Dragoste sau ura?
-
3 0Mi-ar placea sa vorbim despre fapte bune, despre oameni buni si luminosi, despre dragostea de semeni.
Mi-ar placea sa spunem cum am ajutat, intr-un moment greu, pe cineva drag. Cu o vorba, cu o atingere, cu o imbratisare.
Ar fi, apoi, interesant si educativ, totodata, sa aflam cum s-au intors lucrurile, asemenea unui bumerang. Fiindca, deseori, faptele bune sunt "rasplatite" altfel decat te astepti.
As incepe eu, prin a povesti cum, cu mult timp in urma, am avut o colega de munca nou-venita, inocenta, cuminte si buna, pansament de pus la rana, ce mai...
Am luat-o pe langa mine, am ajutat-o, din toate punctele de vedere, am invatat-o, am
sprijinit-o...si a venit ziua in care bumerangul de care vorbeam s-a-ntors, ghearele
au iesit la iveala, securea a lovit si intreaga mea fiinta a simtit din plin dezamagirea. M-am plecat si am plecat, cautand in alta parte unde sa-mi castig painea. Si am gasit-o,
mai amara decat m-as fi asteptat, pt ca e greu sa pornesti pe un alt drum, de la o varsta incolo.
Au trecut ani si, din nou, o noua colega a aparut in peisaj. Tot cuminte, tot timida si fara experienta. Dupa un moment de ezitare, in care mi-am amintit toate episoadele pe care le-am trait, am decis ca n-are sens ca ea sa plateasca oalele sparte ale celeilate si am investit incredere in fata cu privire luminoasa si speriata, ca a unei caprioare. Am fost alaturi, una langa cealalta, prietena ei, confidenta ei, sora mai mare, eu, care n-am avut niciodata o sora.
Si timpul mi-a demonstrat ca nu am gresit, ca nu toti oamenii sunt la fel, ca daca odata ai pierdut, nu inseamna ca vei pierde mereu.
Ca are sens sa ramai acelasi, chiar daca te-ai fript, candva, si ca razbunarea e cea mai proasta arma pe care o poti folosi, impotriva cuiva care nu ti-a gresit cu nimic.
As vrea sa impartasim experiente de viata, fara resentimente, fara cuvinte grele, fara dusmanie.
Si despre cat de usor se poate transforma dragostea in ura, daca ne lasam prada unor instincte primare...
-
Am avut pana de curand o colega tanara si foarte dezghetata, care, pe masura ce trecea timpul, devenea tot mai artzagoasa si mai agresiva cu cei din alte departamente. I-am atras atentia ca intrece masura si ea mi-a zis ca nu doreste absolut deloc sa fie rea, dar se vede treaba ca altfel nu supravietuiesti.
In ce ma priveste, cred ca, oricate experiente triste ai avea, daca esti un om realmente bun, vai ramane astfel in ciuda tuturor dezamagirilor.
Si vice-versa.
Acest mesaj a fost editat de către margarethe: -
margarethe said:Cred, mai curand, ca vrea sa ne intrebe in ce masura mai reusim sa ramanem oameni, desi navigam pe pluta Meduzei de atata amar de vreme.
zilele trecute ii spuneam sotului ca daca diavolul vrea sa te faca sa nu actionezi in momentul cheie din viata ta si/sau a altcuiva, te "fezandeaza" din timp. te face sa iti pese de cineva, sa il sustii, ajuti etc si sa ti-o iei de la persoana in cauza fix cand nu te astepti. si urat, ca bonus. pentru ca sa ajungi apoi sa crezi ca nu merita sa fii om bun si sa nu mai actionezi ca atare.
dar poate ca urmatorul om e cel cu adevarat important (pentru tine, pentru el, pentru altii, pentru Dumnezeu), pentgru urmatorul e posibil ca binele facut de tine sa fie precum o gura de oxigen, iar faptul ca nu ai reusit sa depasesti sentimentele pe care ti le-a trezit reactia mizera a celei/celui pe care ai protejat-o sa nu iti permita sa ai curajul de a fi tu insuti, datorita unei temeri ca ai putea pati la fel.
oamenii sunt diferiti, reactiile sunt diferite. la fel sunt si consecintele faptelor pe care le faci.
stiu doar un lucru: binele chiar se intoarce. iar cand vine, in ploaie....e ceva de poveste.
Acest mesaj a fost editat de către scanteie: -
Eu nu cred ca exista om perfect pe lumea asta care sa faca numai bine si care sa nu calce in veci pe alaturi si sa fie si rau. nu exista om care sa fie numai dragoste si deloc ura.
La fel cum imi doresc sa cred ca nici inversul nu exista.
Prin urmare am avut parte in viata asta de enorm de multi oameni care m-au ajutat. Tot asa cum am avut parte si de unii care au ales sa imi dea in cap precum in jocul ala cu ciocanul si ratele de scot capul afara.
Si la randul meu am ajutat cand am putut si mi-a lasat cale libera egoismul si dorinta de a-mi fie mie bine. Si probabil am facut si rau desi evident ca in perfectiunea mea prefer sa nu ma gandesc cand si cui am facut asta.
O sa ii dau exemplu la oameni de bine pe cei care mi-au fost mentori la inceput de drum in cariera: profesorul cu care mi-am facut lucrarea de licenta si de master si sotia lui care mi-a fost sefa la institut. niste oameni blanzi si buni pana la cer. care mi-au fost ca niste parinti atat de grijulii erau. Mi-au facut calea mult mai usoara si au fost langa mine ani de zile in incercarea de a imi face bine. Ma gandesc la ei zilnic dar din pacate le-am gresit si le gresesc mereu ca din ce in ce mai rar dau cate un semn de viata. Mereu zic ca astazi scriu mail dar mai trece inca o zi si sunt nesimtita. Prea rar le arat cat de mult inseamna pentru mine....
Si uitai sa spun: nu am fost nici prima nici ultima pe care am ajutat-o. Si asta indiferent cat de "bun" a fost cel in care si-au investit energia si timpul.
Acest mesaj a fost editat de către schonland: -
Am avut parte de ambele experiente. Pe alea bune, incerc sa le tin minte, desi nu sunt sigura ca reusesc mereu. Pe alea rele, le uit. Nu pierd timp si energie pentru a uri pe cineva. Bun, urasc, si? Fac rau, si? Schimba cu ceva situatia in care ma aflu, sau m-am aflat? Nici macar nu te simti mai bine, dupa ce ai gustat din "dulcea razbunare", care de fapt e amara ca fierea (in viziunea mea, cel putin). Prefer sa scot oamenii respectivi din viata sau anturajul meu, incerc sa repar raul facut, daca mai pot, daca nu, ghinion de nesansa,
Incerc, atat cat imi permite intelectul, sa nu fac rau voit. Gafez, imi cer scuze, daca mai e loc. Daca nu mai e, ura si la gara, uit!
Nu ma vad un om mai bun decat altii, nici neaparat mai rau, sunt convinsa ca toti oamenii au ceva bun. Numai ca unii ascund foarte bine, farama aia de bunatate. Caz in care, din nou, nu pierd timp in a cauta.
Sa zicem ca nu sunt extrem de simtitoare, lucru care poate fi bun, ca nu ma las facuta pilaf de fiecare dezamagire, sau rau, ca nu rezonez imediat cu oamenii buni, ceea ce poate duce la pierderea unor oameni valorosi.
Coerenta zero
Mi-e foame, de-aia! -
ura se poate transforma.
cu conditia sa judeci. adica asta presupune efort si inteligenta. si ceva disponibilitate. e mai usor sa urasti decat sa depasesti ura.
de exemplu, ura poate fi canalizata inspre a face ceva mult mai bine decat ai fi facut daca nu ai fi avut sentimentul. totul este sa alegi.
te asigur ca satisfactia pe care o ai atunci cand persoana pe care ai fi urat-o recunoaste singura (sau ajutata de altii) ca s-a inselat, face mult mai mult decat ura prost directionata.
nu imi plac psihologii care atata oamenii si ii transforma in animale punandu-i sa urasca pana la epuizare. cica isi asuma ura. rahat. isi pierd vremea fiind animale. timp in care mai bine ar invata cum sa gestioneze sentimentele negative si sa evolueze ca oameni.
ce tot atata importanta data urii? ura asta face, consuma. timp, resurse fizice si mentale...si de ce sa te consume un sentiment prost directionat cand este mult mai bine sa te consume o pasiune care te imbogateste mental si spiritual?
-
Eu cred ca ura pura nu face altceva decat sa te chinuie. Si nu includ aici un rau, pe care il putem face cuiva, mai mult inconstient sau dintr-o pornire de "las* sa vada cum e", fara a afecta, insa, viata persoanei in cauza.
Pentru mine, ura este dezumanizanta, numai gandul ca ar putea incolti in sufletul meu imi da fiori.
Poate ca am facut rau, ca o pedeapsa de moment. Si poate ca, de fiecare data, o clipa mai tarziu, am regretat. Si am cautat din rasputeri motive si puterea de a ma ierta, in primul rand pe mine. -
Dar nici n-am zis ca nu exista, marg. Sunt oameni care o cauta, o propovaduiesc, isi trag seva din ea, se hranesc cu ura. Oameni conflictuali, care se simt bine doar cand cineva, pt care ei nutresc acest sentiment, pateste ceva rau, un "ceva" care, in dimensiunile exacerbate ale urii lor, capata conotatia "pedepsei divine". Iar daca acel "ceva" nu se intampla, se straduiesc sa-l provoace, direct sau nu, pentru restabilirea "echilibrului" interior si cumpanirea balantei.
-
andrada86 said:Dar nici n-am zis ca nu exista, marg. Sunt oameni care o cauta, o propovaduiesc, isi trag seva din ea, se hranesc cu ura. Oameni conflictuali, care se simt bine doar cand cineva, pt care ei nutresc acest sentiment, pateste ceva rau, un "ceva" care, in dimensiunile exacerbate ale urii lor, capata conotatia "pedepsei divine". Iar daca acel "ceva" nu se intampla, se straduiesc sa-l provoace, direct sau nu, pentru restabilirea "echilibrului" interior si cumpanirea balantei.
Andrada poate ca eu sunt mai naiva de felul meu insa nu cred ca am intalnit pana acum un om care sa faca parte din categoria de care zici tu. oameni codusi efectiv de ura care traiesc doar pentru a uri.
Eu ma refeream la cu totul altceva cand spuneam ca toata lumea iubeste si toata lumea uraste.