Marți după Paște

Unul dintre marile clișee ale sărbătorilor, de orice fel, este acela de a ajuta, a lumina, a îmblânzi „sărbătorile celor singuri”. Că oamenii singuri se simt cel mai rău în perioada aia

Unul dintre marile clișee ale sărbătorilor, de orice fel, este acela de a ajuta, a lumina, a îmblânzi „sărbătorile celor singuri”. Că oamenii singuri se simt cel mai rău în perioada aia de efervescență, în care de regulă se activează legăturile, chiar și alea aproape moarte, de familie, că atunci crește numărul de sinucideri, că media, prin mesajele ei consumeriste, nu face decât să sporească această prăpastie între oamenii singuri și cei care au pe cineva. Vorbim, în fond, de o presiune a clișeelor sociale asupra oamenilor care din diverse motive trăiesc altfel decât majoritatea. Nu au o familie tradițională sau găsesc bucurii în alte împliniri decât mariaj, copii, casă, mașină, cuptor cu microunde.

Ați văzut, probabil, premiatul film „Marți după Crăciun”, al lui Radu Munteanu, care tratează magistral dilema asta existențială a bărbatului însurat, care-și iubește și nevasta și amanta. De aici și parafraza din titlu.

Prietena mea a fost ani de zile într-o relație clandestină cu un bărbat însurat. S-au cunoscut întâmplător, când amândoi erau într-o excursie de afaceri, și între ei a apărut ceva pentru care niciunul nu era pregătit. El era mult mai în vârstă decât ea, avea o familie frumoasă, cu copii mari, aproape plecați de acasă, iar „cuibul” rămăsese brusc lipsit de afecțiunea aia erotică dintre parteneri, transformată în ani în dragoste părintească și atât.

Ea i-a suplinit lui această nevoie. El i-a împlinit ei nevoia de tandrețe și afecțiune, după un divorț urât, cauzat, culmea, de hotărârea ei de a nu se lăsa vreodată înșelată. Iar acum viața îi arăta că nu e bine niciodată să spui niciodată.

Relația lor a durat trei ani, frumoși, dureroși, cu iubire necondiționată de convenții, fără promisiuni, fără speranțe, fără planuri de viitor. Trei Crăciunuri, trei Revelioane, trei Paști, trei concedii oficiale, cu nevasta, și alte mici clipe furate cu amanta, week-end-uri „de lucru”, deplasări de serviciu, cine de afaceri. Niciodată nu s-a pus problema între ei de relație pe termen lung. Nici ea, nici el nu au cerut exclusivitate, deși chiar erau îndrăgostiți vizibil unul de altul.

Ea petrecea de fiecare dată sărbătorile în familie, părinții ei nu știau de relația asta contra firii, și de fiecare dată se întrebau de ce e singură? Cât putea să mai țină „doliu” după acea căsnicie ratată? De ce nu găsește și ea un băiat bun cu care s-o ia de la capăt?

Ce putea să le spună? Că de fapt nu e singură, deși simțea nopțile mai reci și solitare decât dacă ar fi fost cu adevărat singură, dar disponibilă? Că întotdeauna spunea „La mulți ani!”, Hristos a Înviat!” pe bune cu un decalaj de cel puțin 48 de ore, perioada minimă de care era nevoie ca el să poată spună acasă că are treabă la serviciu? Că în rest viața ei se derula pe repede înainte până la zilele pe care apuca să le petreacă cu el?

Ea făcea parte din comunitatea asta uriașă a oamenilor singuri, deși emoțional vorbind nu era deloc disponibilă. Un articol pe care l-am citit recent în The New Yorker spune că jumătate din populația americană e formată din oameni care trăiesc singuri. Și nu e o aberație socială, ci o evoluție firească a societății după aplicarea cu succes a valorilor liberale. Emanciparea femeii, dezvoltarea vieții urbane și a tehnologiilor de comunicare, precum și creșterea speranței de viață ar fi de vină pentru traiul ăsta solitar. Nu știu care e procentul la noi, o să-l aflăm probabil după rezultatele recensământului, dar nu suntem departe de trend, cel puțin noi ăștia de la oraș.

Ca să n-o mai lungesc, prietena mea a ars timp de trei ani această relație, după care, într-o bună zi și-a luat inima în dinți și a zis stop. El nu s-a opus, nu avea niciun drept. Ea avea dreptul la viață, la o familie, la un copil, la toate lucrurile alea pe care i le tot scoteau pe nas rudele, la fiecare masă de familie, când verișoarele își etalau realizările în puericultură, iar ea doar premiile artistice obținute cu profesia.

Au rămas prieteni, se mai văd rar, ea îi păstrează încă un loc special în inimă, pentru că a fost bărbatul alături de care a trăit cele mai intense emoții. Dar viața rebuia să meargă mai departe, așa că fata s-a aruncat cu capul înainte și a încercat. A testat. A șters și a încercat din nou. Cu fiecare încercare nereușită a mai renunțat la pretenții, poate a ridicat altele noi, a mai ajustat din așteptări, a mai plusat la disponibilitate. După alți câțiva ani de singurătate - de data asta pe bune - a zis că a reușit să-l găsească pe EL. De fapt nici ea nu știe dacă-l mai căuta pe EL sau pur și simplu un bărbat oarecare, alături de care să se bucure de lucrurile simple ale vieții.

Și a tras, și a împins, a făcut concesii - pentru că, nu-i așa, din asta e formată viața de cuplu - a sperat, a comunicat, a iubit, a dăruit, a cerut,  a mai lăsat iar de la ea. Viața a trecut și ea, indiferentă la perioadele astea de „punct și de la capăt”. Ce bine ar fi dacă de fiecare dată când o luăm de la capăt am lua și viața de acolo de unde o lăsasem, și am mai trăi o dată, de data asa mai înțelepți...

Prietena mea e acum în ceea ce se cheamă o relație. Îmi spune că nu e fericită, pentru că își dă seama, după atâta timp, că el nu e ceea ce căuta, ceea ce spera, dar nu mai are chef s-o ia din nou de la capăt. Că nu se potrivesc și că e mai singură împreună cu el decât cum era în relația aia clandestină, în care toată lumea o credea singură. Acum familia o crede fericită, o vede însoțită la toate petrecerile, și-i mai bat din când în când apropouri despre o viitoare nouă nuntă sau un potențial copil.

După ce se închide ușa în spatele lor, în casa pe care o împart ca doi colegi de apartament, cei doi nu-și mai spun nimic. După Paște, în loc să iasă pe undeva împreună, ea îmi telefonează ca să ne vedem la un film. E mai singură decât oamenii singuri despre care vorbesc toate clișeele sociale. Și, o să mă întrebați, de ce stă în clișeul ăsta? Singură în doi. Pentru că a obosit de atâta căutare și mai ales pentru că a pierdut orice speranță că se poate și altfel. Dar și pentru că, probabil, după ce s-a luptat toată viața cu clișeele, a ajuns să se consoleze să facă parte dintre ele.

sursa foto

Mai multe de și despre mine, pe Dollo zice bine

dollores-benezic
dollores-benezic
 

Posteaza comentariu

Greu de citit? Regenerare cod