Dreptul de vizita a copilului
-
0 0andrada86 said:
salmarose said:
Adevarat Crash..Dar poate marca si in alt mod, mult mai tragic. Eu cred ca poate creea impresia de abandon...Nicidecum, daca mama ii explica, cu rabdare, copilului, ca taticul are un job solicitant si este supra-aglomerat, de aceea ii este mai dificil sa se intalneasca amandoi.
Doar ca, la noi, la romani, nu prea se practica asta...Ai divortat? Gata...sotul ii devine sotiei cel mai aprig dusman!
Multe dintre noi asta facem. Dar merge pana pe la 8-9 ani. Pe urma vede si singur...De exemplu fiica-mea ieri...Il suna pe taica-su toata ziua si ala nu-i raspunde, dar intra pe mess si il vede on-line. Il intreaba: "ce faci tati"..ala raspunde :"acasa tati" la care ea il intreaba de ce nu i-a raspuns la telefon..Si el raspunde : "nu am telefonul la mine" E de ras, e de plans? Faze din astea se intampla saptamanal...Cand apare la ea, o data la doua luni...e chiar indignat: "ce suni mai tati intr-una? Nu ti-am zis ca nu am timp sa vin?"
Si eu merg pe ideea ca mama nu trebuie sa-i insufle copilului sentimente negative pt tata. Nu e normal sa-ti incarci copilul cu problemele care au fost intre voi...Dar tatal ar putea sa fie mai putin dobitoc si sa-i pese mai mult de sentimentele propriului copil...
-
Ca sa detaliez: cunosc n-spe cazuri de familii divortate, dar absolut nici un caz in care fostii sa ramana intr-o relatie cat de cat normala.
Sigur, cand ajungi sa nu mai poti si sa spui un NU la fel de hotarat cum a fost si acel DA, pe care amandoi il uita, este greu sa treci peste o sumedenie de suparari, frustrari, nervi, amintiri neplacute, sicane s.a.m.d.
Nu neg nici faptul ca, de cele mai multe ori, barbatii sunt cei mai vinovati pt destramarea familiei. Egoismul, rautatea, lipsa de educatie, indiferenta, lasitatea, infidelitatea, violenta sunt numai cateva din defectele majore ale lor.
Totusi, nu pot sa nu remarc, in acelasi timp, comportamentul patimas al sotiilor. Despre asta vorbeam si despre faptul ca nu ajuta nimanui sa pastrezi si sa continui o lupta care nu duce nicaieri, o lupta in care nu exista invingatori, ci numai invinsi. In primul rand, copiii.
Urmaream acum cateva zile un reportaj tv cu si despre parinti plecati afara, la munca. Salmarose, te rog din suflet sa nu te ataci (din oficiu), nu fac referire nici la tine, nici la vreo alta eva.
Deci, revin: se prezentau in acel filmulet cazurile tot mai dese de copii ramasi in grija bunicilor sau a fratilor mai mari, ai caror parinti au ales munca afara. Erau psihologi care explicau pe larg sentimentele de frustrare ale acelor copii, care nu pot fi langa parintii lor, precum si faptul ca, desi au aproape tot ce le trebuie, dpdv material, sufleteste, ei sunt nefericiti.
Se inerca explica si esecul de la examenul de BAC, dar si drumurile mai obscure si hatisurile vietii prin care ajung sa se incurce acesti copii, odata cu trecerea timpului. Chiar s-a folosit expresia "acei copii se simt abandonati". Stiu, este nedrept, in primul rand fata de sacrificiul pe care il fac acei parinti, tocmai pentru a le fi bine copiilor lor. Dar cine ii poate judeca pe copii? Cine poate spune cu certitudine ca au sau nu dreptate? -
Andrada, eu sunt unul dintre parintii pleacti afara. Si pot sa spun din proprie experienta ca fiica mea este mai normala decat copiii cu ambii parinti langa ei. Imi simte lipsa, e clar, asa cum si eu i-o simt ei, dar incerc pe cat se poate sa pastrez acea legatura stransa dintre mama si fiica. Si pot sa spun cu mana pe inima ca avem o legatura minunata. Nu este zi in care sa nu-mi dezvaluie si cele mai mici secrete, fiecare lucru pe care l-a facut, fiecare idee care-i trece prin minte. Prietenele ei nu pot sa creada ca ea ii spune tot mamei, inclusiv daca place un baiat sau daca a facut o prostioara...Parintii mei sunt inca tineri si pensionati (mama 56, tata 60), sunt alaturi de ea cu trup si suflet. Nu este un copil nefericit, asta stiu sigur. Acum nu stiu cum stau lucrurile in alte familii, dar am auzit si eu de cazuri in care parintii nu-si vad copiii cu anul, trimit lunar o suma de bani si cam asta este tot...Cazuri in care bunicii sunt prea batrani pt a lua responsabilitatea cresterii unui copil, sau cazuri in care copiii sunt lasati cu rude care-i trateaza ca pe o povara...Ma gandesc ca astfel de copii sunt intr-adevar afectati cumva...Poate si pt mine va veni o zi in care voi fi judecata pt ceea ce fac acum, dar eu consider ca asta este solutia de moment...
-
eu am avut la un moment dat o relatie cu un tip careia una i-a facut un copil tam nesam
au avut o relatie foarte scurta si dupa ce s-au despartit asta s-a prezentat la el la birou cu burta la gura, ca ea a ramas gravida cu el si face copilul
nebunu' nebun a fost ferm convins ca nu-i copilul lui, eu ii tot ziceam: mai si daca e? ce o sa faci? si mi-a zis simplu: stabilirea paternitatii si imi asum responsabilitatea
tipa l-a dat in judecata pt stabilirea paternitatii, a iesit ca-i a lui fetita, s-a stabilit pensia alimentara si omu' s-a implicat suta la suta in intretinerea si cresterea copilului
mi-a marturisit ca atunci cand a vazut-o prima oara a stiut ca-i copilul lui, si ca parca si copilul simtise ca i-a zambit larg si a venit in bratele lui
din cate stiu de la el a stabilit o pensie mica pt copil (pe ideea ca nu vrea ca mama-sa de dispuna de banii lui, gresit sau nu, a fost alegerea lui) dar ii plateste gradinita, la 2 sapt merge intr-un supermarket si ii face aprovizionare, si-a cumparat apartament si i-a facut camera fetitei, fata si-a cunoscut bunicii din partea tatalui, dupa o perioada de raca intre cei doi parinti au ajuns sa se inteleaga de un minim decent, daca femeia are probleme il suna sa mearga cu ea la spital, sa se duca sa o ia de la gradinita ca nu poate ea si d'astea
deci se poate, dar sunt si barbati carora li se rupe de ceea ce lasa in urma -
Si eu cunosc de aproape un caz asemanator, cel al cumnatului meu. A iesit cu o tipa vreo 2 luni, iar respectiva a ramas insarcinata. Evident ca astuia i-a picat fatza cand ea i-a comunicat, nu-i trecea prin cap ca ea planuia ceva in aceasta directie (si chiar facuse asta). Respectiva voia copilul, pe el mai putin. I-a spus ca pot ramane impreuna daca el vrea, insa nu e obligat, caci ea si-a atins scopul.
S-au despartit, apoi s-au impacat, mutat impreuna, au fost un cuplu cam vreun an si jumatate, insa nu se intelegeau deloc si au stabilit ca cel mai intelept ar fi sa se desparta.
El acum plateste pensie alimentara, vede baietelul de 3 ori pe saptamana, iar un week-end copilul e la ea si unul la el. Si-a asumat responsabilitatea si asa mi se pare normal, pana la urma e copilul amandurora, indiferent de modul in care a aparut.