Jurnal de cort
Aventura sustinuta de

Jurnal de cort. Ziua 5. Ziua oribilă nu se cunoaște de dimineață

Sunt mama lui Victor (10 ani) și sunt tare mândră de asta. Am divorțat când copilul avea 2 ani și de atunci a început aventura noastră în doi și viața mea de femeie divorțată.
Sunt mama lui Victor (10 ani) și sunt tare mândră de asta. Am divorțat când copilul avea 2 ani și de atunci a început aventura noastră în doi și viața mea de femeie divorțată.
25 August 2020
Am plecat croiți, după ploaie, din campingul Sargetia spre mai sus, spre Poiana Pelegii. Ploaia, așa cum vă povesteam, ne-a făcut și să vorbim mai mult, dar și să ne organizăm mai bine.

Am avut timp să ne facem o listă completă cu tot ce ar trebui să luăm de la Lidl-ul din Hațeg: legume și fructe din Piața Lidl, iaurturi Pilos (simple și cu fructe), pește, cărnuri pentru grătar și lista continuă cu ceva conserve.

În plus, provocarea provocărilor a fost să găsim un magazin cu articole de camping în micul Hațeg. Nu exista așa ceva, dar știți că ruși există în orice piață, așa că ”de la ruși” am reușit să cumpărăm 2 butelii pentru aragazul de camping (să-și facă gurmandul de 10 ani clătite).

De-acolo, aveam următoarea oprire direct în Poiana Pelegii. Ne-am luat din nou provizii pentru 3 zile, cât ar fi trebuit să stăm în poiană și ne-am pus la drum. Știam că vreo 20-30-40-j-ț de kilometri drumul e prost, dar toată lumea ne-a zis că e practicabil cu orice mașină. O fi, dar nu și cu orice șofer. Pe mine m-au lăsat nervii. Eram ca într-un joc video prost în care trebuie doar să ocolești gropi. Și ocolești, și ocolești, și ocolești, și ocolești, și ocolești, și ocolești, și ocolești, și ocolești, și ocolești, și ocolești, și ocolești, și ocolești, și ocolești, și ocolești, și ocolești, și ocolești, și ocolești, și ocolești, și ocolești, și ocolești, și ocolești, și ocolești, și ocolești, și ocolești, și ocolești, și ocolești până te ia amețealea, durerea de stomac, de cap, îți vine să vomiți. Iar drumul pare fără sfârșit.

Citește și: Jurnal de cort. Ziua 4. La ce oră se oprește ploaia?

 
De la intrarea în rezervație - Parcul Național Retezat, ni s-a spus să parcăm acolo unde vedem prima mașină, unde începe șirul. Păi... șirul a început la vreo 3 km și ceva de Poiană. După ce am parcat, am și văzut de ce. Nu urca oricine. Era un tronson foarte găunos - gropi și bolovani, de urcat în curbă, și nu oricine se aventura. Am stat să treacă niște viteji cu mașini cam ca a mea și când am auzit cum fac pragurile pe pietre, m-am pus ca măgarul în unghii și am zis că eu prin găurile alea nu trec cu mașina.


Că nu vreau și punct! Nici nu era chestie de măiestrie șoferească, ci doar o probă foarte practică. Mașina noastră era și plină de bagaje, nu doar că aș fi atins cu totul, dar mi-o vedeam rămasă acolo ca o broască țestoasă, cu roțile ieșite în lateral și cu motorul vomitat prin capotă.

Degeaba m-au rugat băieții, eu nu m-am lăsat înduplecată. Ba chiar au propus să lăsăm mașina acolo și să cărăm bagajele pe jos. 3 kilometri!!! Dar ce? M-ați câștigat la belciuge? Cu ce am greșit eu în viață ca să-mi rup cârca în vacanță? Nimic! Ne-am certat ca chiorii. Atât vă mai zic: am luat în calcul și să mergem acasă. Doamne, ce scandal în vârf de munte. Eu eram cu nervii întinși deja din cauza drumului, mi-era foame, mi-era rău și începuse să se lase și întunericul.

Și mai era ceva: mi se părea că eu distrug toată vacanța, mi se părea că eu sunt trădătoarea grupului, dar nici nu puteam accepta să urc cu mașina doar de dragul planului făcut. Nu luasem nicio secundă în calcul că nu vom putea ajunge în Poiana Pelegii. Copilul nu voia nici să care bagaje și să meargă pe jos până acolo, în cazul în care am fi lăsat mașina chiar acolo, iar taică-su era și el demoralizat pentru că nu avea niciun plan B și, ca să vedeți cum e karma, nu mai aveam deloc semnal la telefon și nu puteam căuta nimic. Am încercat să folosim hărțile online, dar cele mai apropiate campinguri de pe hartă erau foarte departe de noi. Stăteam pe loc și îmi venea să urlu, sincer vă spun. A fost un moment foarte greu. Știam că în sus nu se poate, dar mă durea inima să iau decizia să facem cale întoarsă. Eram obosită fizic si psihic și tot ce mi-aș fi dorit atunci era să mă pun pe jos, pe burtă, să plâng și să dau cu pumnii în pământ.

Într-un final, mi-am zis că asta e, cu cât amân decizia, cu atât se va strica și mai mult acest domino. Nu se poate să ne distrugă chestia asta. Aia e! Nu se poate, nu se poate! Acceptăm și ne adaptăm. Îi vedeam că le pare rău, dar parcă m-ar fi și înțeles și atunci le-am zis: ”Urcați acum în mașină și mergeți cu mine sau veniți pe jos, că eu drumul ăsta pe întuneric nu-l fac, iar în sus nu voi băga în veci mașina!” Mi-am cerut toate scuzele din lume pentru faptul că stric vacanța și și-au dat și ei seama că nu era o idee bună nici să urcăm bagajele pe jos, nici să trecem cu mașina prin hăurile alea.

Cum nu ne lămuriserăm cu harta și cu campingurile din zonă, începusem să luăm în calcul chiar să plecăm spre Cheile Nerei în noapte. Singura salvare era o imagine vagă a unor corturi lângă un lac, la ieșirea din rezervație. Le văzuseră băieții, că eu fusesem ocupată să ocolesc gropi. După mai bine de o oră de mers cu a-ntâia, am ajuns acolo: Lac Gura Apei, habitat piscicol natural. Am montat cortul chiar pe malul lacului și am făcut cunoștință cu vecinii noștri. Par niște oameni mișto și au un băiețel de aproape 10 ani. I-am întrebat dacă folosesc vatra dintre corturi și ne-au spus că lor le-a picat planul de venit cu gașca pentru că ceilalți nu au mai putut, iar ei n-au mai avut chef de făcut grătar singuri. Și-au luat numai hrană rece. Eh, și nouă ne picase planul. I-am invitat la grătar cu noi, că parcă am știut de ce luăm în plus o doradă și un biban de la Lidl. Ne apucăm de fish and chips, practic. Am luat niște cartofi din Piața Lidl și simt că numai niște cartofi prăjiți la ceaun (cu mujdei!!!!) ar putea să salveze complet ziua asta oribilă.

 

Posteaza comentariu

Greu de citit? Regenerare cod