Dialog cu Kaya de Vos: De la arhitectură la poveşti pentru oameni mari


Kaya de Vos, autoarea romanului "Jurnalul unei iubiri imposibile", predă arhitectura la o universitate din Europa. A publicat pâna acum câteva cărţi, o serie de eseuri şi articole de specialitate.
Kaya de Vos, autoarea romanului "Jurnalul unei iubiri imposibile", predă arhitectura la o universitate din Europa. A publicat pâna acum câteva cărţi, o serie de eseuri şi articole de specialitate.

Are un birou de arhitectură unde proiectează dacă are comenzi şi dacă ceea ce i se cere i se pare provocator. A scrie romance-uri este un cadou pe care şi-l face din când în când sieşi, pentru că astfel îşi poate lăsa imaginaţia să se desfăşoare în voie, fără cenzura bugetelor imposibile, fără presiunea termenelor inacceptabile, fără hărţuiala beneficiarilor cu exigenţe prost înţelese. Iar dacă ceea ce scrie poate să bucure, dacă nu câteva sute, măcar câteva zeci de oameni, se declară extrem de mulţumită.

— Uite, Kaya, venind la tine pentru o discuţie despre noua ta carte, m-am gândit că am putea foarte bine începe prin a divaga. Văd că ţi-ai reamenajat casa. Aş putea sa te întreb cum îşi reamenajează o arhitectă propria casa. Însă prefer să te intreb cum recidivează o arhitectă ca scriitoare, cum se face că, la doi ani de la debutul tau la Humanitas cu Toate femeile vor 7, ai ajuns să scrii Jurnalul unei iubiri imposibile. Care vad că are şi poze...
— „Recidivez” fiindcă că îmi plac poveştile. Şi cred că nu doar copiii, ci şi oamenii mari au nevoie de poveşti, de un fel de basme din zilele noastre, petrecute în locuri minunate, cu oameni ca noi şi, totuşi, deosebiţi prin întâmplările neobişnuite pe care le trăiesc. Aş vrea ca, după fiecare poveste pe care o scriu, cititorului să-i rămână un dor de oamenii aceştia, vindecabil numai şi numai cu o nouă poveste. M-am apucat de scris tocmai din nevoia asta a mea pe care, cum spuneam, am bănuit-o a fi şi a altora: de a migra din când în când într-un alt fel de lume, o lume oarecum vrăjită şi, în orice caz, mai frumoasă decât cea în care trăim.

— Aşadar ai descoperit o maladie incurabilă: nevoia de basm! Foarte romantic! Nu crezi, totuşi, că pe lumea asta se scrie, oricum, cam mult?
—  Ba da, dar poveşti care să şteargă agresiunea şi toxicitatea zilelor noastre de orăşeni ai secolului XXI şi care să ne facă seri blânde şi mângâietoare nu se scriu destule.

— Dar, nu cumva, citind poveşti, oamenii pierd o vreme preţioasă pe care ar putea-o dedica unor lecturi serioase?
—  Timpul poveştilor e altul decât timpul celorlaltor lecturi. Şi-apoi, să ştii că şi poveştile sunt o lectură serioasă, pentru că, atâta vreme cât îţi fac plăcere, ele restaurează în fiinţa ta un echilibru pe care, altminteri, duritatea şi „seriosul” excesiv al vremurilor de astăzi îl destramă cu metodă.

—  Să zicem că e chiar aşa. Să revenim la poveştile tale. Spune-mi, te rog, două vorbe despre cartea cea nouă.
—  În volum sunt puse la un loc trei povestiri care au un sol comun, chiar şi la propriu: ele se petrec, nu întâmplător, la Florenţa - un loc, aşa cum ştii, absolut emblematic pentru arhitectura şi, în general, pentru cultura Europei. Ele spun, fiecare, lucruri din care reiese, de pildă, că iubirea poate depăşi obstacole altminteri de netrecut, că ea creează punţi între lumi, că aboleşte timpul şi spaţiul. Pe de altă parte, poate merită să adaug că am încercat să construiesc o naraţiune doar parţial limpede, clară doar până la un moment dat, de unde cititorul este lăsat să „navigheze” de unul singur, să îşi creeze propria lui versiune asupra faptelor.
Mă rog, mă înţelegi...

—  Vrei să spui că e vorba de o lectură interactivă?
—  Nicidecum. E o lectură care nu te leagă cu nodul unui final îngheţat, ci îţi dă posibilitatea să gândeşti în siajul ei, să duci povestea mai departe, cât de departe vrei tu, aşa cum ţi-o imaginezi tu.

—   Dar ce e cu pozele astea dinăuntrul ei?
—  Cititul, spre deosebire de privitul unui film, îţi lasă mintea liberă pentru a-ţi crea singur imagini. Mintea unui cititor e activă, harnică, cea a unui spectator e pasivă şi leneşă. Şi totuşi, când într-o poveste ca Jurnalul unei iubiri imposibile, care se petrece într-un oraş faimos, referinţele la locuri celebre sunt curente, noi, cititorii, am vrea, cu siguranţă, să avem clar în minte cum arată, de pildă, Ponte Vecchio. Ficţiunea rămâne intactă, dar totodată, parcă poţi însoţi personajele mai bine, le poţi urmări în peregrinările lor şi aşa, poţi să iei parte, de mult mai aproape, de alături de ele, la aventura lor. Iar dacă ai fost deja la Florenţa, revezi tot felul de locuri extraordinare şi îţi poţi aminti propriile aventuri pe care, dacă ai fost norocos, le-ai trăit cândva.

—  Kaya, te-ai gândit, începând să scrii, că ţi s-ar putea reproşa că nu eşti o „scriitoare profesionistă”, că, de fapt, eşti arhitectă profesionistă? Cum ar fi să vină un scriitor şi să înceapă să proiecteze case?
—  Am mai vorbit despre asta. În istorie – chiar în cea recentă - au fost scriitori, filozofi, matematicieni, ingineri care au construit şi au făcut-o excepţional.


—  Bine, şi ce vrei să zici, că oricine poate face literatură?
—  Nu, aşa cum, totuşi, nu oricine poate face arhitectură. Dar eu nici măcar n-am pretenţia că fac literatură. Eu mă mulţumesc să scriu poveşti şi-atât. Poate că unii se vor bucura citindu-le. Eu nu am veleităţi. Dar dacă poveştile astea vor trece rampa? Vom vedea...

—  Ai putea totuşi să-mi spui ce ar însemna să faci  literatură adevărată?
—  Cred că aş putea, dar nu mi-ar fi prea uşor – îţi aduc aminte că vorbim, în fond,  despre o altă profesie -, aşa că mai bine scoate întrebarea de pe listă.  

—  Şi cu arhitectura cum mai e?
—  Aş zice că ăsta e un  subiect prea amplu pe care îţi propun să îl dezbatem, poate, altă dată. Ce pot să-ţi spun însă acum e că arhitectura se află, în toată lumea, la o mare răspântie. În metabolismul ei greu detectabil germinează lucruri fundamentale care cred că nu peste mult timp vor schimba faţa lumii într-un chip destul de radical.   

—  Să aşteptăm atunci să vedem cu ochii noştri la ce te referi. Te mai întreb un singur lucru: ce scrii în continuare?
—  O, Doamne, mă tratezi ca pe un scriitor adevărat, unul cu proiecte şi agendă de creaţie. Mă întrebi tot felul de lucruri la care ştii că nu pot să-ţi răspund! Pot însă să-ţi spun că scrierea poveştilor m-a câştigat pentru totdeauna.

Credit foto: Radu Sandovici

Recomandă acest articol:

Facebook Twitter gplus

Dacă ţi-a plăcut acest articol, te așteptăm și pe pagina noastră de Facebook!

 

Posteaza comentariu

Greu de citit? Regenerare cod