Foncebadon, satul-fantoma si ciudatul pelerin

Reputatia acestui satuc se datoreaza cartii lui Coehlo, "Jurnalul unui mag", in care povesteste la un moment dat ca, in Foncebadon, s-a luptat vitejeste cu un caine si a sfarsit muscat de el.
Reputatia acestui satuc se datoreaza cartii lui Coehlo, "Jurnalul unui mag", in care povesteste la un moment dat ca, in Foncebadon, s-a luptat vitejeste cu un caine si a sfarsit muscat de el. Apoi mai avem si cartea "Camino" a lui Shirley McLane, in care actrita ne spune cat de plin este satul acesta de caini si cum alearga ei printre daramaturile caselor parasite de oameni si prin padurile pe unde umbla pelerinii, ca sa-i muste de pe unde apuca.

Daca prima e fictiune, a doua e plina de viziuni onirice dramatice si tot felul de teste la care este supusa ezoterica Shirley McLane. Astfel ca totul suna ca o poveste cu caini salbatici, gata sa sfasie in bucati tot ce-i viu si misca, fara iubire, pe cararile Camino-ului. Care e adevarul?

Pai sa vedem. Am trecut de doua ori prin Foncebadon, la distanta de cateva zile, si singurul caine pe care l-am vazut mi-a fost tovaras la un popas, unde am si impartit o felie de tortilla impreuna. Iar a doua oara cand am trecut pe-acolo, m-am intalnit cu un pelerin foarte ciudat, ce mormaia tot felul de lucruri stranii printre resturile caselor. Poate erau injuraturi, n-am inteles prea bine ce spunea. Se pare ca avusese si el una si o distrusese singur, obosit de inexistentele lui drepturi pe care platea chirie.

Ei bine, prima ciudatenie a acestui satuc este chiar numele lui. Foncebadon vine de la Fons Sabatonis, care inseamna "Fantana lui Sabado", dar orice s-ar putea spune despre aceasta asezare, dar nu ca este construita in jurul unei fantani.

Au mai ramas doar cateva case intregi.
Vreo 7-10 familii si cateva rufe pe sarma. Genul de satuc in care poti face filme de groaza, cu bani putini, ca e recuzita la indemana, nu trebuie s-o mai creezi. Iar Stephen King ar fi scris fericit inca o "Carrie", daca ar fi stat intr-unul din cele doua hanuri care-i gazduiesc pe pelerini. O naruire de caramizi peste copaci sau invers. Si arsita cumplita peste toate astea. Arata si mai groaznic noaptea, cand auzeau vantul urland printre scanduri.

Primul care mi-a spus sa nu-mi fac griji de satul asta caruia i se dusese vestea in toate partile de cat de prabusit arata, a fost un hospitalero pe nume don Manolo, din Estrella, foarte aproape de Zubiri, unul dintre putinii hospitalero adevarati pe care i-am intalnit pe Camino si care se pusese de bunavoie si nesilit de nimeni in slujba pelerinilor, fara sa le ceara nici bani de mancare, nici de cazare.

Don Manolo facuse Camino de trei ori si chiar innoptase o data in Foncebadon, intr-o iarna cu un frig de-ti clantaneau dintii numai cand te gandeai la ea. De fapt, mi-a zis ca, din pricina gazdei din hanul din Foncebadon, se hotarase el sa-i ajute pe ceilalti, fiindca, la vremea respectiva, in iarna respectiva, in frigul de care pomeneam, femeia n-a vrut sa-i deschida usa, din nu se stie ce pricina, desi s-a rugat, s-a rugat, s-a rugat sa fie primit, dar aia ca un Cerber a zis: "Nu! Pe-aici nu se trece!", iar el a fost nevoit sa mearga alti 7 kilometri pe jos pana in urmatorul sat, sa ceara gazduire.


Nu va uita niciodata frigul acela, noaptea aceea, iarna aceea, satul acela. Si mi-a mai spus ca "mereu se intampla cate ceva ciudat in Foncebadon. Unii vad caini, dar ei nu exista, altii vad fantome printre pietre si cruci, dar eu n-am vazut nici una. Poate m-a ferit bunul Dumnezeu, nu stiu. Dar, oricum, nu am vazut ingeri sau mai stiu eu ce minuni, numai ca nu mai vreau sa treaca nimeni prin frigul ala care-ti gaurea, parca, sufletul, parca vajaia prin tine, uscandu-te pe dianuntru. Si, Doamne, ce ochi rai avea femeia aia".

"Dar cainii?" am intrebat eu. "Exista?"

"Mujer", mi-a spus, "cainii nu apar decat inaintea anumitor oameni. Cei care trebuie sa invete sa-i infrunte". Hai ca era prea de tot, la ce frica aveam eu de caini, ma si vedeam facand pe pelerinul-ninja cu batul meu aschilopat.

Si uite-asa. Prima data cand am trecut prin Foncebadon, am fost foarte dezamagita. Eram si intr-o graba de-aia de parca ma urmarea apocalipsa. Am constatat dezastrul in care se afla si am plecat mai departe, spunandu-mi ca ma voi intoarce intr-una din cele 14 zile care aveau sa-mi mai ramana de stat in Spania dupa ce ajungeam si eu la capatul pamantului.

Am apucat sa intreb un satean cum au ajuns totusi casele in halul acela de degradare, iar el mi-a spus ca oamenii, nemaivand locuri de munca aici, au plecat sa-si caute bunastarea in alta parte.
Chiar asa, toti in fir? Si casele zapacite toate de paragina? Ceva era foarte ciudat. Adica nu ma multumea explicatia asta, era prea simplu sa se hotarasca satenii intr-o zi, ca la o sedinta de bloc: "Ia hai sa ne caram de-aici, ca nu mai avem ce face". Si apoi, ca un facut, sa se auda in urma lor caramizile prabusindu-se intr-un dezmat al uitarii, spre bucuria serpilor, a soparlelor si a insectelor pe care le-am vazut facandu-si culcus printre caramizile ramase.

A doua oara cand am trecut prin Foncebadon, si stiu acum sigur ca ceva m-a racait acolo de m-am intors pe aceleasi carari, a fost ca si cum cunosteam deja satul, asta clar, fiindca, desi pare ca nu-i nimic de vazut, decat o ulita, iar de-a stanga, si de-a dreapta ei, resturi de case, am avut puternica senzatia ca exact aceste triste caramizi poarta in ele povesti secrete. Am intrat in cateva dintre fostele locuinte ale foncebadonenilor, napadite de balarii si paianjeni. In cateva isi facusera loc arbori si-si intinsesera ramurile, gasindu-si propriul asezamant. Umbra peste ramasite.

La un moment dat, pe cand fumam linistita printre ruine si faceam poze, se apropie cineva si se asaza langa mine fara o vorba. Am crezut ca e un pelerin, asa ca am dat din cap. Dar zau daca stiu ce era, fiindca nu parea nici un satean obisnuit cu starea de fapt, fiindca mi-a spus in engleza:

"Atata carne a alergat candva printre zidurile astea".

"Poftim?", am ridicat sprancenele contrariata.
"Unii au mancat orice ca sa supravietuiasca. Eu doar mi-am distrus casa. De restul a avut grija timpul".

Si s-a dus, lasandu-ma cu aparatul foto in mana. M-am catarat imediat pe o grinda rasucita, sa-l vad mai bine, unde se duce si ce face, dar a disparut ca o naluca. Ei bine, in momentul ala am vrut sa dispar si eu cat mai repede din Foncebadon, desi as mai fi fumat vreo doua tigari, cotrobaind printre ziduri, si as mai fi pus intrebari unuia sau altuia. Nu erau caini in jur, doar o stare de panica provocata de ochii turbati ai celui care poposise o clipa langa mine. Si pe urma ma lasase intr-o pustietate de ziduri murate la soare.

Cimitirul era si el prabusit. N-am vazut in viata mea un cimitir care sa arate in halul acela de degradare, cu atat mai mult cu cat spaniolii tin foarte mult la locurile lor de odihna de veci. Am renuntat la planul meu de a dormi o noapte in satucul parasit de oameni si de caini, era totul prea freacky. Probabil altadata, caci in continuare ma racaie povestea lui. Altadata. Daca voi gasi pe cineva destul de nebun sa ma insoteasca si sa ramana acolo cu mine pentru cel putin o saptamana. Fie sa-mi fac damblaua, fie sa raman si eu fara tigle pe casa.
 

Posteaza comentariu

Greu de citit? Regenerare cod