"Asteapta si nadajduieste"!
-
3 0Lavinia Pintea
În curând împlinesc 34 de ani. Viaţa mi-a oferit momente de fericire deplină şi de durere cruntă. Timp de 7 ani după moartea lui Adrian, suferinţa şi singurătatea mi-au fost cei mai puternici aliaţi. La Craiova, cu toată forţă disperării, mi-am recăpătat echilibrul sufletesc.Cum îţi poţi regăsi ancora, temelia, sensul profund al existenţei în afara iubirii? Învăţând să accepţi, să înduri, să înţelegi, să speri. Sentimentul acesta, că nimic din existenţa noastră nu este întâmplător, nu m-a părăsit niciodată, însoţindu-mă întotdeauna, ca un şoim pe umăr. Nu am făcut niciodată parte din categoria femeilor care aleg să trăiască în derivă, evadând sentimental la nesfârşit doar pentru că aşa solicită societatea în goana ei după senzaţional.În toţi aceşti ani ai singurătăţii mele, am rămas devotată total unei amintiri din ce în ce mai estompate a iubirii mele trecute. Chiar dacă în tot acest timp în viaţa mea nu am oferit accesul nici unei prezenţe fizice masculine, nu mi-am permis deznădejdea. Am rămas liniştită şi împăcată cu mine însămi şi am ştiut că mă aflu pe un făgaş normal al existenţei mele. Ani de zile în care mi s-au făcut, cu o insistenţă uluitoare, aluzii referitoare la starea mea civilă, “oferte sentimentale” care mai de care mai tentante din punctul altora de vedere, reproşuri nemeritate. Intrigi de neimaginat s-au năruit brusc atunci când m-am văzut nevoită să explic cu stăpânire de sine că viaţa mea nu trebuie să-i preocupe pe alţii mai mult decât vieţile proprii, că am un anumit profil psihic, moral, intelectual şi fizic pe care mi-l doresc alături.
Un om în conformitate cu inima mea, cu aşteptările mele. În lipsa lui, am acceptat singurătatea. Am preferat-o singurătăţii în doi, pe care o regăsesc, cu părere de rău, în atât de multe cupluri. Am fost şi sunt o femeie lipsită de dorinţe impetuoase, pregătită prin temperament şi autoeducaţie să aştept fără a mă abandona disperării. Ani în şir mi-am demonstrat mie însămi că, printr-o muncă metodică asupra fiinţei mele, m-am putut domina, controla, fără să mă simt frustrată de lipsa unei prezente masculine în viaţa mea. Nu am simulat nicicând ascetismul. Doar că o vreme, nevoile mele au fost mai degrabă de ordin spiritual. Mi-am înfruntat singurătatea şi alteori am savurat-o cu încântare. Dacă cineva a crezut că eu, la Craiova, mi-am petrecut timpul doar plângând sau tânguindu-mă într-un doliu care refuză să mă părăsească, s-a înşelat nespus de tare. Am învăţat să aştept, pentru că dictonul “Până în ziua când Dumnezeu va binevoi să-i destăinuiască omului viitorul, toată înţelepciunea omenească va fi cuprinsă în aceste două cuvinte: aşteaptă şi nădăjduieşte.”(Alexandre Dumas,“Contele de Monte-Cristo&rdquo
Acum eu stiu ca parerile sunt impartite dar mie mi-a placut ce a scris!
mi-a fost călăuză. Laurenţiu este darul minunat pe care îl primesc în viaţă mea cu toată recunoştinţa şi bucuria regăsirii. Pentru că ne cunoaştem de atât de mulţi ani, pentru că mi-a fost un coleg minunat şi prieten de suflet ca nimeni altul, pentru că este un om profund bun şi tandru, pentru că este un medic de excepţie, dăruit semenilor săi, pentru că de curând mi-a oferit toată dragostea şi atenţia lui, pentru că am încredere în el şi pentru că vrem să pornim la un nou drum împreună, îi mulţumesc! Lui şi Universului întreg….Îl iubesc! Lavinia Pintea, august 2014"
Acest mesaj a fost editat de către giada: -
-
-
inca o dovada ca viata merge inainte!
mi-a placut foarte mult titlul "Asteapta si nadajduieste", asta este cel mai bun sfat pentru cele/cei care sufera cand pierd pe cei dragi. e bine ca exista oameni sa dea sfaturi subtile, pentru cei care sufera... multumesc giada!
Laviniei ii doresc sa o ia de la capat cu sufletul impacat si sa fie fericita! -
cu Adrian Pintea am avut un asa zis conflict pe trecerea de pietoni, de la Foisor. nu stiu daca este cazul sa povestesc aici, dar mi-am amintit de el.... eram in 1988, intr-a 12 a si mergeam la cursuri, de fel imi place sa merg pe jos si uite cand sa traversez, cine pune frana cu scartait de roti... mnealui la volanul unui trabant, vai ce injuraturi de tot neamul i-am tras, binenteles ca mi-a raspuns pe masura. "ce faci mai boule? nu vezi ca am verde?...." nu va pot reproduce restul. cand mi-am dat seama cu cine ma certam de fapt, i-am spus: "Tu trebuie sa-ti ceri scuze, papucii ma-tii!"
Oricum imi placea mult ca actor si atunci, chiar si acum devorez filmele cu acest OM! -
Jurnalul unei iubiri târzii
Povestea mea poate să pară o ciudăţenie, deşi eu sunt convinsă că e cât se poate de normală pentru orice om inteligent, cu sufletul viu.
"Am o vârstă destul de înaintată şi iubesc ca o adolescentă. Da, pot spune că e prima mea iubire adevărată. Vă miraţi? Vă indignaţi? Vi se pare ridicol? Toate astea sunt doar nişte prejudecăţi puerile. Eu cred că sufletul nu face niciodată riduri. Dacă ai sufletul viu, poţi să iubeşti oricând, la orice vârstă. Pentru mine, viaţa abia acum începe. În fiecare zi, plutesc parcă pe un curcubeu". Sunt primele rânduri ale unei lungi scrisori primite la redacţia noastră. O poveste uluitoare a unei femei misterioase, care nu-şi dezvăluie vârsta şi nici numele, semnând epistola doar cu două iniţiale: M.T. Şi totuşi, în colţul de jos al ultimei pagini, apar câteva cifre minuscule şi uşor deformate, scrise parcă de o mână tremurândă. Un număr de telefon lăsat acolo, ascuns, pesemne după lungi ezitări, cu teama că un asemenea indiciu i-ar putea dezvălui identitatea. Am sunat-o şi i-am spus că aş vrea să ne întâlnim, să o cunosc. Că povestea ei este un triumf fabulos, un elogiu minunat al bucuriei şi-al dragostei, o lecţie de voinţă şi optimism. A tăcut mult timp, am crezut că s-a întrerupt convorbirea ori că, pur şi simplu, mi-a închis telefonul. Apoi, brusc, vocea ei a ţâşnit ca un chiot de veselie: "Da, domnule! Haideţi să ne întâlnim. Până la urmă, ce-ar putea să fie rău? O să spuneţi poate că sunt nebună şi cu asta, basta. Eu tot aşa rămân, n-are nimeni cum să-mi ia bucuria pe care o trăiesc".
Iubire, la 87 de ani
Se întunecase de-a binelea. Am ajuns cu cinci minute mai devreme, dar ea deja mă aştepta acolo, în faţa blocului, sub lumina palidă a unui felinar. "Haideţi, că stau aici de o jumătate de oră. N-am mai avut atâta răbdare să vă aştept în casă". Zâmbeşte solemn şi îmi întinde mâna. Are părul alb ca neaua, dar chipul luminos şi trupul subţire ca de fetişcană. "Haideţi să urcăm. V-am pregătit un ceai şi o plăcintă cu vişine. Abia am scos-o din cuptor". Se mişcă sprinten şi vorbeşte cu o anume voioşie, rostind apăsat fiecare cuvânt. "M-a sunat mai devreme o prietenă, i-am povestit că aştept pe cineva de la «Formula AS», că vreau să dau un interviu". Intrăm în lift, apasă butonul pentru etajul şapte şi-apoi mă priveşte pe furiş, parcă puţin stânjenită. "Vai de mine! Sunt tare emoţionată, să ştiţi. Nici nu ştiu dacă e bine ce fac. Şi prietena mea mi-a zis: «Ce faci, dragă? Cum să faci publică o asemenea poveste? Vrei să râdă toată lumea de tine?». Parcă m-a dat puţin înapoi, aproape că mă răzgândisem după ce-am vorbit cu ea, chiar voiam să vă sun, să nu mai veniţi. Dar ştiţi, am zis totuşi că «Formula AS» e o revistă serioasă şi nu-şi permite să trateze o asemenea poveste în bătaie de joc". Încerc să o liniştesc, aprobând-o. "Ştiţi, în America sau în orice altă ţară civilizată, o poveste ca a mea ar fi ceva absolut normal, aproape banal. Dar la noi, cu-atâta mârlănie şi atâtea prejudecăţi primitive...". O întrerup, atingându-i uşor braţul. "Nu vă faceţi griji, cititorii noştri sunt oameni speciali. Mulţi dintre ei sunt poate mai profunzi decât noi. Mârlanii de care vă temeţi citesc alte reviste". Vorbele mele îi înseninează şi mai mult chipul. Zâmbeşte timid, urmărind cu privirea cifrele care se aprind la fiecare etaj. O observ mai atent, încercând să-i evaluez vârsta. 65? Poate 70? Mai mult de-atât, imposibil. Surâsul ei permanent, deloc ipocrit sau forţat, ţinuta ei suplă şi demnă, atitudinea mereu însufleţită, agerimea privirii, iuţeala cu care se mişcă, fervoarea şi limpezimea vorbirii, toate astea par să-i şteargă pe veci de pe chip orice urmă de bătrâneţe. Prezenţa ei tonică pare în stare să umple şi să învie orice spaţiu, să alunge din jurul ei orice supărare ori apatie. Intrăm în apartament şi mă invită să stăm în bucătărie. "E mult mai comod", îmi zice. "Aici am pregătit ibricul cu ceai şi platoul cu plăcinte. Şi avem şi lumina mai bună". O bucătărie modestă, o masă, un dulap alb, un aragaz vechi cu cuptor, o chiuvetă din fontă, un frigider puţin ruginit pe la colţuri şi multe ghivece cu flori. Toate aranjate frumos, într-o curăţenie exemplară. Îmi toarnă ceai într-o ceaşcă şi-apoi îmi pune în faţă o farfurie cu câteva prăjituri. "Să ştiţi că sunt expertă la plăcinte. Toată lumea îmi zice asta. Îmi place mult să fac prăjituri, mai ales pentru alţii. De câte ori ştiu că am musafiri, pun imediat ceva la cuptor". Scoate din dulap un caiet şi-apoi se aşază pe scaun, fixându-mă brusc cu privirea. "Domnule, am aici, pe caietul ăsta, toată povestea mea. Am scris-o în nopţile mele de insomnii. E un fel de jurnal, dacă vreţi. Cel mai bine ar fi să vă citesc din el. Dar întâi de toate, trebuie să vă spun câte ceva despre mine". Se opreşte puţin, trage aer în piept, deschide larg ochii şi-mi zice aproape şoptit: "Sunt multicampioană mondială şi europeană la atletism, proba de maraton, cinci şi zece kilometri, pentru seniori. O să vă arăt mai târziu toate medaliile, diplomele, fotografiile şi toate articolele din presa internaţională. De când mă ştiu, duc o viaţă sportivă şi fără asta n-aş putea să trăiesc. Nu lipsesc de la niciun campionat mondial, de la nicio olimpiadă. Niciodată, în ultimii ani, n-am venit acasă fără o medalie de aur sau de argint. Chiar şi în toamna asta va trebui să ajung la Olimpiada pentru seniori din Brazilia. Pentru toate performanţele mele, mă antrenez permanent. Ies zilnic într-un parc din apropiere şi alerg cel puţin cinci kilometri. O zi dacă nu fac asta, mă simt de parcă-s bolnavă. În rest, citesc mult, ascult muzică bună, merg săptămânal la concerte, mă întâlnesc cu prietenele, îmi place să fac daruri, să înveselesc lumea, într-un cuvânt, să trăiesc. A, şi ar mai fi ceva. Am venerabila vârstă de 87 de ani..". Îmi vede ochii mari, uluiţi, şi se opreşte puţin, schiţând un zâmbet larg, cordial. "Ce, nu vă vine să credeţi? Şi sunt perfect sănătoasă, nu iau niciun medicament, toţi medicii îmi spun că am un organism ca la 50 de ani. Şi peste toate astea, de cinci ani, sunt îndrăgostită lulea. Să zică lumea ce-o vrea, eu abia acum pot să spun că trăiesc adevărata iubire. Cam asta ar fi, pe scurt, despre mine". Se opreşte brusc şi mă priveşte zâmbind. Eu rămân mut şi năuc, parcă lovit cu leuca. 87 de ani! De unde atâta putere, vioiciune şi poftă de viaţă la o asemenea vârstă? Ce forţe supranaturale pot crea un asemenea fenomen? Ce secrete magice ascunde această misterioasă doamnă, mereu tonică şi mereu jovială, ca o zi vioaie de primăvară? O privesc insistent şi încă nu-mi vine să cred. "87 de ani?", mormăi eu buimac şi sfios. "Multicampioană mondială la atletism? Îndrăgostită lulea?" Ea deschide larg ochii şi izbucneşte într-un hohot de râs. "Vai, ce să spun! Dar ce-i aşa extraordinar în asta, domnule? Toată lumea s-a obişnuit să vadă într-un om de 80 de ani, un biet bătrân muribund care abia îşi mai târâie picioarele. Mă mai întâlnesc prin parc, când alerg, şi cu mitocani d-ăştia, care strigă după mine: «Fugi tare, mamaie, că-i moartea în spatele tău». Păi cum să alerge prin parc o femeie de 87 de ani? Păi, ea trebuie să stea acasă, la cratiţă, ori la televizor, ori cu nepoţii. Sau, pur şi simplu, să zacă la pat şi să aştepte sfârşitul. Cam aşa suntem noi văzuţi. Nu-i deloc aşa, domnule. Omul trebuie să se bucure de viaţă până la capăt. Dumnezeu ne-a lăsat nişte daruri pe lume şi noi trebuie să ne bucurăm de ele până în ultima zi. Că-i tare bine să fii în viaţă! Şi unul dintre darurile astea, poate cel mai de preţ, este dragostea. Să nu te bucuri de un asemenea dar, ăsta e adevăratul păcat". Rămâne nemişcată, cu privirea gravă, puţin încruntată. Apoi, brusc, zâmbeşte din nou şi se apleacă spre mine: "De ce nu gustaţi din plăcintă?".
Vecinul din autocar
"Am avut două mariaje. Primul s-a sfârşit brusc şi dureros prin moartea soţului meu. Aveam 45 de ani şi am zis că n-o să mă mai mărit niciodată. Cinci ani am trăit singură cuc şi n-a fost rău deloc. Aveam o viaţă extrem de activă, eram «asistentă de ocrotire» şi toată ziua alergam din casă în casă, îngrijind copiii bolnavi. Pe vremea aia nu făceam încă sport de performanţă, însă activitatea mea profesională însemna foarte multă mişcare. Şi-atunci eram la fel de veselă, pe unde mergeam îmi făceam numai prieteni. Foarte mulţi părinţi mă chemau special pe mine atunci când mai aveau o problemă cu copilul. Îmi ziceau că prezenţa mea le dă putere şi optimism. Iar pentru mine, asta era cea mai mare bucurie. După cinci ani de văduvie, am cunoscut un domn cu vreo opt ani mai în vârstă decât mine. Fusese în tinereţe atlet de performanţă, iar acum era printre şefii unei organizaţii sportive. Eu n-am văzut la el nimic special, însă el s-a îndrăgostit nebuneşte de mine. Un an de zile s-a ţinut scai de mine, cerându-mă de nevastă. Până la urmă am cedat. De-aia cred şi acum că al doilea mariaj al meu nu a fost o alegere, ci o renunţare. Nu l-am iubit. Doar l-am respectat şi i-am apreciat calităţile. Când am ieşit la pensie, am căzut într-o depresie cumplită. Cum să stau eu ca o babă în casă, după o viaţă atât de activă? Atunci, soţul meu mi-a zis: «Aleargă!». Aşa am început să fac sport de performanţă şi pentru asta îi sunt recunoscătoare toată viaţa soţului meu. După 30 de ani de căsnicie, adică acum şase ani, s-a prăpădit şi el, după o boală care l-a chinuit foarte tare. Am rămas iar singură şi fără nici cea mai vagă dorinţă de a o lua vreodată de la capăt cu un nou mariaj. Un an de zile mi-am purtat cuviincioasă doliul, continuând totuşi să alerg, să mă antrenez, să particip la competiţii şi să câştig noi medalii. Apoi, în toamna anului 2008, am fost invitată la un eveniment sportiv în Austria. Nu era o competiţie, ci doar un fel de maraton demonstrativ la care participau şi foarte mulţi voluntari amatori din toată Europa. Pe 19 septembrie, la ora cinci dimineaţa, m-am îmbarcat, alături de alţi pasageri, într-un autocar ultramodern şi am pornit în călătoria care urma să-mi schimbe viaţa. Aşa a început povestea..". Ridică ochii spre mine şi lasă caietul pe masă, zâmbind timid şi spunându-mi în şoaptă: "Dacă vă plictisesc, să-mi spuneţi. N-am deloc talent literar, dar m-am străduit... Oricum, o să vă citesc doar câteva fragmente". O încredinţez sincer că e un privilegiu unic pentru mine să fiu confidentul ei şi să ascult o asemenea fascinantă poveste. Ea îmi întinde mâna şi îmi strânge palma voiniceşte, ţintuindu-mă cu privirea. "De-acum, veţi fi complicele meu". Deschide din nou caietul, îşi drege puţin glasul şi continuă să citească, rostind cuvintele tare şi răspicat, cu o dicţie impecabilă. "În autocar, forfotă mare. Pasagerii încă somnoroşi îşi căutau buimaci locurile, îşi aşezau bagajele şi bâiguiau primele cuvinte între ei. Eu mă aşezasem deja pe scaunul meu, undeva, mai în spate, pe locul de la fereastră. Deodată, lângă mine, aud un glas sobru, elegant, cu inflexiuni de bariton. «Permiteţi, distinsă doamnă?» Un domn înalt, cu mustaţă, îmi cerea permisiunea să se aşeze lângă mine. Acolo era locul lui. «Bineînţeles, vă rog!», îi răspund puţin încurcată. Pune o geantă de piele deasupra şi se aşază calm lângă mine. Eu îl tot cercetez cu coada ochiului, fără să înţeleg prea bine de ce. Faţă de toţi ceilalţi pasageri, avea ceva special. Era îmbrăcat impecabil, într-o cămaşă albă, imaculată, şi-o lavalieră albastră la gât. Avea o privire pătrunzătoare şi o ţinută care impunea de la prima vedere. După câteva ocheade însă, m-am lipit cu capul de geam şi-am aţipit. M-am trezit după aproape două ore, eram deja pe lângă Sinaia, se vedeau munţii. Domnul de lângă mine citea. Thomas Mann, «Muntele vrăjit». Purta pe nas nişte ochelari eleganţi, cu rame subţiri. La un moment dat, i-a sunat telefonul. A răspuns calm, spunând ceva despre nişte schiţe şi proiecte. Vorbea amabil, dar autoritar, dând interlocutorului său anumite indicaţii, ca şi cum i s-ar fi adresat unui subaltern. În autocar era linişte, nu se-auzea decât zumzăitul motorului. Ceilalţi pasageri dormeau ori se uitau amorţiţi pe fereastră. Am scos şi eu din geantă o carte, ceva despre viaţa lui Mozart, şi am început să citesc. După câteva rânduri însă, am simţit privirea bărbatului uşor întoarsă spre mine. Am ridicat şi eu ochii spre el. Mi-a zâmbit amabil, luându-şi ochelarii de pe nas şi întinzând mâna spre mine. «Îmi cer scuze, doamnă, că nu m-am prezentat până acum». Am făcut cunoştinţă, apoi mi-a spus că i-a atras atenţia cartea mea despre Mozart. «Da», i-am zis. «Doar mergem şi la Salzburg şi vizităm casa lui. Am zis că trebuie să aflu cât mai mult despre el». A urmat un adevărat recital. Aproape două ore mi-a vorbit despre Mozart. Mi-a mărturisit că e un meloman înfocat, că nu ratează niciun concert important. Erau primele afinităţi, primele semne ale unei prietenii ori măcar ale unei companii mai mult decât agreabile. A venit ora prânzului. Am făcut o primă escală, am mâncat la un restaurant şi, la întoarcere, l-am servit din bagajul meu cu plăcinte cu mere. Mi-a spus că n-a mâncat niciodată prăjituri atât de gustoase, însă nu ştiam dacă a spus-o sincer sau numai din politeţe. A scos apoi din geantă o cutie, oferindu-mi şi el nişte fructe confiate. Conversaţia s-a încins, am schimbat primele informaţii personale. Eu i-am spus cine sunt, el mi-a spus că are o firmă în domeniul arhitecturii şi că, în paralel, e profesor la o universitate din Bucureşti. Eu i-am spus că sunt multicampioană mondială, el mi-a spus că e doar un sportiv amator, că aleargă şi el zilnic, face gimnastică, ţine tot felul de diete şi încearcă să trăiască cât mai sănătos. L-am întrebat apoi câţi ani are. «61, doamnă». Am simţit că se năruie cerul pe mine. Eu aveam atunci 82. Adică, 21 de ani diferenţă. (Aveam să aflu mai târziu că mama lui era cu trei luni mai mică decât mine.) De data asta însă, politeţea lui m-a salvat. Nu m-a întrebat nimic despre vârstă. Discuţiile noastre au continuat pe toată durata călătoriei. Erau tot mai vii, la fel de vii ca şi emoţiile mele. Prezenţa acestui domn îmi făcea bine. Avea un fel de a fi care mă încărca cu o bucurie enormă. Mă simţeam mai frumoasă, mai deşteaptă, mai luminoasă. Până atunci, nu simţisem aşa ceva niciodată. Mai târziu, atmosfera din autocar s-a încins. S-au spus glume, s-au cântat tot felul de melodii. Am prins şi eu curaj şi am cântat ceva din Maramureş. «Niculai îi moroşan, are moară şi cazan». Toată lumea m-a aplaudat, iar după ce m-am aşezat pe scaun, el s-a întors spre mine şi mi-a spus cu o tandreţe năucitoare în glas: «Sunteţi minunată! N-am întâlnit niciodată o doamnă atât de fermecătoare». Din momentul acela, am început să plutesc". Lasă caietul jos şi trage adânc aer în piept. Bea o gură de ceai şi mă întreabă din nou dacă nu cumva m-am plictisit. "A fost un vis, domnule", îmi zice cu un aer puţin melancolic. "O săptămână de vis. Nu mi-am putut imagina niciodată că pot trăi pentru prima oară asemenea sentimente la 82 de ani".
Un pahar de şampanie
Iese din bucătărie şi se întoarce repede cu o fotografie în mână. "El este". Un domn puţin grizonat, dar proaspăt la chip, bine legat, cu o mustaţă puţin arcuită la margini şi ochii vii, iscoditori, îmbrăcat lejer, dar decent şi cu gust. Stă pe o bancă cu privirea ţintă spre obiectiv, zâmbind tandru, dar cumpătat. "Eram într-un parc din Viena, în penultima zi a excursiei. I-am făcut-o chiar eu, după ce i-am spus ce vârstă am. Trebuia să i-o spun. A fost de-a dreptul şocat, mi-a spus că nu mi-ar fi dat mai mult de 65. De-atunci, n-am simţit nici o schimbare în atitudinea lui. Chiar dacă pe mine m-a chinuit cumplit complexul ăsta legat de diferenţa de vârstă, el niciodată nu m-a făcut să mă simt bătrână. Dimpotrivă, m-a tratat şi m-a răsfăţat la fel de delicat, ca pe o prinţesă". Pune fotografia între filele caietului şi se aşază pe scaun. "Sper că nu vă închipuiţi cine ştie ce lucruri indecente... Ar fi caraghios, ba chiar grotesc. La vârsta asta, dragostea se manifestă cu totul altfel, aşteptările sunt total diferite, chiar dacă emoţiile şi fluturii din stomac sunt aceiaşi. Oricum, atunci, în Austria, n-a fost decât aşa, o tatonare, o încercare timidă, dar emoţionantă de a ne descoperi unul pe celălalt. Ce să vă zic, era fermecător. Niciun gest ori cuvânt de-al lui nu era fără noimă, iar cu mine se purta minunat. Putea să se termine totul aici. O excursie de şapte zile şi o prietenie puţin siropoasă, care mi-a trezit, acum, aproape de sfârşitul vieţii, o nostalgie dulce-amăruie. Şi chiar aşa s-a şi încheiat. Dar mai bine să vă citesc". Deschide din nou caietul, îl răsfoieşte, caută cu înfrigurare o pagină anume. Apoi se opreşte brusc, pune degetul în dreptul unei date din calendar şi începe să citească cu aceeaşi dicţie impecabilă: "26 septembrie, 2008. Era deja noapte şi ne-am despărţit într-o parcare din Bucureşti, la scara autocarului. Mi-a strâns uşor mâna şi mi-a zis: «Doamnă, a fost o onoare şi o încântare uriaşă să vă cunosc». Eram deja tristă, dar n-am vrut să vadă asta. M-am silit să zâmbesc şi i-am răspuns că şi pentru mine a fost la fel. Ne-am strâns mâna, am întors spatele şi am simţit că-mi explodează ochii în plâns. Mi-am muşcat tare buzele şi m-am întors aşa, pe jumătate, spre el, spunându-i cu glasul înecat: «Cine ştie, poate ne mai vedem...». A zâmbit şi a tăcut. O tăcere mortală, ca un cuţit care mi-a străpuns inima. Au urmat câteva zile chinuitoare. Mă învârteam prin casă fără noimă, nu mai ştiam ce-i cu mine, nu mai puteam să adorm, nu mai ieşeam să alerg, nu mâncam... Până într-o zi, când m-am înfuriat foarte tare şi am zis: «Doamne, ce-i cu mine? Dacă o ţin tot aşa o să mor». Mi-am pus imediat echipamentul şi am ieşit să alerg. Nu mai eram deloc în formă. După două ture simţeam că mă prăbuşesc. A urmat apoi o adevărată tortură. Zile la rând m-am luptat cu mine din răsputeri, am mers la biserică, m-am forţat să mănânc, să citesc, să ascult din nou muzică. Eram disperată, trebuia numaidecât să mă întremez, să-mi vin iar în fire. Cu chiu, cu vai, am reuşit să uit şi să fiu din nou eu. Într-o dimineaţă însă, după aproape o lună de la excursia din Austria, primesc un telefon. O voce de bărbat îmi spune: «Bună dimineaţa, doamnă!». Era vocea aceea caldă şi sobră... Am căzut pe fotoliu parcă lovită de fulger. «Am scos nişte fotografii din Austria şi mă gândeam să ne întâlnim cumva pentru a vi le da.» Nu-mi amintesc prea clar, dar cred că i-am răspuns imediat că da, că se poate oriunde şi oricând. Toată lupta aia a mea, tot exerciţiul ăla cumplit de voinţă, totul s-a năruit într-o clipă. Ne-am fixat întâlnirea undeva, în oraş. M-am gătit ca o mireasă, am probat toate rochiile, fustele, bluzele... Am ales ceva lejer, dar şi elegant. Până la locul întâlnirii parcă am zburat. Totul mi se părea minunat, chiar şi ploaia mocănească de-afară ori băltoacele pe care le-am traversat până la staţia de tramvai. El era neschimbat. La fel de elegant, galant şi impunător. Am intrat într-un bistro, am văzut fotografiile şi ne-am amuzat copios. La despărţire, m-a invitat în weekend la un concert. Simfonia a noua, de Beethoven, şi un recital de pian. Pluteam, eram în al nouălea cer. Zilele următoare au fost poate cele mai frumoase din viaţa mea. Aşteptarea următoarei întâlniri îmi dădea aripi şi fiori, ca la 20 de ani. Cântam toată ziua şi alergam ca o felină. Speranţa şi emoţia aşteptării... Două daruri minunate pe care mi le-a dat Dumnezeu tocmai atunci, la 82 de ani. Sâmbătă, după concert, ne-am plimbat pe Kiseleff. I-am povestit despre mine, despre căsniciile mele. M-a ascultat atent şi cu emoţie, apoi a tăcut. Nicio vorbă despre trecutul lui". Face o pauză şi ridică ochii spre mine. "Abia mai târziu, după un an şi ceva, mi-a mărturisit că în urmă cu 15 ani avusese o decepţie oribilă şi că de atunci a refuzat categoric orice relaţie". Mă întreabă dacă îmi place plăcinta şi îmi promite că o să-mi dea şi câteva la pachet. E deja ora 12 noaptea, dar nu văd pe chipul ei nicio urmă de oboseală. Dimpotrivă, amintirile astea o stârnesc tot mai tare şi verva ei creşte la fiecare pagină citită. "Deci, unde rămăsesem... A, da, la plimbarea de pe Kiseleff... Aşadar, nicio vorbă despre trecutul lui. E un om introvertit, misterios atât cât să stârnească interesul şi să fie interesant. A doua zi, duminică, l-am invitat la mine să luăm prânzul. A venit cu un buchet uriaş de trandafiri şi o pâine preparată cu măsline. După masă, l-am servit cu ceai verde şi savarine şi am ascultat Concertul pentru vioară şi violoncel al lui Brahms. Mi-a povestit despre afacerea lui şi despre materia pe care o predă la universitate. A fost prima dată când ne-am tutuit. La despărţire, mi-a spus că va trebui să plece pentru două săptămâni din Bucureşti. Nu l-am întrebat unde şi de ce, deşi eram ca pe jar să ştiu. Mă gândeam că poate are pe cineva... Eram pentru prima dată geloasă. De-atunci, întâlnirile noastre s-au tot repetat. La mine, la el, în oraş, la concerte, la teatru... După un an şi ceva, de ziua lui, m-a invitat undeva, la ţară, unde avea o casă de vacanţă. Am făcut împreună cumpărături, am pregătit bagajele, iar eu am preparat un tort minunat de fructe. Acolo, am petrecut o noapte de vis. În faţa şemineului aprins, doar noi doi, cu «Nocturnele» lui Chopin în surdină. Nici Prometeu n-a fost aşa fericit de focul furat. De-atâta emoţie şi fericire, aproape că am vorbit numai eu. Spuneam vrute şi nevrute, nimic nu mă putea opri. La un moment dat, l-am întrebat dacă nu-l obosesc. S-a uitat în ochii mei şi mi-a zis că sunt minunată. Mă simţeam ca o adolescentă topită de dragoste. De-atunci, în fiecare an, mergem de ziua lui acolo. De ziua mea, petrecem la mine, doar noi doi. Ne răsfăţăm cu o sticlă de şampanie şi vorbim despre orice. La vârsta noastră, dragostea se reduce doar la cuvinte. Cuvinte care pot da fiori, mai mult decât orice atingere sau mângâiere. Astăzi am 87 de ani şi trăiesc cea mai frumoasă poveste de dragoste. Nu vrem să ne căsătorim, nici să trăim împreună. Vrem să avem răgazul nostru de singurătate şi dor, pentru a ţine dragostea aprinsă până în ultima zi". Închide caietul şi râde vădit stânjenită, de parcă s-ar fi ruşinat brusc de toată destăinuirea ei. "Să ştiţi că nu-i uşor pentru mine momentul ăsta. Mă simt de parcă m-aş fi dezbrăcat în văzul lumii". Se ridică şi pune caietul la locul lui, în sertarul bufetului. Simt o oarecare iritare în glasul ei şi încep să mă simt şi eu puţin vinovat pentru indiscreţia cu care am ascultat-o. "Şi totuşi, pentru ce aţi făcut-o?", o întreb. "De ce aţi decis să faceţi publică o poveste atât de intimă?". Se aşază din nou pe scaun şi-mi zice pe un ton ridicat, aproape răstit: "Pentru că vreau să se ştie că se poate trăi frumos până la sfârşit. Pentru că nu mai vreau să văd bătrâni plângându-şi de milă. Pentru că nu mai vreau să se uite lumea la noi ca la nişte mumii, ca la nişte făpturi expirate. Pentru că vreau să se ştie că viaţa şi dragostea sunt daruri minunate de la Dumnezeu şi dacă nu ne bucurăm de ele până în ultima zi, înseamnă că suntem doar nişte amărâte de umbre pe pământ".
Epilog
La plecare, îmi arată toată colecţia ei de diplome, medalii şi articole din ziare. Sunt multe, foarte multe, nu ar ajunge o noapte întreagă să-mi povestească despre fiecare în parte. Printre ele, văd o fotografie mare, apărută într-un ziar scris în limba germană. "Da, asta e din Germania, când am câştigat pentru a doua oară titlul de campion mondial". O văd acolo pe ea, urcată pe podium, cu medalia la piept şi braţele ridicate, cu zâmbetul ei suveran şi senin, plutind deasupra lumii de-atâta fericire. De atunci, de câte ori mă gândesc la ea, îmi apare brusc în minte imaginea asta. A unei doamne campion mondial la probele de voinţă şi fericire.
-
un dor ...
Linistea asterne urme ude, de ploaie tremurand oglinda apei translucide...,imaginea mea diluata purtat de un val razlet te poate atinge candva ...Fara de lacrimi uneori ochii-mi caprui stau a plange ...durere , tristete, insingurare sau doar teama . Teama de ce va sa fie .Teama de ce nu a fost dat si niciodata nu va fi .Umbre adanci in ochi-mi se scald , de ce nu a fost , de ce nu va fi ...timpul va trece iar noi nu vom sti .
-
-
-
"Iubirea. Îți dă aripi. Îți modelează sufletul. Îți dă puterea de a continua și de a ajunge la destinație. Îți oferă pace. Îți purifică inima. Îți ordonează gândurile. Îți parfumează mintea. Îți răvășește spiritul. Te inundă de emoții. Te cutremură. Te tulbură. Te face să zâmbești.
Iubirea dă naștere celor mai frumoase vise, celor mai superbe povești, celor mai emoționante cântări. Iubirea te schimbă. Te colorează. Te transformă dintr-un om simplu într-unul neobișnuit și surprinzător. Se joacă cu tine. Te învață cum să dansezi și cum să-ți perfecționezi talentul.
Iubirea te învață cum să faci diferențe, cum să descoperi calități, cum să alegi corect. Iubirea te face frumos în ochii celor care te iubesc, te face generos și plin de valoare. Iubește pentru a fi iubit și dăruiește pentru a avea.
Iubirea te împlinește, te umple de energie și speranță, te ușurează de griji și gânduri negative. Te calmează. Te vindecă. Te ghidează către ceea ce este pregătit pentru tine. Te aduce în punctul de fierbere al vieții tale. Te face să trăiești și să simți emoții și sentimente incerte dar pline de pasiune. Iubirea te face să explodezi în mii de nuanțe și vise incredibile. Te face să crezi în promisiuni, să crezi în momentul prezent și să crezi în povești cu happy ending. Iubirea te face să crezi în destin și într-o finalitate frumoasă.
Iubirea. Magie pură."
-
Insemnari..
Iubitule, dăruiește-mi visul tău… îl rugă ea
visul meu? murmură el… visul meu ești tu
dar unde ești tu?
creionează-mi fericirea cu visul tău, stărui ea
pictează-mă în culorile fericirii tale, viselor și trăirilor tale zbuciumate
fierbe-mă în cazanul care dă în clocot în sufletul tău și în care se topesc emoții și sentimente
definește-mi visul tău… să-l văd cu ochii mei, să-l simt cu sufletul meu, să-l ating cu mâinile mele…
chiar vrei asta? o întrebă el trist
îmi doresc aceasta din tot sufletul meu …
atunci el își întinse mâinile către propriul suflet și din adânc scoase o pasăre albă, albă, orbitor de albă căreia îi dădu drumul, iar ea zbură spre depărtarea în care se transformă în femeia cu suflet de pasăre albă , iar aripile care umbreau cerul deveneau brațe cu care el era îmbrățișat, mângâiat, înlănțuit pentru a nu mai fi trist niciodată…
ea ,văzându-i visul întruchipat astfel, se bucură căci se recunoscu în fiecare detaliu , în fâlfâitul aripilor eliberate, în cântecul și în ființa făpturii acesteia minunate de lumină albă, orbitoare
îi mulțumi… și, pătrunzând în visul lui în vârful picioarelor, îi șopti astfel încât șoaptele ei să-l cuprindă în căldura, iubirea lor pentru a nu fi uitate niciodată…
voi veni la tine în zori când visele își reazemă fiorii pe trepte de nori pentru a se odihni de atâtea povești grele și frumoase și te voi îmbrățișa dăruindu-ți un zâmbet…
el zâmbi… o privi…. cine poate să spună ce era vis și ce era poveste?
îi mângâie chipul cu degetele sale și-i spuse pe un ton dulce:
pentru a fi fericit am nevoie de prezența ta, pasăre albă și de un zâmbet… al tău surâs, al tău fior calm preînchipuind bucuuria unei duminici…
ea plângea…1___T. Calistru
-
nu mai fi asa curioasa ...daca scrie macelarie si tu esti vegeteriana care ar fi rostul sa mai intri , doar ca sa iti pui oarece intrebari ...??/
seara buna !
Acest mesaj a fost editat de către gabriela42: -
fii binevenit!
Intanlim in viata persoane ce pastreaza in ochii adanci sclipiri din stelele de unde vin; deghizati in simpli oameni! Sansa de a-i intanli, poate fi unica si daca din varii motive pierdem ocazia de a le vorbi si de a reinoda legatura astrala, ei lasa in urma un gol de care nu suntem constienti !Daca insa le intindem mana si ei fiind conectati pe aceeasi treapta vibrationala cu noi ne raspund; ei vor ramane apoi sub forma de prieteni atat timp cat avem nevoie de sustinere! Deseori suntem surprinsi de comunicarea non verbala cu ei , de faptul ca ne sincronizam in ganduri si in sentimente, de faptul ca de exemplu primim sms de la ei exact cand avem mai mare nevoie sau in acelas timp cand noi il trimitem pe al nostru ! Doar de noi depinde sa ne bucuram de prezenta lor care ne lumineaza si ne innobileaza !
g . martie2014 -
fiecare dintre noi este ca o carte nescrisa... de noi depinde cu ce umplem fiecare fila , cu ganduri bune sau rautati ...;cu realizari sau infrangeri , cu iubire sau ura ....https://www.youtube.com/watch?v=b7k0a5hYnSI
Acest mesaj a fost editat de către gabriela42: -
-
dancing_fawn said:Tare-s curioasa cine citeste cearsafurile astea siropoase, ca mie mi s-a incleiat gura de la prima propozitie... In afara de povestea Laviniei Pintea, restul parca-s copiate din revistele alea pe care le citesc bunicile noastre cand merg cu trenul... Povestiri adevarate sau cum s-or mai numi ele...
+1
Cand spun eu ca gabriela_942 spameaza forumul, nu ma credeti. -
Zanardi said:
dancing_fawn said:Tare-s curioasa cine citeste cearsafurile astea siropoase, ca mie mi s-a incleiat gura de la prima propozitie... In afara de povestea Laviniei Pintea, restul parca-s copiate din revistele alea pe care le citesc bunicile noastre cand merg cu trenul... Povestiri adevarate sau cum s-or mai numi ele...
+1
Cand spun eu ca gabriela_942 spameaza forumul, nu ma credeti.impusca-te sa nu te mai chinui asa ... zau !