Legenda lui Santiago

Se pare ca un taran spaniol, condus pe un camp de o ploaie de stele - campus stella - a descoperit mormantul apostolului lui Iisus. Ramasitele Sf. Iacob au fost aduse de simpatizantii sai din Spania, pe unde ar fi calatorit si predicat. Istoricii si pelerinii au descoperit sau au avut multe viziuni in care "un cavaler alb ameninta cu o sabie infricosatoare si avea o grimasa razbunatoare". Aceasta i-a impulsionat pe multi sa infaptuiasca Reconquista, care avea sa-i alunge pe musulmani din Peninsula Iberica. Ei bine, atunci ce caut eu, un musulman, pe un drum catolic? Asta e una dintre intrebarile la care sper sa gasesc un raspuns, desi cred ca pot trai si fara el. Dar mai degraba ma incanta ca acest drum este unul paralel cu Calea Lactee si ca, se spune, ca in unele seri poti vedea de pe Camino spuma alba care taie cerul in doua.

Un om, o poveste si libertatea de-a fi...

O sa-ti vorbesc si despre Mario Arroyo, un sociolog de 39 de ani, originar din Mexic, care a facut deja aceasta calatorie acum cativa ani. Avea aceleasi simptome ca cele descrise mai sus. O stare ciudata de neimplinire, desi avea propria afacere, iar profesia si-o alesese din pura placere. Da, si eu tot din placere fac jurnalism. Si tot nu e de-ajuns. Asta pentru ca placerile cu care imbratisezi o idee, o profesie sau un om se platesc cam scump.

Mario nu credea in semne, desi Camino ii tot aparea in cale. In vise. In cartile pe care le cumpara. In prietenii care-i dadeau indicii despre drumul acesta. Magie curata. Se pare ca drumul este cel care te cauta, cel care te alege. E peste puterile tale sa refuzi. Te trage ata, mai pe romaneste.

Eu, insa, am avut mai degraba o atitudine de genul: ce mi-e Alger, ce mi-e Santiago de Compostela? Oriunde, cat mai departe. Sa merg pana nu mai stiu de falsele mele probleme. Sa-mi iasa limba de un cot. Sa-mi oboseasca mintea sau s-o las sa alerge pe campiile din nordul Spaniei sau sa zburde prin Pirinei. Am luat totul ca pe o joaca, eu fiind deja nisip.

Apoi mi-am dat seama ca treaba devine reala. Pe masura ce ascultam istorisirile lui Mario despre bataturi, pielea arsa de vant, de soare, de buzele crapate de sete, de cainii salbatici din Foncebadon, despre deshidratare, sau despre pelerinii rataciti prin munti, de conditiile precare din refugiile spaniole, in compensatie insa cu peisajul, cu castelele medievale, cu localnicii care te incurajeaza sa mergi mai departe si cu sentimentul acela inaltator ca ai reusit sa parcurgi sutele de km, chiar daca ai avut momente dese de slabiciune cand ti-ai spus: ce caut eu aici? de ce naiba fac asta?, imi dadeam seama ca eram din ce in ce mai decisa ca, da, trebuie sa fac asta pentru experienta in sine, pentru calatoritul de dragul urmatorului pas si tot asa, inca unul, ca sunt datoare curiozitatii mele bolnave in urma careia, pana acum, am descoperit numai tembelisme si fleacuri, dar niciodata ceva colosal, poate doar cativa oameni interesanti, ei bine, pentru toate astea si altele ce nu le pot anticipa, voi face primul pas pe Camino pe data de 21, adica peste doua zile. Sa dau o ultima sansa omului de zapada din clipul Pixar.

As vrea sa las deocamdata intr-un anumit mister povestile lui Mario Arroyo. Asa cum am lasat caii arabi sa se odihneasca in picturile favoritului meu. Ele vor iesi la iveala pe masura ce voi ajunge in orasele de care mi-a vorbit. M-a rugat sa imi cumpar un toiag de drum, nu atat pentru a ma folosi de el sa urc pe potecile din Pirinei, ci mai mult ca sa tin la distanta cainii salbatici ai Spaniei.

Sa mai spun doar ca Mario a plecat la drum macinat de trei intrebari. Acestea erau: "unde mi-e stapanul?", "de ce trebuie sa fac acest drum singur?" si "de ce eu?". Raspunsurile le-a gasit in moduri cu totul neasteptate, in orase sau localitati mai mici, intr-un refugiu sau chiar la o masa cu un prieten intalnit pe drum. Vezi tu, fiecare isi cauta intr-un fel micile adevaruri, dar cei mai multi nici nu si le asuma.

Ti se pare ca e greu sa fii sincer? Sa impartasesti ceva atat de personal cu un necunoscut? Habar n-am. Mario nu m-a vazut decat de doua ori in viata lui, dar si-a facut timp sa-mi vorbeasca de transformari si sciziuni intre real si ireal, intre fantezie, imaginatie si corespondentele pe care le credem atat de personale. Adevarul este insa ca rar mi-a fost dat sa intalnesc oameni care nu vor sa para altceva decat sunt in realitate, incat ma intreb daca nu cumva sunt iremediabil bolnava de suspiciune si daca ma ajuta asta la altceva decat la cronicizarea unei paranoia amestecata cu schizofrenie pura. Sau poate ca-mi place sa ma joc cu termenii doar. I-am spus ca drumul acesta nu are cum sa schimbe nici cinismul, nici scepticismul meu, iar el a zambit cu ingaduinta. Si, pentru o secunda, am sperat. Secunda cu zambetul lui.

"Sa fii liber pe campul cu stele. Sa ai picioarele jupuite, ranite, mii de ace de durere sa-ti strabata pielea, sa-ti strapunga carnea, oasele sa fie obosite, sa simti cum se taseaza, dar, cu toate astea, sa simti ca fericire mai mare ca aceea n-ai trait. Sa te lasi in seama universului, drum serpuitor in fata, drum parcurs deja in spatele tau, in urma absolut tot ce credeai ca te definea ca om, ca animal social, si sa-ti dai seama cine esti dincolo de ce te-au invatat sau impus altii ca poti fi".

Nu stiu daca acest tabel va putea fi respectat. Si, pana la urma, nici nu trebuie. Drumul e sinuos, imprevizibil, iar ritmul fiecaruia cine stie in cate batai sacadate de inima se va masura. Sau in cate bataturi. Sau cate lacrimi de durere. De fericire? Intrebarile mele insa sunt altele decat ale lui Mario, desigur. Dincolo de spiritul aventurier care m-a dat cu capul de toti peretii anumitor intamplari, trebuie sa privesc si eu, macar ca regula de pornire a jocului, un pic mai serios toata povestea asta cu pelerinajul. Ma uit insa iar in cosul de gunoi, imi vad pletele taiate si-mi spun ca mai serios de atat chiar nu poate fi.

Ne citim peste cateva zile cand deja eu si tovarasii mei de drum ne vom fi luat carnetele de pelerin din Saint-Jean-Pied-du-Port. Pentru noi, Camino incepe pe 21, in cea mai lunga noapte din an, chiar de Sanziene. Ureaza-ne drum bun, straine!