Cand clepsidra se goleste ...

  •  
    • 2089 mesaje
    10 Aug 2012, 14:14
    0 0
    Initial am vrut sa intitulez topicul "Nu poate sa mai astepte", dar as fi atras numai varsta 13-15 ani, ca ar fi sunat ca si cum "sunt virgina, nu vrea sa mai stea dupa mine, ce ma fac?" :lol:

    Dar adevarul e ca nu poate sa mai astepte, si de data asta e serios. Ne mai spuneam si alte dati ca nu mai putem asa, ca distanta ne omoara, dar era doar un alint, caci stiam ca altfel nu are cum sa fie, deocamdata, si ne era bine asa, deocamdata. Dar acum e serios.
    Mi-a trimis un mesaj ieri "Nu mai pot asa si nu stiu ce as putea sa fac". Am venit din zbor, am deschis telefonul, am gasiit mesajul, am zambit ... "ce dragut este el mereu" ... l-am sunat cu zambetul pe buze si totul s-a terminat cu o drama tragi-comica, cu zbierat, bocit si, cand s-a ajuns la "dar eu ce vrei sa fac???" "dar eu???" "nu stiu, dar ce vrei sa fac eu???", cu inchis de telefoane.
    Chiar ma gandeam zilele trecute cat de speciali si minunati suntem ca am reusit.
    2 ani am reusit, Skype, telefoane, vizite mai mult sau mai putin lunare, convorbiri si declaratii zilnice de amor nesfarsit. Fidelitate maxima si neindoita, a foost greu la inceput, chiar cumplit, dar in timp s-a cronicizat, ajunsese sa nu mai doara deloc, sa fie chiar caldut.
    Sau asa am crezut.

    Am un job bine platit pe care nu l-as gasi daca m-as muta la el.  Are o viata linistita acolo si financiar nu si-ar permite sa se mute la mine.
    Am niste vise marete, niste planuri, niste (inca multe) salarii de strans, de investit undeva, in visul meu, pana sa fie gata.
    Mereu ma incuraja. Uneori cedam psihic, plangeam, ii spuneam ca nu mai pot sa fiu departe de tot si de toate pentru nu se stie cat; mereu imi reamintea ca am un vis pentru care trebuie sa lupt pana la capat, imi reamintea ca sunt nerecunoscatoare lui Dumnezeu, ca am mult mai mult decat as fi visat candva, ca am realizat mult mai mult decat vad.
    Acum a cedat el.
    M-a intrebat "pana cand?"
    I-am reamintit, si stie foarte clar, ca va mai dura un an-doi pana cand imi voi vedea visul realiizat, imi voi putea da demisia si ma voi putea duce la el, sa incepem "the real life".
    Mi-a spus ca 2 ani el nu mai poate, in conditiile astea: eu aici si el acolo.
    :((
  •  
    • 17 mesaje
    10 Aug 2012, 14:18
    0 0
    cred ca are dreptate.
  •  
    • 2089 mesaje
    10 Aug 2012, 14:20
    0 0
    Si tocmai ce intrasem intr-o perioada buna, planuisem 7 zile impreuna ... o saptamana intreaga, cand eu aveam mult timp liber si el ar fi venit sa stea la mine, aprobarea de la paza unde locuiesc fusese obtinuta ... de mult timp nu mai petrecusem 7 zile pline impreuna! Urma ... peste vreo 2 saptamani.
  •  
    • 2642 mesaje
    10 Aug 2012, 14:21
    0 0
    2 ani si inca 2...e destul de mult.
  •  
    • 8217 mesaje
    10 Aug 2012, 14:21
    0 0
    Si dupa punctul asta critic, am impresia ca oricum ati face sa fiti impreuna, unul va fi chinuit, se va simti tras inapoi.
    Depinde de tine daca poti renunta la visele tale. depinde de el, daca e dispus sa vina dupa tine, depinde de voi doi, cat de mult va doriti sa fiti impreuna si cat veti ce puteti avea impreuna, fara regrete.
    mi se pare ca aveti personalitati prea puternice, ca va intereseaza altceva mai mult decat sa fiti impreuna. e mai comod asa, mai dragut(sau a fost pana acum).
    ce mi se pare ciudat e ca fiecare tine la jobul lui. nu ca nu e normal. dar cred ca sunteti in doua localitati cu potential mare, altfel nici unul din voi nu ar fi asa bine platit incat sa nu-si doreasca sa renunte.
    ori faceti sacrificiul de a fi impreuna, ori nu. atat. discutati fata in fata. puneti pe hartie.
    si da, nu mi se pare normal ca la varste de-astea sa o taraiti atat, la distanta.
    Acest mesaj a fost editat de către AmeliEva: 10 Aug 2012, 14:24
  •  
    • 2089 mesaje
    10 Aug 2012, 14:24
    0 0
    Nici mie nu mi se pare normal, tocmai de asta mi se parea atat de grozav ca reusisem!
    Asta e ... asa se intampla daca imi trebuie sa imi stabilesc teluri atat de inalte; asa-mi trebuie daca nu pot trai fara sa am ceva ce stiu ca pot avea.
  •  
    • 3354 mesaje
    10 Aug 2012, 14:28
    0 0
    2 ani mie mi se pare imens... viata ta e grea, just... chiar nu stiu ce sa-ti spun... daca tu simti ca merita sa-l pierzi, ca ai sanse sa mai gasesti un altul care sa-ti accepte programul si lipsa de acasa...

    ajunge sa nu mai ai timp pentru tine, tu esti casatorita cu jobul... si este posibil sa ajungi sa regreti la un moment dat ca nu ai trait for real...

    eu inclin sa-i dau lui dreptate... cred ca ajuns la capatul puterilor... oricum, tot voi doi veti putea vedea daca va mai merge...

    acum sunteti suparati, frustrati... trebuie sa va vedeti si sa discutati serios... in viata o relatie nu se hotaraste doar de unul dintre participanti...

    grea decizie...
  •  
    • 814 mesaje
    10 Aug 2012, 14:28
    1 0
    Mesaj şters de administrator
  •  
    • 84 mesaje
    10 Aug 2012, 14:31
    1 0
    Going the Distance
    2010

    Ar trebui sa vezi filmul acesta, seamana cu povestea ta
  •  
    • 1447 mesaje
    10 Aug 2012, 14:37
    0 1
    Continua drumul, atinge-ti telul.

    Daca e sa fiti impreuna, veti fi...  
  •  
    • 2089 mesaje
    10 Aug 2012, 14:40
    1 0
    De regretat regret oricum, ca sunt ani in care eu nu fac nimic, decat "agonisesc". OK, ma plimb prin toata lumea, locuiesc intr-un zgarie-nori, imi permit cadouri scumpe pentru cei dragi, dar "atat". Fiind departe de cei dragi, gasindu-i la fiecare vizita anuala mult mai imbatraniti, doare pana in maduva. Dar asta este viata mea, si el mereu imi dadea puterea de care aveam nevoie, de cate ori cedam.
    E ceva temporar, e un drum la care nu stiu cat am contribuit sa il aleg, ci mi la daruit viata, mi l-a pus in fata, trebuie sa merg pe el deocamdata, trebuie, am cautat o iesire, dar ea nu exista ... deocamdata, si asta imi este destul de clar. Daca intri in hora, trebuie sa joci!
    Nu pot lasa totul, sa ma intorc de la -1 la 0 si sa continui de acolo cu zero sanse: sa las terenul in paragina, fara un loc al meu unde sa ma intorc in Ro ... asa cum era si cand am plecat; sa ma duc la el, sa fac ciorbe si copii si sa imi (sau ii) numar banutii de la o luna la alta ....... pana la sfarsitul zilelor.
    Nu! Nu! Refuz ........ Mi-e imposibil. As muri pe picioare!
    Este cu totul altceva daca as avea un loc al meu "ACASA", unde sa ma intorc de cate ori mi-e dor, unde pur si simplu sa imi beau cafeaua pe terasa afara, in ploaie, sa trag pe nari mirosul pamantului si sa fiu fericita cu atat. Si un copilas-doi (trei...) sa zburde pe langa mine, cu rame printre degete, ca in copilaria mea
  •  
    • 17 mesaje
    10 Aug 2012, 14:40
    0 0
    cel mai mare dusman este timpul, cel mai mare aliat este timpul.
  •  
    • 1038 mesaje
    10 Aug 2012, 14:48
    2 0
    just, pare-mi-se sau tu vrei de toate in aceeasi masaura ?
    Din pacate, in viata nu le putem avea pe toate, asa, ca uneori, pentru a ne-o face mai suportabila, trebuie sa facem si unele compromisuri. Tu nu pari a fi dispusa sa faci asa ceva... cel putin momentan, si imi dau seama ca si asta ar putea contribui la suferinta ta...
  •  
    • 2089 mesaje
    10 Aug 2012, 14:50
    3 0
    Iubesc cainii, cainii sunt viata mea, am facut dresaj, terapie pentru copii cu dizabilitati si spectacole  de dresaj cu public cand eram in Romania, reclame, filme, mi-au adus un nume cateii mei, si ceva banisori (nu a fost destul, statul roman, mizeria din Romania, bla-bla, am plecat .......) , acum platesc lunar milioane ca sa le fie bine, si inca si mai multe milioane cand merg acasa, la ei, stau cu ei, le cumpar tot ce este mai bun si mai scump, mergem impreuna peste tot, zburdam pe campuri dupa soareci, ne balacim toata ziua, latram dupa oi Le promit mereu ca o sa ma intorc cat de repede "pot", si pututul asta se tot amana, si timpul trece. Dar ce pot sa fac???? Si el stie ............ si mi-a dat putere mereu ........ pana ieri cand mi-a luat toata puterea si inca ceva pe deasupra
    Indiferent in ce minunatie de oras al lumii sunt, cand vad pe cineva plimband catelul in lesa ma pufneste plansul instant.
    Nu mai spun prin aeropoarte, cand vad cainii politisti cum adulmeca valizele .... mor, mor, mi se pune un ghimpe in inima de dor si de drag!
    Trebuie sa fac la teren, in Ro, un hotelut de catei, trebuie sa avem locul nostru acolo, un mic venit de acolo (numele este ... inca ... cred, contacte sunt), pe cineva sa se ocupe permanent, locul nostru pentru care am plecat de fapt, si unde sa ma pot intoarce mereu, chiar daca familia mea va fi in Bahrain.
    Trebuie! Nu .......... nu pot, nu concep sa las totul, acum, cand sunt "atat de aproape" ........
    Acest mesaj a fost editat de către just_someone: 10 Aug 2012, 15:08
  •  
    • 2089 mesaje
    10 Aug 2012, 14:57
    0 0
    Il inteleg si pe el ca nu mai poate si nu il pot condamna. I-am spus ca nu trebuie sa mai astepte, ca nu e obligat, i-am spus sa isi gaseasca pe cineva acolo si sa se casatoreasca, sa isi faca viata lui ... eu ce sa-i fac? Sa plece daca nu mai poate ..................
    Mi-ar lua tot ce am mai de pret, mi-ar lua stalpul care m-a tinut in picioare tot timpul asta, ar pleca barbatul care mereu m-a inteles, care niciodata nu a fost gelos, absurd, altfel decat bland si iubitor si ... acolo mereu! Barbatul care zilnic trebuia sa ma vada (mda, pe Skype), sa ma auda, sa glumim, sa povestim cate in luna si in stele, sa ne facem planuri, vise impreuna, sa ne aducem unul altuia fericirea pura, atat de rar de gasit astazi ...
  •  
    • 1447 mesaje
    10 Aug 2012, 15:00
    0 0

    Unde au fost 2 ani...poate iti mai da un ragaz...tocmai ca te-a inteles si sprijinit pana acum.
     

  •  
    • 2838 mesaje
    10 Aug 2012, 15:02
    0 0
    just_someone said: Daca intri in hora, trebuie sa joci!
    Nu pot lasa totul, sa ma intorc de la -1 la 0 si sa continui de acolo cu zero sanse: sa las terenul in paragina, fara un loc al meu unde sa ma intorc in Ro ... asa cum era si cand am plecat; sa ma duc la el, sa fac ciorbe si copii si sa imi (sau ii) numar banutii de la o luna la alta ....... pana la sfarsitul zilelor.
    Nu! Nu! Refuz ........ Mi-e imposibil. As muri pe picioare!
    Este cu totul altceva daca as avea un loc al meu "ACASA", unde sa ma intorc de cate ori mi-e dor, unde pur si simplu sa imi beau cafeaua pe terasa afara, in ploaie, sa trag pe nari mirosul pamantului si sa fiu fericita cu atat. Si un copilas-doi (trei...) sa zburde pe langa mine, cu rame printre degete, ca in copilaria mea

    Din aceste randuri se intelege ca tu nu esti pregatita.....pt un pas de genul"Ma las pe mine si-l aleg pe el".Nus ce sa-ti zic,acu doar tu stii cum stau treburile ,insa nu te prea vad "dornica" de o schimbare radicala....poate gresesc ,poate nu......

  •  
    • 7743 mesaje
    10 Aug 2012, 15:06
    1 0
    just_someone said:Initial am vrut sa intitulez topicul "Nu poate sa mai astepte", dar as fi atras numai varsta 13-15 ani, ca ar fi sunat ca si cum "sunt virgina, nu vrea sa mai stea dupa mine, ce ma fac?"

    Dar adevarul e ca nu poate sa mai astepte, si de data asta e serios. Ne mai spuneam si alte dati ca nu mai putem asa, ca distanta ne omoara, dar era doar un alint, caci stiam ca altfel nu are cum sa fie, deocamdata, si ne era bine asa, deocamdata. Dar acum e serios.
    Mi-a trimis un mesaj ieri "Nu mai pot asa si nu stiu ce as putea sa fac". Am venit din zbor, am deschis telefonul, am gasiit mesajul, am zambit ... "ce dragut este el mereu" ... l-am sunat cu zambetul pe buze si totul s-a terminat cu o drama tragi-comica, cu zbierat, bocit si, cand s-a ajuns la "dar eu ce vrei sa fac???" "dar eu???" "nu stiu, dar ce vrei sa fac eu???", cu inchis de telefoane.
    Chiar ma gandeam zilele trecute cat de speciali si minunati suntem ca am reusit.
    2 ani am reusit, Skype, telefoane, vizite mai mult sau mai putin lunare, convorbiri si declaratii zilnice de amor nesfarsit. Fidelitate maxima si neindoita, a foost greu la inceput, chiar cumplit, dar in timp s-a cronicizat, ajunsese sa nu mai doara deloc, sa fie chiar caldut.
    Sau asa am crezut.

    Am un job bine platit pe care nu l-as gasi daca m-as muta la el.  Are o viata linistita acolo si financiar nu si-ar permite sa se mute la mine.
    Am niste vise marete, niste planuri, niste (inca multe) salarii de strans, de investit undeva, in visul meu, pana sa fie gata.
    Mereu ma incuraja. Uneori cedam psihic, plangeam, ii spuneam ca nu mai pot sa fiu departe de tot si de toate pentru nu se stie cat; mereu imi reamintea ca am un vis pentru care trebuie sa lupt pana la capat, imi reamintea ca sunt nerecunoscatoare lui Dumnezeu, ca am mult mai mult decat as fi visat candva, ca am realizat mult mai mult decat vad.
    Acum a cedat el.
    M-a intrebat "pana cand?"
    I-am reamintit, si stie foarte clar, ca va mai dura un an-doi pana cand imi voi vedea visul realiizat, imi voi putea da demisia si ma voi putea duce la el, sa incepem "the real life".
    Mi-a spus ca 2 ani el nu mai poate, in conditiile astea: eu aici si el acolo.

     

    e nu mai poate, daca e o persoana intelegatoare si daca exista sentimente puternice, se poate, just.
    si gandeste-te la nevestele de marinari, sunt mai mult singure sau la cei plecati la munca in strainatate. ei ce fac? eu zic sa sa fim realiste.

  •  
    • 2089 mesaje
    10 Aug 2012, 15:08
    0 0
    .

    Acest mesaj a fost editat de către just_someone: 10 Aug 2012, 15:09
  •  
    • 7947 mesaje
    10 Aug 2012, 15:08
    4 0
    Just, povestea ta este povestea majoritatii prietenilor mei...Unii au ales ca si tine sa se concentreze pe munca si sa stea departe o perioada mai lunga sau mai scurta de partener. Altii au ales sa stea langa partener si sa isi ia adio de la cariera la care visau. Si unii si altii sunt nefericiti. Si nefericirea vine ori de la faptul ca au ales ceea ce a vrut partenerul nu ce au vrut ei ori de la faptul ca partenerul nu a fost de acord cu decizia lor. Sunt putine cazurile in care amandoi partenerii au ajuns la aceeasi concluzie fara sa isi sacrifice propriile dorinte-si astea sunt singurele de succes.
    Cei de care spun sunt oameni care aspira (unii chiar au obtinut) la un post de profesor universitar. Pentru asta conditia este sa ai cel putin un stagiu de minim un an in strainatate. Asa ca la post doc majoritatea tre sa plece pe alte meleaguri daca vor sa isi permita sa spere la un loc de munca. E o discutie lunga lunga despre obligativitatea traiului prin strainatati in mediul academic dar deocamdata nu se schimba si nici nu se va schimba nimic. Pe vremuri era usor: sotul era cel care se muta cu munca si sotia il urma fara sa scranceasca pentru ca ea nu avea un loc de munca si datoria ei era doar sa isi urmeze sotul. In zilele noastre insa ca amandoi muncesc si amandoi vor o cariera e mai greu pentru unul sa renunte la el si sa il urmeze pe celalalt.
    Am un prieten care indeplineste toate conditiile in afara de stagiul asta pacatos ca sa devina profesor si sotia lui nu a fost niciodata de acord ca el sa plece nici macar pentru o luna in afara. Si il vad cum se stinge incet pentru ca fiecare zi nou este o zi mai aproape de momentul in care va trebui sa plece din Universitate pentru ca nu exista alta modalitate de a ramane acolo. Imi pare atat de rau pentru el pentru ca este evident ca isi doreste enorm asta. Dar la fel de mult conteaza si sotia lui. Iar ea nu va fi niciodata de acord. Am intrebat-o o data de ce nu isi cauta un post doc (ea are un doc in psihologie si acum e la post doc) la o universitate unde ar putea sa mearga si el si sa fie amandoi pentru un an-doi in acelasi loc si m-a raspuns ca ei si in vacanta ii e dor de casa deci nu vrea sa traiasca nici macar o luna in alta tara. Pe de o parte o inteleg pe de alta parta pe mine m-ar durea sa vad durerea din ochii sotului meu.
    La polul opus am alti prieteni care traiesc separat de cand se stiu: de vreo 20 de ani. In ultimii 10 ani au fost imreuna mai putin de jumatate de an. ea acum e in olanda si el in germania. Copilul e cu ea in Olanda. Si ma uit la ei si nu inteleg ce viata e asta si ce familie ii oferi copilului aluia care isi vede tatal o data pe luna (banuiesc ca e norocoasa comparativ cu altii).
    fiecare are motivele lui...eu insa nu as putea trai intr-o ralatie in care nu exista siguranta ca intr-un an-doi-trei vom fi impreuna. Nu ma refer la o sansa de a fi impreuna ci la siguranta 100%. daca ar exista siguranta as accepta...Daca insa este o chestie vaga pluting in aer: poate azi, poate la pensie ajungem in acelasi spatiu fizic, cred ca as claca foarte rpd.