EL si EA se intalnesc pentru prima data si constata ca se simt bine impreuna; hotarasc sa se intalneasca si a doua oara... si se tot intalnesc pana isi dau seama ca se simt atat de bine impreuna si se inteleg atat de bine, ca sunt fericiti cand sunt unul langa celalalt si nefericiti cand sunt departe unul de celalalt...
Ce ar putea indeparta nefericirea de a nu fi impreuna, ce ar putea sa le satisfaca dorinta de a fi unul langa celalalt 24 de ore din 24? Ce ar putea sa le creeze acea stare de stabilitate a relatiei lor? Si iata ca hotararea este luata: casatoria! Chiar daca acest lucru implica anumite semne de intrebare (este momentul?, sunt pregatit?, sunt pregatita?...), cei doi indragostiti consimt prin asumarea unui angajament sa se prezinte repejor in fata persoanei care reprezinta institutia casatoriei.
Si astfel, se semneaza hartiuta ce oficializeaza relatia lor, au loc strangeri de maini, se primesc cadouri, imbratisari, se rade, se plange si in cele din urma cei doi, mana in mana parasesc Ofiterul Starii Civile mai siguri pe dragostea lor, pe reciprocitatea sentimentelor dintre ei, ba chiar ii strabate un ciudat sentiment de "proprietate".
EL o priveste tandru, nu o scapa din ochi si din senin isi spune: "In sfarsit esti a mea!"; EA este fericita, se uita la el si zambeste enigmatic in timp ce isi gaseste linistea sufleteasca conferita de gandul: "dragule, de acum, al meu esti!".
Totul pare a fi rezolvat - indragostitii sunt siguri ca si-au luat un angajament unul fata de celalalt, de-acum inainte au si obligatii juridice reciproce, se vor putea bucura de sprijinul societatii, al legii, de sustinerea parintilor si asa mai departe. Nu va pare a fi stranie aceasta prezentare? Nu puteti insa spune, ca nu asa se intampla! Este ciudat cum intreaga tarasenie a casatoriei capata acest aspect de incheiere contractuala intre doua parti care au fost de acord cu "afacerea", multumiti fiind de avantajele pe care le vor avea.
Pentru femei, pasul facut pe drumul casniciei este un pas hotarator - de la multumirea pe care o ofera parintilor care, scapati de o grija, isi spun: "...fata noastra a intrat in randul lumii..." pana la multumirea de sine conferita de fericirea de a fi cu cel pe care il iubeste, de siguranta ce ii invaluie sufletul in ceea ce priveste sentimentele celuilalt pentru ea... dar sa fie doar atat?
Ce se spune inainte sa semnezi acel certificat de casatorie? - sotii se obliga sa fie alaturi la bine si la rau, sa isi poarte de grija la greu, sa se ajute la nevoie, sa contribuie la intretinerea noii familii. Aha! Iata ca apar garantiile legale pentru EA - daca apare hotararea de a avea copii este mai bine pentru femeie sa aiba o oarecare siguranta ca nu va fi abandonata, ca micutii urmasi vor fi educati cum trebuie, ca vor avea ce sa manance, ce sa imbrace, etc. si chiar daca se intampla sa apara divortul raman in picioare garantiile legale ce decurg de pe urma casatoriei.
Actionand astfel, nu vi se pare ca EA actioneaza mai degraba in virtutea ratiunii decat in numele iubirii? Nu vi se pare ca EA considera casatoria un fel de aranjament - sa ne gandim cu cat simt practic preia conducerea gospodariei: spala, gateste, are grija de copii, se ocupa cu planificarea concediilor, stie intotdeauna ce este bine si ce nu este bine pentru armonia familiei si tot asa. Si oare chiar se ocupa cu atat interes de managementul familial total dezinteresat, neconditionat?... Raspunsul vi-l dati singuri, dar sa fiti sinceri!
EL: pare sa fie mai romantic in sensul ca inima si sufletul lui sunt indreptate spre bucuriile fizice si sociale pe care i le ofera EA.
EA: prin definitie este o fire practica, asadar, fara a exclude ceea ce simte pentru EL, se gandeste si cantareste avantajele si dezavantajele ce apar in urma contractului.
EL: prin definitie este un romantic, un visator. Cand se indragosteste, EL se gandeste la relatii sexuale, la intemeierea unei familii, la un camin stabil. O iubeste, ii place cum arata si ii este de ajuns - nu-si pune probleme practice de genul "poate sa ma intretina?", doar aceasta sarcina intra automat in grija lui (asa sa fie?). Daca EA corespunde standardelor lui, adica are partile anatomice in proportiile pe care EL le viseaza, daca are caracterul si personalitatea si inteligenta dorite si apreciate de EL, atunci se opreste aici, de restul se va ocupa singur...
Iata de ce EL este mai visator... cel putin la inceputul perioadei maritale! Pe parcurs, lucrurile se pare ca vor lua o turnura ciudata: in timp ce pentru EA nu este chiar atat de dificil sa-si manifeste simtul practic, pentru EL, pe masura ce se implica tot mai mult in rezolvarea problemelor materiale va ajunge sa-si doreasca mici evadari din cotidian, distractii cu prietenii indepartandu-se astfel de EA. Si daca la inceputul mariajului EL este cel care da dovada de romantism iata ca nu ramane asa toata viata - in timp ce EA, daca la inceput de drum in doi, da dovada de mai mult simt practic, pe parcurs, se schimba si reuseste sa-l intreaca in ceea ce priveste romantismul... Ciudat, nu?
Pana acum am prezentat aspectele "practice" ale casatoriei, partea de "dincolo" de aparente, scheletul acesteia daca vreti sa-i spuneti asa. Pare anosta si lipsita de orice stralucire si probabil ca va intrebati ce se intampla cu toate aceste nuante de gri, atribuite celui mai minunat lucru din lume? Nu sunt nuante de gri, sunt aspectele reale care apar inevitabil si pe care daca EL si EA le-ar intelege si accepta de la bun inceput, probabil ca rata divorturilor ar fi in scadere, probabil ca luna de miere nu ar mai fi doar o luna ci s-ar transforma in luni sau de ce nu, in ani.
Cat despre cel mai minunat lucru, consider a fi iubirea si nicidecum acea bucatica de hartie care in multe cazuri se dovedeste a fi marul discordiei dintre cei doi parteneri. Si se intampla asa cand se considera ca acel certificat aduce siguranta, stabilitate, drepturi si responsabilitati. Firesc este ca toate acestea sa decurga din iubire, din acest sentiment atat de uman, de frumos si... atat de greu de definit.
Poate fi definita iubirea?
Dupa cum spuneam, iubirea este un sentiment. Atat? NU. Este acel sentiment puternic pe care il avem fata de ceilalti, fata de animale sau de anumite lucruri. Este un sentiment conditionat de ceva anume sau este neconditionat? DA si NU.
Putem iubi neconditionat pe aproapele nostru dand astfel dovada ca ne meritam denumirea generica de "fiinte umane"; este cu adevarat inaltatoare senzatia creata de multumirea sufleteasca pe care o avem atunci cand oferim si celorlalti din ceea ce avem noi - cativa banuti unui batran de la coltul unei biserci sau unui copil al strazii, cand ii sprijinim pe cei neajutorati si oropsiti, cand ne ajutam colegii de serviciu...
Dar aceasta iubire este, dupa cum am spus, iubirea pentru aproapele nostru si ea este neconditionata deoarece de la respectivele persoane nu asteptam nimic in schimb. Nu asteptam sa ne multumeasca, sa ne intoarca serviciul facut, nu dorim reciprocitate. Aceasta este partea de raspuns afirmativ - DA - iata ca iubirea este neconditionata.
Acum, ne vom referi la partea de raspuns negativ - NU - iubirea nu este neconditionata. Si cand spun acest lucru, ma refer desigur la iubirea pe care o simtim, pe care o avem fata de partenerul nostru, de parintii si de copiii nostri, fata de cei cu care intram zi de zi, ora de ora, minut de minut in contact. Nu vom lua in discutie iubirea pentru parinti si nici pe aceea pentru copii nostri, ci ne vom opri asupra iubirii pentru partener - sa vedem ce argumente intaresc afirmatia facuta si, anume, ca este o iubire conditionata.
Conform acestui punct de vedere se intelege ca nu iubim persoana ca atare, ci ceea ce ea realizeaza pentru noi, modul in care aceasta reuseste sa ne satisfaca cele mai importante trebuinte, nevoi, dorinte. Pare logic, voi ce credeti?
Fiinta umana in esenta ei este o "piramida" de trebuinte (sa ne amintim de piramida trebuintelor a lui Maslow) trebuinte ce se impun a fi satisfacute continuu; la aceasta se adauga si specificul speciei umane, adica, pe masura ce ne satisfacem anumite trebuinte apar noi dorinte, noi necesitati care cer o rezolvare satisfacatoare - daca nu, ne reorientam si luptam cu inversunare pentru a obtine ce ne dorim.
Astfel, implicarea intr-o relatie este generata de nevoia de a iubi si de a fi iubit - de aici se desprinde caracterul reciproc al iubirii care se bazeaza pe conditionare: te iubesc - ma iubesti; nu ma iubesti - nu te mai iubesc. Mai explicit - daca persoana pe care o iubim nu ne satisface in privinta dorintelor si asteptarilor noastre, atunci vom cauta aceasta satisfacere la o alta persoana care ne va dovedi ca poate sa realizeze acest lucru.
Oare ne indragostim de cineva pentru ca este frumos, arata bine, se imbraca frumos, este cinstit, este bogat? Depinde de scara de valori a fiecaruia dintre noi - daca punem accent pe anumite insusiri, ne vom indragosti de persoana care intruneste aceste calitati; si altii pot avea calitati nemaipomenite dar sa nu prezinte interes pentru noi deoarece nu suntem interesati, nu prezinta importanta pentru noi.
Si iata cum prin aceasta selectie pe care o facem ne satisfacem nevoia de frumos, de tandrete, siguranta materiala in functie de ceea ce prefera fiecare dintre noi. Daca partenerul doreste sa aratam bine vom depune ceva eforturi in acest sens (cat timp pierdeti in fata oglinzii, la coafor, la cate artificii apelati in fiecare zi pentru a va apropia de ceea ce doreste partenerul dumneavoastra?); daca pentru el este important sa ne manifestam afectiunea vom fi mai tandre, il vom imbratisa sau saruta spontan, vom fi alaturi de el satisfacandu-i aceasta dorinta.
Si cu cat ii satisfacem dorintele, cu atat ne va iubi mai mult. Situatia este valabila si in sens invers - dinspre el catre noi: daca ne dorim romantism manifestat prin trandafiri rosii, el, desi s-ar putea sa i se para o copilarie, alearga la florarie si ne cumpara trandafiri, daca ne dorim o viata luxoasa, el va depune eforturi pentru a ne satisface aceasta dorinta si exemplele pot continua extrapoland la dorintele si trebuintele fiecaruia dintre noi.
Este necesar sa fim sinceri cu noi insine si sa recunoastem ca in functie de ceea ce simtim ca avem nevoie, ne alegem persoana de care ne indragostim, selectia fiind facuta de la bun inceput in virtutea obtinerii satisfacerii anumitor trebuinte. Nu va revoltati citind aceste randuri - este realitatea pur si simplu. Nu suntem materialisti sau "profitori" asa cum probabil sunteti tentati sa credeti - suntem oameni si suntem un continuum de trebuinte care trebuie satisfacute pentru a ne asigura echilibrul sufletesc.
Daca in loc sa acceptati evidenta acestui fapt, preferati sa va mintiti si sa mergeti pe ideea iubirii pure, neconditionate cum numai in romanele de dragoste se intalneste (mai nou si in telenovele!), este problema voastra, dar la sfarsitul unei relatii sa nu va intrebati "de ce nu a mers?", "cine este vinovat?", "unde si cu ce s-a gresit?"
Acceptarea si intelegerea iubirii din perspectiva reciprocitatii conditionate va conduce la o mai buna intelegere a ceea ce va doriti, a ceea ce isi doreste partenerul avand ca si finalitate capacitatea de satisfacere a trebuintelor celuilalt, ceea ce va determina implicit si feed-back-ul: satisfacerea propriilor dvs. dorinte si nevoi. Bine, dar cum ramane cu dragostea la prima vedere, cu dragostea oarba, cu iubirea nebuna? ... Daca totul se reduce la o selectie premeditata exista sau nu iubire intre doi indragostiti?
In primul rand, trebuie precizat faptul ca selectia pe care o facem NU este "premeditata". Este reactia normala si fireasca pe care sufletul nostru o are pentru a-si putea pastra echilibrul. Exista si dragoste la prima vedere, exista iubire la 14 ani, la 25 ani, 30 ani... la 70 ani; iubirea exista pe tot parcursul vietii deoarece reprezinta principala trebuinta a fiintei umane ce trebuie satisfacuta continuu.
Daruim tandrete, caldura sufleteasca, iubire, exprimand astfel propria nevoie de tandrete, caldura sufleteasca, iubire. Prin modul in care ne manifestam, invatam practic pe celalalt, spunandu-i prin gesturi, atitudine, ceea ce asteptam de la el. In fapt, noi nu cerem celuilalt sa ne iubeasca; ceea ce cerem de la partener este un anumit comportament care ne satisface, ne produce placere si pentru care il iubim.
De cate ori nu vi s-a intamplat sa va simtiti folositi, manipulati de catre celalalt? De cate ori nu v-a trecut un fior la gandul ca va folositi de celalalt? Sunteti indignati, va este rusine de voi insiva si de ceea ce constatati ca se intampla in relatia voastra - ca sunt momente in care va folositi unul de altul. Sunt doar momente in care constientizati ca se intampla asa ceva, acest lucru derulandu-se in permanenta.
Vi se pare atat de anosta, nedemna si inacceptabila ideea ca intr-o relatie de iubire ne folosim unul de celalalt, incat ii negati existenta. Puteti nega, dar asta nu inseamna ca nu va folositi de celalalt sau ca celalalt nu se foloseste de voi. Nu este firesc insa sa ne folosim unul de celalalt? Nu asa ceva se intampla intre doi oameni care se iubesc?
Atat timp cat nu ne putem satisface singuri anumite dorinte si nevoi este firesc sa cautam si sa ne folosim de aptitudinile, deprinderile, resursele materiale, frumusetea, interesele acelei persoane care ne poate aduce implinirea si desigur, reciprocitatea este implicita. Atunci de ce sa ne mintim, sa ne simtim vinovati afirmand ca este nedemn, degradant, inuman sa stam impreuna cu partenerul doar pentru a ne folosi de el si pentru a se folosi de noi?
Sa fie oare chiar atat de greu sa fim sinceri cu noi insine? Faptul ca recunoastem si acceptam aceasta stare de fapt nu umbreste cu nimic stralucirea si starea de bine pe care ne-o confera acest minunat si controversat sentiment: Iubirea
Pana la urmatoarea intalnire va doresc sa gasiti puterea de a accepta ca sunteti trebuinta, nevoie, dorinta, tandrete... ca sunteti iubire!
Posteaza comentariu