Doar POEZIE
-
6 1n-am vrut sa ridic praful de pe celalat topic .poezia trebuie ridicata din mizerie.
eu una o ador si ma bucur sa descopar poezii noi,daca va place si voua, sunteti invitati sa postati ori sa savurati momentul la o cafea.
extrageti sclipirile de frumos dar va rog frumos nu ridicati praful si aici. multumesc.
Lada cu cântece
de Benone Burtescu
Așezată sub lumina de taină a unei ferestre
Ședea lada mamei mele de zestre
Și mai înainte ca tăcerea cea mare s-o tacă
Fiindca ceva etern de frumos o grabea
Mama, atat a apucat sa mai faca
Sa rastoarne toate cantecele din ea
In inima mea;
Si fiindca le avea de la Dumnezeu
Le-a trecut pe toate pe numele meu
Iar eu le-am cantat pe numele ei
Printre vrabii si miei
Aburind oglinzile livezilor
Din iia zorilor pentru bucuria amiezilor.
Dar inima mi-era prea mica
Si ochii prea mirati de bucurie si de frica
Si cantecele-au dat pe dinafara
Pe drumuri de tara, de netara
Si mai ales pe drumuri fara de tara.
Acum, desi aproape s-a-nserat
Nu le-am terminat de cantat
Ma rostogolesc prin lume ghemotoc
Si parca-mi vine sa le-adun
Si sa le pun in lada mamei mele de zestre,
La loc,
Sub fereastra aceleaisi tainice lumini
In care vad imparatia trecand incet printre arini
Sub salcia soaptei
Unde miazaziua da binete miazanoaptei
Sa ma-ntalnesc cu mama mea
Si eu sa tac, sa cante ea.
.........
Cumpanire
Benone Burtescu
Călătorule om
Nu te lăsa prins în mrejele indiferenţei
Atras de farmecul unor ceasuri fugare
Vor trece toate ca fulgerul de iute
Mereu depărtareNu zăbovi căutând fără rost
Căci mai este puţin
Până la marginea lumii
Unde aşteaptă sfârşitul de cale
Ieşi cât mai este vreme
Din viziunea amăgirilor taleNu fugi de tine însuţi
Ci ai mereu conştiinţa trează
Ca să nu te risipeşti
Ca stropii de ploaie
În bătaia vântului de amiazăŞi nu te liniştii
Gândindu-te că vei cuprinde necuprinsul
Cu mult mai mult
Dumnezeu şi-a desfăşurat peste toate
ÎntinsulNu te lăsa orbit de ochiul mulţimii
Ca să nu-ţi putrezească ochii
În orbitele lor
Fă-ţi ochii din razele Orionului
Şi vei prinde minunile universului din zborNu te lăsa asurzit de strigătul gloatei
Urechi să-ţi faci
Din vuietul planetei
Din clopotele timpului
Ce-ţi bat în memorie
Obosite de atâta istorieNu te avânta prea vesel la drum
Ca să nu te-afunzi în ispite
În nesfârşitele lor nisipuri mişcătoare
Şi nici prea trist
Ca să n-aluneci
Împovărat de atâtea eroareDe vei ajunge la răscruce
Nu te grăbi s-apuci vreo cărare
Aşteaptă mai întâi
Să se nalţe pe boltă regele soare
Căci altfel
Vei intra în labirinturi întunecoase şi reci
Fără să cunoşti vreodată
Ale lumii poteciApoi, când soarele s-o înălţa
În mijlocul cerului
Poţi să porneşti la drum
- Drumul spre Cruce –
Singurul drum
Celelalte
Vor fi doar iluzii deşarte
Pentru puţin în scoarţa pământului săpate
Fum.Şi după acestea, în sfârşit
Nepotrivirea noastra de Benone Burtescu
Călătorule om
O fântână de adevăr de crezi că ai găsit
Ascunde-o în adâncurile înţelepciunii
Numai aşa va izvorî până departe
Ca o mijire de lumină
Vestindu-şi biruinţa peste întuneric
Peste moarte.
.........
Tu fiecarei clipe-i storci savoarea,
Eu prăpădesc vecia să cresc floarea.
Tu fiecăruia îi ceri plăcerea,
Eu umblu lumea să-i trăiesc durerea.
Tu te opreşti sa guşti cât e de bine,
Eu trec grăbit, nemulţumit de mine.
Tu râzi acolo unde, să râda toţi se strâng,
Eu peste miez de noapte mă lupt să nu mai plâng.
Tu-ncerci s-aprinzi un foc din fiece scânteie
Eu sting o vâlvătaie cu-n gest, cu o idee.
Tu strângi ce ţi se dă, trăieşti printre oferte,
Eu risipesc ce am, destinul să mă certe.
Te muţi acolo unde-i consum de fericire,
Eu meşteresc aici, la rostul de iubire.
Şi vom rămâne-aşa, frumoasă neunire
Tu arşiţa plăcerii, eu umbra de iubire.
Şi vom rămâne aşa, poem fără cuvinte,
Aprindere sublimă şi stingere cuminte.
-
Cei singuri
Mihail Saulescu
Cei singuri cu adevarat
Nu sunt acei ce plâng câte-au pierdut;
Dar cei pe care-un gând îndepartat
Îi poarta prin necunoscut,
Spre toti acei ce plâng câte-au pierdut...
Cei singuri cu adevarat
Sunt toti acei ce se pricep sa taca —
Sunt cei ce merg si nu se mai opresc,
Sunt cei ce duc sub haina lor saraca,
Sub lutul omenesc,
Secrete bogatii necunoscute —
În alte lumi setosi sa le stramute...
Cei singuri cu adevarat
Sunt cei ce vad, sunt cei ce plâng ades,
Nu pentru ei — dar pentru ce-au aflat,
Nu pentru gândul lor neînteles —
Dar pentru ce, mergând o viata 'ntreaga,
Ei totus n'au putut sa înteleaga...
Nu te gândi la scunda lor chilie!
Chilia lor e sufletul lor mare!
— Îi vezi trecând, si îi astepti sa vie;
Îi vezi pierzându-se în departare:
În orice parte sânt,
Si 'nuntrul lor, duc un întreg pamânt!...
În mijlocul oraselor traiesc!
Si-orasele, cât sunt de framântate.
Ei trec ca niste razletiti prin ele,
- Fantastice corabii ne 'nfrânate,
Ne 'nvinse de talazurile grele...
Ei trec,
Pe strazile ce furnica de lume,
Pe ulite cu fabrici zgomotoase,
Prin pietele mizeriei din lume...
Ei trec —
Nu stie nimeni, unde anume!
Ei trec, ei trec — sunt acul grav ce coase
Bucata cu bucata risipirea
De petice din sufletul cel mare,
Ne 'nchipuit, neasteptat, pe care
Doar îl viseaza numai omenirea... -
O aventura galanta
Ion Pribeagu
Într-o searã, pe la zece,
N-a fost cald, dar nici prea rece,
Am avut o aventurã,
Nici cu Haike nici cu Surã,
O conitã delicioasã,
Nici urîtã, nici frumoasã,
Si-am intrat cu ea în vorbã,
Nici de Cosmos, nici de ciorbã.
Avea ochii ca doi astri,
Nici cãprui, dar nici albastri,
Gura dulce, zîmbitoare,
Nici prea micã, nici prea mare,
Sînii, douã rîndunele,
Nici prea mari, nici mititele,
Si vorbind cu ea în soaptã
Nici prostutã, nici desteaptã.
Ne-am plimbat vreo cinci minute,
Nici încet, dar nici prea iute,
Discutînd ca la Geneva,
Nici de-Adam si nici de Eva.
Si-am ajuns la ea acasã,
Nici prea’naltã, nici prea joasã,
Locuintã minunatã,
Nici murdarã, nici curatã.
Mi-a dat o cafea usoarã,
Nici prea dulce, nici amarã,
S-a început sã se dezbrace,
Nici încolo, nici încoace,
I-am sorbit formele toate,
Nici din fatã, nici din spate,
Pielea-i cu miros de nalbã,
Nici prea neagrã, nici prea albã.
Avea talia subtiricã,
Nici prea mare, nici prea micã,
Brate albe, voluptoase,
Nici subtiri, dar nici prea groase,
Niste-îmbrãtisãri divine,
Nici prea multe, nici putine,
S-o sofa cu dungi banale,
Nici prea tare, nici prea moale.
Cum o sãrutam prin beznã,
Nici pe nas si nici pe gleznã,
Bate cineva la use,
Nu-i nici unchi, dar nici mãtuse,
Ci bãrbat-su, Smil din piatã,
Nici cu cioc, nici cu mustatã,
Dar cu un baston de mire,
Nici prea gros, dar nici subtire.
Inimioara mea pustie,
Nu-i nici moartã, nu-i nici vie
Simt un fior care mã trece,
Nici prea cald, dar nici prea rece,
Si cînd mã rugam – Prea Sfinte,
N-am fost prost, dar nici cuminte,
Doamne, scoate-mã din ladã,
Nici în curte, nici în stradã,
Deodatã usa scapã,
Nici se sparge, nici se crapã,
Si stã Smil ca un sihastru,
Vãd nici verde, nici albastru.
- Ce cauti aici? – Mã întreabã,
Nici în pripã, nici în grabã,
I-am spus, fãrã sã-mi dau seama:
- Nici pe tata, nici pe mama!
Ci astept, în tot minutul,
Nici masina, nici serutul…
…Si au curs bastoane în mine,
Nici prea multe, nici putine!
Restul n-are importantã,
Nici spital, nici ambulantã,
Stiu c-am stat trei luni jumate,
Nici pe burtã, nici pe spate,
De atunci mi-e viata rozã,
Nici în versuri, nici în prozã,
Si astept o aventurã,
Ori cu Haike ori cu Surã.
-
Vorba aia
Ion Pribeagu
La numai 15 anisori,
Aveam o crestere aleasa.
În pension faceam furori,
Dar eram tare rusinoasa.
Si când cu Nicusor vorbeam,
Mi-ardeau obrajii ca vapaia...
T;iu minte, cât de mult roseam,
Când îmi spunea de vorba aia.
Într-o duminica, fiind cald
Si cum vazduhul sta sa fiarba,
M-am dus la gârla sa ma scald,
Si mi-am pus hainele pe iarba.
Dar Nicusor sta-n iarba strâns
Si ma privea cum faceam baia,
Mi-a fost rusine si am plâns,
Fiindca-mi vazuse vorba aia.
Prin Cismigiu, cu pas grabit,
De la pension mergeam spre casa
Si-un ofiter m-a urmarit,
Spunându-mi dulce ca-s frumoasa.
M-am rusinat si-am spus "merci"
Si ca sa nu m-apuce ploaia,
M-am dus la el acasa si...
S-a întâmplat si vorba aia.
Desi sunt rusinoasa rau,
De toti baietii sunt curtata
Si-alearga-n urma mea mereu
Aproape Capitala toata.
Si-n timpul verii, deseori
Sunt la Constanta sau Mamaia,
Petrec din noapte pâna-n zori
Ca mult îmi place vorba aia.
Zadarnic, muritor sarman,
Vrei sa gasesti a vietii cheie!
Popescu scrie un roman
Fiindca iubeste o femeie.
Aseara s-a-mpuscat Bebe,
Aflând ca l-a-nselat Aglaia
Si toate astea pentru ce?
Ah, numai pentru vorba aia!...
-
Autoportret
Ion Pribeagu
Ca un savant din vremuri vechi
Imi plimb prin cafenele mutra
Am par in nas si in urechi
Si-aduc putin cu Brahmaputra
Mi-e capul bleg si lataret
Picioare: doua prajine
Si-un singur lucru am maret
Si-mi pare foarte bine.
Desi sint tont si fonf si slut
Si am o masca incolora
De cimpanzeu sau de mamut
Toate femeile m-adora
De sint urit si nataflet
Si n-am nici muschi, nici intestine
Un singur lucru am maret
Si-mi pare foarte bine!
Sint stirb si timp si am pistrui
Si o alura imbecila
In loc de nas, am un cucui
Si-s cocirjat ca o gorila
N-am simpatii si n-am dispret
Si n-am nici maniere fine
Un singur lucru am maret
Si-mi pare foarte bine.
Sint mare cit un napirstoc
Si poti sa ma masori cu cotul
Din loje, nu ma vad de loc
Si in tramvai, ma pierd cu totul
Si-asa cum sint de fleculet
Incit ma poti in palma tine
Un singur lucru am maret
Si-mi pare foarte bine!
Am trupul plin de vinatai
Si pe chelie, fire crete
Si am luat chiar premiu'ntii
La un concurs de frumusete
Si daca n-am profil semet
Nici umeri lati, nici solduri pline
Un singur lucru am maret
Si-mi pare bine!
Cind intru-n baie voluptos,
Urmat de membrele-mi confuze
Ma simt atita de frumos
De parc-as fi ales de muze
Ma oglindesc si-n mod glumet
Ma felicit si-mi zic in mine:
Un singur lucru am maret
Si-mi pare foarte bine
In fine sint un specimen
Cum nu-i al doilea sub soare,
Port pijama si port joben
Si bataturi port la picioare
De n-am la Academie jet
Si n-am smaralde sau rubine
Un singur lucru am de pret! -
Învaţă de la toate
Învaţă de la toate, să ai statornic drum
Învaţă de la flăcări, că toate-s numai scrum
Învaţă de la umbră, să taci şi să veghezi
Învaţă de la stâncă, cum neclintit să crezi
Învaţă de la soare, cum neclintit s-apui
Învaţă de la piatră, cum trebuie să spui,
Învaţă de la vântul ce-adie prin poteci
Cum trebuie prin lume de liniştit să treci.
Învaţă de la toate, că toate sunt surori
Cum treci frumos prin viaţă
Cum poţi frumos să mori,
Învaţă de la vierme, că nimeni nu-i uitat,
Învaţă de la nufăr, să fii mereu curat,
Învaţă de la flăcări, ce-avem de ars în noi,
Învaţă de la ape, să nu dai înapoi.
Învaţă de la umbră, să fii smerit ca ea.
Învaţă de la stâncă, să-nduri furtuna grea.
Învaţă de la soare, ca vremea să-ţi cunoşti,
Învaţă de la stele, că-n cer sunt multe oşti;
Învaţă de la greier, când singur eşti, să cânţi.
Învaţă de la lună, să nu te înspăimânţi;
Învaţă de la vulturi, când umerii-ţi sunt grei.
Şi du-te la furnică, să vezi povara ei...
Învaţă de la floare, să fii gingaş ca ea,
Învaţă de la soare, să ai blândeţea sa;
Învaţă de la păsări, să fii mai mult în zbor,
Învaţă de la toate, că totu-i trecător.
Ia seama, fiu al jertfei, prin lumea-n care treci.
Să-nveţi din tot ce piere - cum să trăieşti pe veci.
-Autor necunoscut- -
Aminteşte-ţi!
''De ce-ţi pleci ochii-n jos, mereu tăcută
tot cercetând ceva de mult trecut?
De ce privirea-ţi zboară, abătută?
Ce taine te frământă,ce-ai pierdut?
De ce te uiţi în urmă mai tot timpul?
Pe cine-aştepţi, pe cine n-ai văzut?
Nu mai zâmbeşti...de ce? E-atât de simplu
E simplitatea-n care te-am ştiut.
Râdeai cândva, ochii năşteau rubine...
Unde te-ai dus, spre ce te-ai rătăcit?
Ce pot să spun sa reînvii în tine
Omul de ieri cu zâmbet împlinit?
Te văd, te-aud, te-ascult şi nu pot crede
Că tu eşti tu …cât de schimbată eşti!
Pari ruptă din alt timp, un gând te pierde
ce obligată pari să te priveşti!
întoarce-te în vremea ce ţi-e boală
de nu mai vrei sau nu mai ştii trăi
să cazi cumva cu soarta la-nvoială
şi vino înapoi când poţi zâmbi!
Nu-ţi ponegri prezentul fără vină
nu te îndepărta de viitor
ridică-ţi ochii limpezi, cu lumină
şi aminteşte-ţi : visele nu mor!
Caută-ţi cerul ce te-aşteptă-n seară
Să-i cânţi de dragoste, de zbor şi dor mocnit
Găseşte-ţi visul şi visează-l iară
nu-l zăvorî în lacrimi de argint!
argintul viu al lacrimilor triste
nu te ajută să trăieşti nicicum
mai dă-i o şansă clipei să existe
şi fii iar tu, cum nu te văd acum...''
Autor:Mirela Campan
-
In urma ta
Mariana Kabbout
Zgârîi cu unghia-n urma ta, pământul,
Fragede ierburi zic că sunt nebun...
Orbecăind îmi lepăd azi veşmântul
Şi-n hăul cu-al tău nume mai răsun...
Nădăjduiesc să te găsesc oriunde,
Chiar şi acolo unde nu ai fost...
Dar cum să ştiu că liniştea te-ascunde
În al meu gând lipsit de adăpost...?
Pe urma ta mă văd ca-ntr-o oglindă,
O şterg de praf … aievea mă privesc...
Şi-mi cert iubirea, mâna să nu-ntindă
Către ce-ai fost…un strop de mir regesc...
Mi-ai curs destul, chiar prea destul prin vene,
Ai ocolit pământul, să mă ai...
Când noaptea evada fin printre gene
Am înţeles de fapt că nu erai...
E totul vid. Nici clipele n-au vreme
Să rătăcească-n urma ta. Târziu,
Citesc ce-am scris pe fine crizanteme,
Nu eşti…mai sunt…ai fost…aş vreau să-ţi fiu...
-
Invidie
de Evgheni Evtuşenko
Îl invidiez
Şi incă nimănuia
N-am divulgat secretu-acesta grav.
Ştiu,
undeva un baieţaş există,
pe care eu îl invidiez grozav.
Îl invidiez,
la trântă cum zvâcneşte, -
eu n-am fost aşa simplu; şi voinic
Îl invidiez
în râs cum izbucneşte, -
eu nu am râs aşa când am fost mic.
De julituri şi de cucuie plin e, -
eu - pieptănat frumos şi-aveam cărare.
Pasajele
sărite-n cărţi de mine,
el nu le sare.
E şi-aici mai tare
Va fi de-o cinste fără de cruţare,
pentru-adevăr şi bine va lupta.
Unde-azvârleam condeiul:
"Nu, nu face..."
Va spune: "Face!"
şi-l va apăsa.
Când nodul nu-l descurcă
-l taie-n zece,
eu nici nu-l tai,
şi nici nu-l descâlcesc
Când el iubeşte
dragostea nu-i trece,
eu, ce mi-e drag, din nou nu mai iubesc
Invidia-mi voi ascunde.
Voi surâde.
Mă voi preface că-s aşa, nătâng:
"Doar trebuie şi unul să surâdă,
Atunci când alţii ori lovesc ori plâng..."
Dar orişicât un glas adânc insistă:
Tu cu destinul tău,
el cu-al său..."
Nu pot uita: Un băieţaş există
şi el va fi mai mult decât sunt eu.
-
Dor
Radu D. Rosetti
În Flandra ţară sângeroasă,
Ne spun pribegii călători,
Femeile scot ochii, noaptea,
Plăpândelor privighetori.
Şi mai frumos ca mai-nainte,
Cu dorul veşnic de lumină,
În trilurile lor suave,
Privighetorile suspină.
Poeţi, lumina vieţii voastre
E visul magic de iubire;
În dorul ei cântaţi voi jalnic,
Ca ea nu-i alta să inspire.
Iubiţi! Să n-aveţi însă parte
Nicicând de-ai dragostei fiori!
Ca s-o cântaţi, dorind-o veşnic,
Sărmani poeţi-privighetori.
-
Când m-a privit întâia oară
N-aveam nicio identitate;
Un anonim de-o zi fugară…
La braț c-un altu’… O zi ca toate.
Când am zărit-o prima dată
Mi-a stat și inima o clipă
Să aibă timp… Ce minunată!!!
… Dorea cu ea să se-nfiripă!
M-a revăzut indiferentă
Din nou, o seară la terasă;
Surâzător d-impacientă
Că o priveam?! Spunea; ”Mă lasă!…”
Am căutat-o s-o văd iar
Cum cauți raza-n întuneric
De zâmbetu-i ca de cleștar…
Cu trupu-i unduios, himeric…
Într-un amurg, de-un colț de pleoapă
Mi-a aruncat sleit șuvoi
Să-mi fie nesomn; vis s-adapă
Atinsul pur de buze moi…
Am insistat ținând să-i murmur
Din depărtare un jurământ;
Dar n-a fost timp și-n gând îmi gângur
Tot ce-aș fi spus într-un cuvânt…
A revenit de-un bronz-sidef
Sclipind un cald de dup-amiază
Și parcă îngeri i-au dat chef
Să-mi lunece un drog de rază…
… Și-am asecat suflet din mine;
M-am pierdut tot timid, inert…
Încet mi-am stăpânit suspine
Și m-am întors… Plecase, cert!
Febril nopți-zile am căutat
Și întâmplarea ne-a-ntâlnit;
C-un gest m-a salutat…”Ratat!
Salut! Vacanța s-a sfârșit!”…
Eram în gară pe-o banchetă
Cu ochii-n șine paralele;
Ca un oștean fără muschetă,
Tot răni zemând sub plânsă piele…
E-o zi ca toate, îs singuratic
Fugar, iubind o anonimă…
Rămânând gândul nebunatic
S-o port mereu suav, divină!…
PS
Am revăzut-o-n capitală
Sublimă, c-un frumos student…
Eu… Un timid, tobă de școală!
În dragoste… un repetent!?!
04.09.2011
-
Trei lacrimi reci de călătoare
Și-ai să mă uiți -
Că prea departe
Și prea pentru mult timp pornești!
Și-am să te uit -
Că și uitarea e scrisă-n legile-omenești.
Cu ochii urmări-vei țărmul, topindu-se ca noru-n zare,
Și ochii-ți lăcrima-vor poate
Trei lacrimi reci de călătoare;
Iar eu pe țărm
Mâhnit privi-voi vaporu-n repedele-i mers,
Și-nțelegând că mi-ești pierdută,
Te-oi plânge-n ritmul unui vers.
Și versul meu
L-o duce poate vreun cântăreț până la tine,
Iar tu -
Cântându-l ca și dânsul,
Plângându-l, poate, ca și mine -
Te vei gândi la adorata în cinstea căreia fu scris,
Și-uitând că m-ai uitat,
Vei smulge din cadrul palidului vis
Întunecatu-mi chip,
Ca-n ziua când te-afunda vaporu-n zare
Și când din ochi lăsai să-ți pice
Trei lacrimi reci de călătoare!
Ion Minulescu -
cornely2929 said:Cata iubire si poezie pe forumul asta..
da, e...cui nu-i place sa nu se uite, cornely.
Vechi lied de dragosteAdrian Paunescu
Un stingher,
Alt stingher
Nu pot face doi.
Geru-i ger,
Leru-i ler,
Fara noi.
Ninge sa desparta cifrele si mirii,
unu si cu unu nu se mai fac doi,
tabla adunarii, tabla înmultirii
ne trimit acasa, singuri amîndoi.
Si vor fi consilii de juris-prudenta
si vom duce-n brate cositor topit.
si voi scrie-o carte numai decadenta
ale carei titluri au si-ncaruntit.
Trec pe lînga tine tipatoare trenuri
botezate-n templul prafuitei gari
si de fiecare te-ndoiesti si tremuri
si la geamul negru speriata sari.
Cîte brazde tulburi pasul meu rastoarna
în împotrivire vesnic sa ma scald
dar acum, ca totul a intrat în iarna,
vreau sa-ti fie bine, vreau sa-ti fie cald.
M-ai uitat cu totul, nu te mai tin minte,
n-am avut rabdare, n-ai avut noroc,
între noi, femeie, nu au loc cuvinte,
felinarul nostru a fost pus pe foc.
Tu, îmblînzitoarea starilor de luna,
tu, zamislitoarea starilor de gri,
cum suporti întreaga liniste comuna,
cînd erai nascuta spre a ma iubi.
Unul si cu unu nu mai vor sa faca,
nu mai vor sa faca niciodata doi,
tabla adunarii tremura saraca,
s-a mutat întreaga lume între noi…
Umbre fara forme s-au urcat pe ringuri,
vînturile iernii cauta raspuns,
unu minus unu fac doi oameni singuri,
unu minus unu, asta am ajuns.
Acest mesaj a fost editat de către _Eva: -
Cu cât sunt mai aproape de cel din urmă ceas
Cu cât sunt mai aproape de cel din urmă ceas
Ce numai el scurtează mizeria umană,
Cu-atât văd ce grăbit e al vremii ager pas -
Şi să mai sper în vreme e amăgire vană.
Spun gândurilor mele: Curând se va topi
Ca neaua huma aspră a trupului. Nu mult
Răstimp de-ale iubirii de-acum vom mai vorbi,
Căci vine potolirea simţirii în tumult.
Cu trupul deodată, speranţa se va duce
- Ea care-atât ne-ndeamnă iluzii să nutrim -
Şi lacrima, şi râsul, şi teama, şi mânia.
E limpede cum printre păcatele năuce
Şi sterpe, regăsită se nalţă omenia.
Şi cum ades zădarnic oftăm şi suferim!
Francesco Petrarca -
Cu fiecare…
de Victor Eftimiu
Cu fiecare dintre cei
De care moartea ne desparte,
Murim si noi, lasand o parte
In fiecare dintre ei.
Imagini, ganduri, doruri, vise
Adorm in stinsele priviri…
Un cer intreg de amintiri
Sub pleoapele pe veci inchise.
…un alt prieten ne-a murit…
Si-n ploaia rece, care bate,
Urcam cu genele lasate
Spre cimitirul linistit.
Urcam a mortilor colina
Si ne oprim. L-am ingropat…
Un preot spune impacat
Ca moartea-i vesnica lumina…
Ne-ntoarcem tristi… Nepasator,
Orasul sufletul ne fura
Si-i graba, ranjet, teama, ura
Si plans – in ochii tuturor.
Si viata zilnica, haina,
Ne fura iar, ne minte iar,
Si tot ce facem e-n zadar…
Invinsa fruntea ni se-nclina.
Si-n vis de noua sarbatoare
Ne incordam – si l-am uitat
Pe mortul ce l-am semanat
In urma noastra, ca pe-o floare….
-
Balada Iubirii
Mariana Kabbout
M-aşez iar la pian să-ţi cânt balada
fără cuvinte ... Azi, ţi-o cânt din nou ...
Mi-aleargă mintea printre alb şi negru,
m-atinge printre clape un ecou...
Ştiu c-am promis să n-o mai cânt vreodată
doar am deschis pianul să-l privesc...
Dar inima-mi nebună mai încearcă
să-ţi spună printre note:”te iubesc”...
Cui îi mai pasă de promisiunea
ce am făcut-o-atunci când ai plecat?
Îmi amintesc prea bine azi balada
ce-n ea iubirea noastră a păstrat
Pe clape răsunau notele-n noapte
iar noi înlănţuiţi ca doi nebuni
Valsam printr-o plăcere fără margini
plutind prin galaxia cu minuni...
Pe clapele stinghere astăzi zace
tăcerea ce-a rămas în urma noastră...
Nici notele nu par mai fericite,
dorm într-o carte cu coperta-albastră
Mai cânt balada azi ultima oară
şi-mi amintesc o clipă-al ei cuvânt...
Apoi închid pianul cu tristeţe
şi mă prefac că nu mai ştiu să cânt...
-
Vasile Voiculescu, CLXXXIII
Mereu cerşim Vieţii ani mulţi, aşa-n neştire,
Ne răzvrătim, ne plângem de piericiunea noastră,
Şi încă nu-nţelegem că fără de Iubire
Se veștejeşte Timpul în noi ca floarea-n glastră;
Rupt din eternitate, el vrea tărâm asemeni
Din care-altoiul şubred să-şi tragă seva nouă;
Noi îl primim cu gheaţă şi-l răsădim în cremeni,
Când Dragostea-i unica vecie dată nouă.
Ci-n van acum te mânii pe mine şi m-arunci,
Minunile iubirii n-au stavile pe lume;
Ca Lazăr la auzul duioaselor porunci,
Oricând şi orideunde mă vei striga pe nume,
Chiar de-aş zăcea în groapă cu lespedea pe mine,
Tot m-aş scula din moarte ca să alerg la tine.
Sa fiti iubite!/iubiti!