr-o zi ne vom lamuri si vom lua o decizie pentru un viitor comun, insa pretuim fiecare atat de mult libertatea si independenta personala, incat ma sperie perspectiva.
Si sa il pierd ma doare, sa il fac sa sufere ma doare. Sa-l vad ca isi lasa munca pentru a veni sa vada cum ma simt sau daca am mancat, ma inmoaie pana la lacrimi. Nu pot iesi din starea de depresie, nu pot sa-l vad ca sufera pentru ca sunt asa.
As pleca departe, in lumea larga. De-ar fi sa fac gestul final, macar sa nu fiu langa el.
Dumnezeu sa ma aiba in paza!
In primul rand daca vei face gestul ala fara intoarcere...te vei intalni cu Michidutza nicidecum cu Sf Petru. O sa ajungi in iad unde suferinta n are margini!!!!! Nimic din ce simti acum , nu se compara cu chinul dracilor!!!!
In alta ordine de idei poti sa tot iei antidepresive si pastile si potiuni si licori si ce vrei tu...daca nu elimini cauza depresiei- si anume relatiile prost alese in care te bagi in lipsa de ocupatie. Asa ca pune ti ordine in idei si ia decizii mature ca nu mai ai 15 ani sa te indragostesti de colegu din liceu si daca el nu ti raspunde la fel...gata s a terminat lumea!!!!
Si in al 3 lea rand lipsa credintei si al lui Dumnezeu in viata ta...isi spune cuvantul. Golul ala din suflet pe care l simti Dumnezeu ti l umple ..nu barbatii dornici de sex si relatiile fara nicio directie!!! -
Sper ca de vreo 5 ore incoace , de cand ai postat nu ti-ai cumparat bilet dus spre Sf.Petru . Ca sa stai pe aici si sa citesti ce iti scrie lumea.
Stiu ca pentru unii calea cea mai usoara e sa ia un kg de pastile si amin. Ok . Ce rezolvi cu asta?
Eu cred ca o cale de a rezolva problema e sa lasi un lucru deoparte. Frica. Frica de a ..frica de a nu il.. si tot asa mai departe. Nimeni nu garanteaza o viata frumoasa. Dar sa stati si sa va tatonati , sa vedem cum o fi , ce o pati. Nu inteleg. Amandoi sunteti dispusi sa fiti un cuplu , ce va opreste? Frica de a o da in bara? Pai daca am fii toti la fel cine ar mai face copii pe lumea asta?
Poti alege sa mori sau sa lupti sa traiesti. De obicei lasii fug . De toate. Ia vezi poate te incanta si pe tine sa stai la vreo 2 metrii sub pamant singura.
Acest mesaj a fost editat de către carmen008: -
Dupa mine, problemele tale sunt absolut INEXISTENTE. Nu inteleg nici sa ma bati unde e durerea ta. Sa iti pui capat vietii, de ce? Sunteti doi oameni sanatosi, alaturi si la bine si la greu, prieteni foarte buni si indragostiti pe deasupra, va intelegeti bine, unde dracu e problema? Eu cred ca tu esti una din aia de refuza sa vada lucrurile bune din jurul ei pt ca ii place starea negativa si suferinta autoprovocata. -
bertha_ said:Dupa mine, problemele tale sunt absolut INEXISTENTE. Nu inteleg nici sa ma bati unde e durerea ta. Sa iti pui capat vietii, de ce? Sunteti doi oameni sanatosi, alaturi si la bine si la greu, prieteni foarte buni si indragostiti pe deasupra, va intelegeti bine, unde dracu e problema? Eu cred ca tu esti una din aia de refuza sa vada lucrurile bune din jurul ei pt ca ii place starea negativa si suferinta autoprovocata.
Bertha unde nu vezi tu o problema majora pentru genul de oameni slabi de ingeri e sfarsitul lumii. Nu vad luminita de la capat si nici o rezolvare. Si oricat de mult te chinui sa le explici ca sunt solutii ei NU si NU . Cred ca are o doza de 99.99 % negativism exact cum ai punctat si tu. -
Depresia e o boala pe care multi o iau in ras. Din pacate. Dar asta e situatia. Probleme ce noua ni se par mici pot fi capat de linie pentru un om depresiv.
Cunosc un tip care se lupta de ani de zile cu o depresie crunta. De fiecare data cand e intr-o relatie care decurge ok se simte un pic mai bine. Apoi cand relatia se sfarseste pica iar in negrul fara fund. Pentru el sa fie iubit si sa iubeasca e ca un bandaj. Dar unul doar temporal. Pentru ca depresia nu se vindeca punandu-ti speranta in altii.
Este o extrem de mare greseala sa spui ca vei fi bine odata ce ai o relatie, un om langa tine.
Am inteles asta abia cand am vazut pe altcineva castigand in lupta cu depresia. Aceea persoana mi-a spus ca vindecarea a inceput cand a invatat ca ea este cea care ar trebui sa fie moticvul inseninarii unei zile (asta in paralel cu o medicatie corecta si un psiholog bun). Nu o alta persoana, nu o alta munca, nu un alt loc etc etc etc.
Inceputul este sa intelegi ca salvarea ta nu sta in altii ci in tine.
Si cauta un psihiatru bun pentru ca e clar ca nu ai medicatia corecta pentru ca nu functioneaza.
Din pacate tratamentul antidepresiv este unul "trial and error". Iar ceva ce multi nu stiu. Nu ti se da ceva specific tie ci se urmeaza o schema foarte bine definita. Toata lumea incepe cu aceeasi medicatie si se schimba la unele din ce in ce mai puternice in speranta ca undeva pe drum se va gasi ceva sa functioneze.
Sunt oameni la care nimic nu functioneaza.
Sunt oameni care ajung sa ia ultumul tratament din lista (tre sa verific numele ca nu imi mai amintesc) care te face leguma.
Sunt altii care au noroc si gasesc ceva care sa le aduca echilibrul mult dorit.
Nu te da batuta. -
Sincer, nici eu nu înţeleg unde e aşa mare problema din ceea ce ai expus aici - nu înţeleg ce mare prietenie e aceea în numele căreia trebuie să suferi, care e baiul dacă aţi fi şi iubiţi, şi prieteni, nu e ceva neobişnuit.
În al doilea rând, da, tu ai nişte probleme de ordin psihologic de care ar fi bine să fii conştientă şi pe care, în timp, să le rezolvi, pentru că nu sunt nişte chestiuni imposibile. Printre care faptul că te simţi "validată" ca om, ca femeie, numai prin existenţa unei iubiri şi a unui iubit, iar lipsa lor te dărâmă, şi nu e ok lucrul ăsta. Trebuie să înveţi că viaţa poate avea aspecte frumoase nu numai cu un iubit alături, că poţi savura o strălucirea unei zile frumoase sau picăturile reci de ploaie şi fără un iubit, la plimbare cu o amică, la o cafea cu colegii, citind o carte care îşi place sau vizionănd acasă nişte filme interesante etc. Aşadar, înainte de toate, ar fi bine să începi să "lucrezi" cu tine însăţi, să descoperi şi ce alte lucruri de pe lumea asta te bucură şi îţi fac plăcere, nu totul se rezumă la o relaţie şi un iubit, totuşi viaţa este mai mult decât atât. -
carmen008 said:
bertha_ said:Dupa mine, problemele tale sunt absolut INEXISTENTE. Nu inteleg nici sa ma bati unde e durerea ta. Sa iti pui capat vietii, de ce? Sunteti doi oameni sanatosi, alaturi si la bine si la greu, prieteni foarte buni si indragostiti pe deasupra, va intelegeti bine, unde dracu e problema? Eu cred ca tu esti una din aia de refuza sa vada lucrurile bune din jurul ei pt ca ii place starea negativa si suferinta autoprovocata.
Bertha unde nu vezi tu o problema majora pentru genul de oameni slabi de ingeri e sfarsitul lumii. Nu vad luminita de la capat si nici o rezolvare. Si oricat de mult te chinui sa le explici ca sunt solutii ei NU si NU . Cred ca are o doza de 99.99 % negativism exact cum ai punctat si tu.Depresia e o boala.
Nu e sinonim cu negativismul.
-
schonland said:Depresia e o boala pe care multi o iau in ras. Din pacate. Dar asta e situatia. Probleme ce noua ni se par mici pot fi capat de linie pentru un om depresiv.
Cunosc un tip care se lupta de ani de zile cu o depresie crunta. De fiecare data cand e intr-o relatie care decurge ok se simte un pic mai bine. Apoi cand relatia se sfarseste pica iar in negrul fara fund. Pentru el sa fie iubit si sa iubeasca e ca un bandaj. Dar unul doar temporal. Pentru ca depresia nu se vindeca punandu-ti speranta in altii.
Este o extrem de mare greseala sa spui ca vei fi bine odata ce ai o relatie, un om langa tine.
Am inteles asta abia cand am vazut pe altcineva castigand in lupta cu depresia. Aceea persoana mi-a spus ca vindecarea a inceput cand a invatat ca ea este cea care ar trebui sa fie moticvul inseninarii unei zile (asta in paralel cu o medicatie corecta si un psiholog bun). Nu o alta persoana, nu o alta munca, nu un alt loc etc etc etc.
Inceputul este sa intelegi ca salvarea ta nu sta in altii ci in tine.
Si cauta un psihiatru bun pentru ca e clar ca nu ai medicatia corecta pentru ca nu functioneaza.
Din pacate tratamentul antidepresiv este unul "trial and error". Iar ceva ce multi nu stiu. Nu ti se da ceva specific tie ci se urmeaza o schema foarte bine definita. Toata lumea incepe cu aceeasi medicatie si se schimba la unele din ce in ce mai puternice in speranta ca undeva pe drum se va gasi ceva sa functioneze.
Sunt oameni la care nimic nu functioneaza.
Sunt oameni care ajung sa ia ultumul tratament din lista (tre sa verific numele ca nu imi mai amintesc) care te face leguma.
Sunt altii care au noroc si gasesc ceva care sa le aduca echilibrul mult dorit.
Nu te da batuta.
Ce norocosi ar fi toti , daca pe Dumnezeu l ar cauta de medicament!!!! -
-
-
