Intersectie....care cale sa o aleg?
-
0 0
Buna dimi la toate si toti.
M-am trezit azi dupa o mie de vise pe care le-am avut asta noapte.Am izbucnit intr-un plans isteric pentru ca iar am ajuns sa ma indragostesc ca o tampita si mi-am promis ca am sa fiu mult mai atenta cand o fac.
Dati-mi voie sa ma descarc si sa spun ce am pe suflet si daca cineva care citeste a trecut prin situatii similare sau pur si simplu priveste situatia "la rece"(pentru ca eu nu am cum s-o fac) sa isi spuna parerea, puteti sa ma certati, nu ma menajati, am trecut prin destule traume fizice si psihice incat sa ma mai supar cand cineva imi spune adevarul.
Am 30 de ani, sunt departe de romania, nu sunt trista din cauza aceasta, am un loc de munca bun, sunt implinita din acest punct de vedere, D-zeu m-a rasplatit pe partea asta si sunt recunoscatoare cu adevarat.
Pana acum 5 ani am avut o viata normala, linistita as putea spune, mici probleme peste care treceam cu usurinta.Familia mea este minunata, am cei mai buni parinti din lume, mereu au avut grija de noi chiar daca nu ne strangeau in brate des, sau nu ne aratau dragostea prin cuvinte, ne simteam iubiti si departarea asta ne apropie si mai mult.Am invatat atunci cand merg acasa sa-i strang in brate, sa le spun cat de dor imi este de ei, chiar daca zilnic vorbim la telefon sau pe internet.
Fratii mei sunt si ei plecati in alta tara, doar ca ei sunt toti in acelasi oras, le este mai usor decat mie, cand au o nemultumire, dau fuga unul la altul si parca vad viata cu alti ochi.Ii iubesc enorm pe toti, ne vizitam o data la 2-3 luni chiar daca vizitele se limiteaza doar la un weekend, dar este atat de important pt mine, revin in tara in care sunt acum mult mai plina de viata si cu energie pozitiva.
Daca ar fi sa ma descrie cineva care nu ma cunoaste foarte mult, ar spune ca sunt foarte optimista, ca desi am unele caderi, ma ridic repede, ca sunt tare.
Acum 6 ani am cunoscut un barbat minunat, am avut o relatie care ma implinea, insa viata ne-a dus in punctul in care am hotarat sa nu mai fim impreuna pt ca nu drumurile noastre au luat directii diferite.Am suferit, dar mi-am revenit pt ca aveam pe cei dragi langa mine.Dupa un an de la despartirea de el, am primit o "lectie" pe care nici o femeie nu trebuie sa o primeasca.S-a gandit fostul meu prieten ca a suferit mult prea mult cand am hotarat sa ne despartim, asa ca mi-a "aplicat" o corectie fizica, sa simt si la propriu ce inseamna durerea.Credea ca viata mea era prea frumoasa si ca trebuie facut ceva in sesnul asta.
Va imaginati si singure ca trauma fizica a trecut dupa o luna aproximativ, insa cea psihica ma termina pe zi ce trece.Mi-am vazut moartea cu ochii si cei care nu trec prin asa ceva nu au cum sa inteleaga decat partial.Aceasta poveste urata o stiu doar parintii mei, nu am vrut sa impartasesc cu nimeni experienta mea, de rusine, de frica poate, dar in special de faptul ca in toata durerea si derutarea mea din primele zile de dupa, eram constienta ca lumea ma va arata cu degetul si imi va inrautatii situatia.
Asa ca am zacut in pat mult timp, tresaream la orice miscare din camera, nu vroiam sa vad lumina zilei, mama mea era foarte rabdatoare cu mine dar insista sa ma vada un psiholog.Am refuzat ideea pt ca nu vroiam sa ies in lume, pana intr-o duminica dimineata, cand m-am ridcat din pat, am mers in bucatarie, m-am uitat la parintii mei si le-am spus ca am nevoie de ajutor.
Mama mea a plans si m-a luat in brate, tatal meu nu avea nici o reactie, ii citeam neputinta pe fata care incerca sa si-o ascunda si sa-mi arate ca el este tare.
Incet incet, cu ajutorul unui psiholog minunat, mi-am recapatat increderea in mine, reuseam sa ies pe strada, desi intotdeauna imi puneam ochelari de soare, chiar daca ploua torential sau ningea, pt ca de multe ori se intampla sa izbucnesc in plans fara sa tin cont ca sunt intr-o institutie publica, era o reactie necontrolata, care mai apoi a devenit o reactie de descarcare si nu vroiam sa ma opresc din plans.Obiceiul cu ochelarii il mai am si acum, poate am sa scap de el intr-o zi.
Acum 2 ani m-am hotarat sa plec din romania din cauza ca vroiam sa fug de amintiri, dar si din motive financiare.Finantele s-au rezolvat, insa amintirile au ramas, nu mai dureau atat de tare.La 3 luni, am cunoscut un barbat, mai in vasta decat mine, dar nu conta asta.Doream sa ma agat cu disperare de el si am facut-o.Imi lipsea dragostea si afectiune.Le-am primit un timp, dupa care a inceput sa fie rece cu mine, s-a distantat, pana intr-o zi cand mi-a dat un sms si mi-a spus ca are destule probleme pe cap ca sa mai fiu si eu una in plus.Am plans iarasi.La o saptamana dupa acel sms, m-a sunat sa-si ceara iertare, ne-am impacat, dar nu a durat decat 24 de ore pt ca a inceput sa vina cu reprosuri.Incepea sa ma dezamageasca si mi-a facut bine faptul ca am petrecut o luna in romania imediat dupa aceste reprosuri.Mi-am revazut familia, fratii, a fost ca un balsam pt rana care mi-o facuse el.In acea vacanta , una dintre surorile mele mi-a propus sa merg sa stau la ea un timp, zis si facut, am stat 4 luni, eram asa de lnistita, pastram legatura cu prietenul meu, insa nu mai era aceeasi mancare de peste.In ianuarie 2010 am revenit in tara unde sunt acum, m-am despartit de cel cu care eram, de data asta eu i-am dat papucii pt ca deja ma simteam folosita, ne vedeam doar atunci cand vroia el, nu-mi acorda atentia de care aveam nevoie.De atunci nu am mai avut pe nimeni, nici nu am cautat, mi-am vazut de viata mea, eram linistita, dar degamagita de barbati.Nu-mi placea singuratatea si vroiam sa am pe cineva langa mine, care sa ma inteleaga dar nu se arata nimeni la orizont.
In luna octombrie, a venit aici o cunostinta mai veche de-a familiei, pe care nu o vazusem in romania decat rar, ne salutam pe strada cu toate ca stiam in mare care e viata noastra.
El este un barbat care a suferit din dragoste foarte mult, a divortat, are si un copil, a avut apoi relatii cu femei care s-au dovedit a fi la fel ca si fosta sotie si multe altele.
Am devenit iubiti si incepeam sa avem o relatie, desi nu a fost ca una normala, nu ne giugiuleam des,nu vroiam sa fortam nimic, dar ne simteam foarte bine impreuna.
Mereu imi spunea ca nu se simte multumit de viata lui,ca simte ca atunci cand se termina o problema, viata ii mai da una, il incurajam intotdeauna si incepusem sa tin la el foarte mult.
De aproximativ 2 saptamani ma evita tot mai des, desi nu am gresit cu nimic si l-a intrebat de nenumarate ori ce se intampla cu el.Imi spune mereu ca nu eu sunt de vina, ca problemele lui il fac sa se simta asa si ca trebuie sa faca ceva ca sa se linisteasca.
Ii stiu nemultumirile, insa ele nu sunt iesite din comun, cu toii le aveam sau le-am avut a un moment dat, adica multi nu suntem multumiti cu jobul pe care il avem, multi nu avem suficienti bani, multi avem persoane dragi departe, dar daca vedem ca cineva ne ajuta, ne sprijina si este alaturi de noi de ce evitam acea persoana? Mereu imi spunea ca uraste singuratea, ca vrea sa aiba langa el o persoana sincera, sa-si faca un viitor si o familie, de ce acum reactioneaza asa?
Ce m-a facut sa imi iau inima in dinti si sa va scriu este faptul ca absolut intamplator, aseara am primit un mail.Era de la el, insa nu trebuia sa-mi fie adresat mie.El trebuia trimis unei persoane care il ajuta sa-si revina emotional, nu stiam ca a cerut ajutor profesional.
In el erau scrise lucruri pe care eu le stiam deja, mentiona ca el crede ca nu mai are incredere in el si in cei din jur, ca personele dragi au disparut rand pe rand din viata lui, ca relatia cu copilul lui nu mai e aceeasi, ca se simte exclus, ca nu are prieteni.
Am zacut cu ochii pe niste fraze care le spunea despre mine si anume:
"Acum nu stiu cum e viata mea sentimentala.....am pe cineva si e bine,am incredere pt ca si ea a trecut prin multe si ma intelege.......si cred ca are si incredere in mine,dar sunt mai retras adica nu ma pot deschide asa cum as vrea eu,am retineri in multe privinte,am momente cand o evit si vreau sa fiu doar eu cu mine.""Cu cine sunt acum ma intelege si ma sprijina,nu am povestit amanuntit viata mea tot din teama de a ma deschise in fata unei persoana apoi ea sa dispara cu intimitatile mele.Incerc sa am incredere dar e foarte greu sa stii."".Vad ca si ea are anumite retineri fata de mine....dar in principiu e deschisa si vad ca vrea sa facem ceva si-mi vb de viitor iar asta ma incurajeaza uneori,iar alteori ma sperie."
Cu mine niciodata nu a vorbit deschis despre aceste lucruri, am tras concluzia ca are nevoie de timp sa se gandeasca la linistea lui, insa daca ce a scris in acel email e adevarat, de ce se poarta asa? Il inteleg pe de-o parte dar atitudinea lui ma face sa ma simt in stand-by.Ma simt ca intr-o intersectie si nu stiu care drum sa il aleg.Eu mereu am incercat sa-l scot din casa, sa ne plimbam, sa-l fac sa uite de toate, dar pur si simplu nu vrea, mereu simt ca decat sa ma refuze mai bine nu-mi raspunde la telefon sau imi raspunde, vorbim 1 minut , spune ca revine mai tarziu cu telefon si ...pauza...nu mai revine.
L-am intrebat de ce brusc atitudinea asta fata de mine...nu primesc nici un raspuns concret decat "nu stiu" de fiecare data, sau"nu esti tu problema, eu sunt".
Am ajuns sa-l iubesc pt ca credeti-ma este un om minunat, are un suflet foarte mare, ma respecta si nu m-ar jigni niciodata.Il vreau pe acel barbat de acum 3 luni inapoi, era si atunci suparat pe viata dar acum este la pamant.
Ce pot sa fac, incotro s-o apuc?
-
widis said:
Buna dimi la toate si toti.
M-am trezit azi dupa o mie de vise pe care le-am avut asta noapte.Am izbucnit intr-un plans isteric pentru ca iar am ajuns sa ma indragostesc ca o tampita si mi-am promis ca am sa fiu mult mai atenta cand o fac.
Dati-mi voie sa ma descarc si sa spun ce am pe suflet si daca cineva care citeste a trecut prin situatii similare sau pur si simplu priveste situatia "la rece"(pentru ca eu nu am cum s-o fac) sa isi spuna parerea, puteti sa ma certati, nu ma menajati, am trecut prin destule traume fizice si psihice incat sa ma mai supar cand cineva imi spune adevarul.
Am 30 de ani, sunt departe de romania, nu sunt trista din cauza aceasta, am un loc de munca bun, sunt implinita din acest punct de vedere, D-zeu m-a rasplatit pe partea asta si sunt recunoscatoare cu adevarat.
Pana acum 5 ani am avut o viata normala, linistita as putea spune, mici probleme peste care treceam cu usurinta.Familia mea este minunata, am cei mai buni parinti din lume, mereu au avut grija de noi chiar daca nu ne strangeau in brate des, sau nu ne aratau dragostea prin cuvinte, ne simteam iubiti si departarea asta ne apropie si mai mult.Am invatat atunci cand merg acasa sa-i strang in brate, sa le spun cat de dor imi este de ei, chiar daca zilnic vorbim la telefon sau pe internet.
Fratii mei sunt si ei plecati in alta tara, doar ca ei sunt toti in acelasi oras, le este mai usor decat mie, cand au o nemultumire, dau fuga unul la altul si parca vad viata cu alti ochi.Ii iubesc enorm pe toti, ne vizitam o data la 2-3 luni chiar daca vizitele se limiteaza doar la un weekend, dar este atat de important pt mine, revin in tara in care sunt acum mult mai plina de viata si cu energie pozitiva.
Daca ar fi sa ma descrie cineva care nu ma cunoaste foarte mult, ar spune ca sunt foarte optimista, ca desi am unele caderi, ma ridic repede, ca sunt tare.
Acum 6 ani am cunoscut un barbat minunat, am avut o relatie care ma implinea, insa viata ne-a dus in punctul in care am hotarat sa nu mai fim impreuna pt ca nu drumurile noastre au luat directii diferite.Am suferit, dar mi-am revenit pt ca aveam pe cei dragi langa mine.Dupa un an de la despartirea de el, am primit o "lectie" pe care nici o femeie nu trebuie sa o primeasca.S-a gandit fostul meu prieten ca a suferit mult prea mult cand am hotarat sa ne despartim, asa ca mi-a "aplicat" o corectie fizica, sa simt si la propriu ce inseamna durerea.Credea ca viata mea era prea frumoasa si ca trebuie facut ceva in sesnul asta.
Va imaginati si singure ca trauma fizica a trecut dupa o luna aproximativ, insa cea psihica ma termina pe zi ce trece.Mi-am vazut moartea cu ochii si cei care nu trec prin asa ceva nu au cum sa inteleaga decat partial.Aceasta poveste urata o stiu doar parintii mei, nu am vrut sa impartasesc cu nimeni experienta mea, de rusine, de frica poate, dar in special de faptul ca in toata durerea si derutarea mea din primele zile de dupa, eram constienta ca lumea ma va arata cu degetul si imi va inrautatii situatia.
Asa ca am zacut in pat mult timp, tresaream la orice miscare din camera, nu vroiam sa vad lumina zilei, mama mea era foarte rabdatoare cu mine dar insista sa ma vada un psiholog.Am refuzat ideea pt ca nu vroiam sa ies in lume, pana intr-o duminica dimineata, cand m-am ridcat din pat, am mers in bucatarie, m-am uitat la parintii mei si le-am spus ca am nevoie de ajutor.
Mama mea a plans si m-a luat in brate, tatal meu nu avea nici o reactie, ii citeam neputinta pe fata care incerca sa si-o ascunda si sa-mi arate ca el este tare.
Incet incet, cu ajutorul unui psiholog minunat, mi-am recapatat increderea in mine, reuseam sa ies pe strada, desi intotdeauna imi puneam ochelari de soare, chiar daca ploua torential sau ningea, pt ca de multe ori se intampla sa izbucnesc in plans fara sa tin cont ca sunt intr-o institutie publica, era o reactie necontrolata, care mai apoi a devenit o reactie de descarcare si nu vroiam sa ma opresc din plans.Obiceiul cu ochelarii il mai am si acum, poate am sa scap de el intr-o zi.
Acum 2 ani m-am hotarat sa plec din romania din cauza ca vroiam sa fug de amintiri, dar si din motive financiare.Finantele s-au rezolvat, insa amintirile au ramas, nu mai dureau atat de tare.La 3 luni, am cunoscut un barbat, mai in vasta decat mine, dar nu conta asta.Doream sa ma agat cu disperare de el si am facut-o.Imi lipsea dragostea si afectiune.Le-am primit un timp, dupa care a inceput sa fie rece cu mine, s-a distantat, pana intr-o zi cand mi-a dat un sms si mi-a spus ca are destule probleme pe cap ca sa mai fiu si eu una in plus.Am plans iarasi.La o saptamana dupa acel sms, m-a sunat sa-si ceara iertare, ne-am impacat, dar nu a durat decat 24 de ore pt ca a inceput sa vina cu reprosuri.Incepea sa ma dezamageasca si mi-a facut bine faptul ca am petrecut o luna in romania imediat dupa aceste reprosuri.Mi-am revazut familia, fratii, a fost ca un balsam pt rana care mi-o facuse el.In acea vacanta , una dintre surorile mele mi-a propus sa merg sa stau la ea un timp, zis si facut, am stat 4 luni, eram asa de lnistita, pastram legatura cu prietenul meu, insa nu mai era aceeasi mancare de peste.In ianuarie 2010 am revenit in tara unde sunt acum, m-am despartit de cel cu care eram, de data asta eu i-am dat papucii pt ca deja ma simteam folosita, ne vedeam doar atunci cand vroia el, nu-mi acorda atentia de care aveam nevoie.De atunci nu am mai avut pe nimeni, nici nu am cautat, mi-am vazut de viata mea, eram linistita, dar degamagita de barbati.Nu-mi placea singuratatea si vroiam sa am pe cineva langa mine, care sa ma inteleaga dar nu se arata nimeni la orizont.
In luna octombrie, a venit aici o cunostinta mai veche de-a familiei, pe care nu o vazusem in romania decat rar, ne salutam pe strada cu toate ca stiam in mare care e viata noastra.
El este un barbat care a suferit din dragoste foarte mult, a divortat, are si un copil, a avut apoi relatii cu femei care s-au dovedit a fi la fel ca si fosta sotie si multe altele.
Am devenit iubiti si incepeam sa avem o relatie, desi nu a fost ca una normala, nu ne giugiuleam des,nu vroiam sa fortam nimic, dar ne simteam foarte bine impreuna.
Mereu imi spunea ca nu se simte multumit de viata lui,ca simte ca atunci cand se termina o problema, viata ii mai da una, il incurajam intotdeauna si incepusem sa tin la el foarte mult.
De aproximativ 2 saptamani ma evita tot mai des, desi nu am gresit cu nimic si l-a intrebat de nenumarate ori ce se intampla cu el.Imi spune mereu ca nu eu sunt de vina, ca problemele lui il fac sa se simta asa si ca trebuie sa faca ceva ca sa se linisteasca.
Ii stiu nemultumirile, insa ele nu sunt iesite din comun, cu toii le aveam sau le-am avut a un moment dat, adica multi nu suntem multumiti cu jobul pe care il avem, multi nu avem suficienti bani, multi avem persoane dragi departe, dar daca vedem ca cineva ne ajuta, ne sprijina si este alaturi de noi de ce evitam acea persoana? Mereu imi spunea ca uraste singuratea, ca vrea sa aiba langa el o persoana sincera, sa-si faca un viitor si o familie, de ce acum reactioneaza asa?
Ce m-a facut sa imi iau inima in dinti si sa va scriu este faptul ca absolut intamplator, aseara am primit un mail.Era de la el, insa nu trebuia sa-mi fie adresat mie.El trebuia trimis unei persoane care il ajuta sa-si revina emotional, nu stiam ca a cerut ajutor profesional.
In el erau scrise lucruri pe care eu le stiam deja, mentiona ca el crede ca nu mai are incredere in el si in cei din jur, ca personele dragi au disparut rand pe rand din viata lui, ca relatia cu copilul lui nu mai e aceeasi, ca se simte exclus, ca nu are prieteni.
Am zacut cu ochii pe niste fraze care le spunea despre mine si anume:
"Acum nu stiu cum e viata mea sentimentala.....am pe cineva si e bine,am incredere pt ca si ea a trecut prin multe si ma intelege.......si cred ca are si incredere in mine,dar sunt mai retras adica nu ma pot deschide asa cum as vrea eu,am retineri in multe privinte,am momente cand o evit si vreau sa fiu doar eu cu mine.""Cu cine sunt acum ma intelege si ma sprijina,nu am povestit amanuntit viata mea tot din teama de a ma deschise in fata unei persoana apoi ea sa dispara cu intimitatile mele.Incerc sa am incredere dar e foarte greu sa stii."".Vad ca si ea are anumite retineri fata de mine....dar in principiu e deschisa si vad ca vrea sa facem ceva si-mi vb de viitor iar asta ma incurajeaza uneori,iar alteori ma sperie."
Cu mine niciodata nu a vorbit deschis despre aceste lucruri, am tras concluzia ca are nevoie de timp sa se gandeasca la linistea lui, insa daca ce a scris in acel email e adevarat, de ce se poarta asa? Il inteleg pe de-o parte dar atitudinea lui ma face sa ma simt in stand-by.Ma simt ca intr-o intersectie si nu stiu care drum sa il aleg.Eu mereu am incercat sa-l scot din casa, sa ne plimbam, sa-l fac sa uite de toate, dar pur si simplu nu vrea, mereu simt ca decat sa ma refuze mai bine nu-mi raspunde la telefon sau imi raspunde, vorbim 1 minut , spune ca revine mai tarziu cu telefon si ...pauza...nu mai revine.
L-am intrebat de ce brusc atitudinea asta fata de mine...nu primesc nici un raspuns concret decat "nu stiu" de fiecare data, sau"nu esti tu problema, eu sunt".
Am ajuns sa-l iubesc pt ca credeti-ma este un om minunat, are un suflet foarte mare, ma respecta si nu m-ar jigni niciodata.Il vreau pe acel barbat de acum 3 luni inapoi, era si atunci suparat pe viata dar acum este la pamant.
Ce pot sa fac, incotro s-o apuc?
eu zic sa iei o pauza, sa pleci undeva cateva zile si sa incerci sa te limpezesti;
ai fost destul de confuza in ceea ce ai scris, sau asa mi s-a parut mie;
mai intai, de primul povestesti ca era "un barbat minunat", ca ati decis sa va despartiti, nu ca l-ai parasit tu... apoi ca ti-a aplicat o corectie ca sa vezi si tu cum e sa suferi.
ceva nu se leaga aici; dupa un soc fizic si emotional ca cel pe care-l descrii tu, nu inteleg cum poti sa-l drescrii ca pe un barbat minunat.
nu, nu zic ca ne minti pe noi ci, mai grav, cred ca te minti pe tine insati.
-
widis said:
Asa credeam la vremea cand l-am cunoscut, ca era un barbat minunat, eh nu s-a dovedit a fi asa evident.Amandoi am suferit cand ne-am despartit doar ca se pare ca el nu a trecut peste.ciudat mod de a se descarca, oricum...
sa-i fie rusine. am asa o senzatie ca esti cumva ca un magnet pentru cei cu probleme sentimentale; pe de alta parte, cum am spus, s-ar putea sa te minti pe tine insati... incerci sa-ti gasesti jumatatea, iti doresti atat de mult s-o gasesti incat te auto-convingi la fiecare relatie ca ai gasit acea jumatate...
esti tanara, ai timp, nu e cazul sa te arunci cu capul inainte

ce diferenta de varsta e intre tine si ultimul?
-
aha. am recitit ce ai scris, al doilea era mai in varsta.
spui ca esti la o intersectie, sau asa te simti. de ce?
ce alternative ai, mai exact?
cel cu care esti acum pare sa aiba nevoie de timp sa-si limpezeasca sentimentele, a fost prea ranit ca sa mai aiba incredere in cineva.
daca ii acorzi acest timp, s-ar putea ca la final sa fie timp pierdut, daca el decide ca nu tu esti cea langa care vrea sa reaman.
pe de alta parte, daca rupi relatia acum, poate tai de la baza ceva ce ar putea deveni o relatie frumoasa, cu timpul...
zici ca uneori te evita. ca s-a schimbat.
nu stiu ce sa zic... nu stiu cat timp esti dispusa sa risti sa pierzi asteptandu-l si nici cat de mult inseamna el pentru tine.
-
Eu nu ma grabesc nicaieri, viata mea nu se termina, de asteptam pot sa astept, sunt convinsa ca are nevoie de timp sa se limpezeasca dar de ce a venit acum timpul ala, de ce nu mi-a spus asta acum 3 luni cand nu era nimic intre noi? Stie ca am suferit foarte mult, i-am spus ca pentru mine este atat de importanta sinceritatea, daca el crede ca nu sunt persona potrivita pt el sau daca vrea sa stea singur de ce nu imi spune ? Stie ca sunt deschisa la minte si capabila sa inteleg absolut orice mai putin neadevarul, indiferenta.
Hau si eu am fost ranita, si inca mult, dar nu-mi condamn prietenul la nesiguranta, daca stiu ca ma apuca pandaliile prefer sa nu ma leg la cap de nimeni, sa stau eu cu mine, sa-mi vad de viata.Cum s-ar simti el daca ar f in locul meu? I-am pus nenumarate intrebari, la care tace,sau imi spune ca se simte rau fata de mine cu reactiile pe care le are dar nu le poate controla,pe bune am crezut pana aseara ca e mai bine sa termin eu relatia, ca el cu siguranta nu mai vrea nimic cu mine, dar ma trezesc cu acest mail unde pare ca nici nu se gandeste sa termine cu mine ci mai degraba sa isi ia un timp.Atunci sa-mi spuna clar si raspicat, de ce e asa greu? -
trebuie sa aleg o cale trili pt ca eu in incertitudini nu pot trai, ma macina psihic si nu vreau intr-o buna zi sa ajung sa ma imbolnavesc.
cred ca in viata asta orice om stie ce se petrece cu el si spre ce parte inclina mai mult, atat vreau de la el- sa-mi spuna daca merita sa astept.
Mi se pare un egoism sa se gandeasca sa ma tina langa el pana se decide , nu ti se pare ? -
probabil nu si-a inchipuit cu trei luni in urma ca relatia voastra va ajunge asa cum e acum. poate te-a vazut ca pe o amica la inceput, poate acum a inceput sa tina la tine si asta il face sa aiba o miscare de recul, de vreme ce in mintea lui iubire=suferinta.
am spus poate, nu sigur.
spui ca ai suferit mult si tu. te cred. problema e ca nu toti oamenii sunt la fel de tari in fata suferintei si la fel de capabili sa depaseasca momentul.
daca ai timp sa astepti si consideri ca merita asteptarea, inarmeaza-te cu rabdare si asteapta.
multa bafta

-
Am incercat sa citesc f atenta ceea ce ai scris, desi ai scris mult si fara spatii... Poate tu nu constientizezi, dar tu intalnesti genul asta de oameni cu probleme....pt ca si tu la randul tau ai tot fel de probleme, traume adanc inmagazinate in suflet. Poate ai auzit expresia "cine se aseamana se aduna"....este vorba de legea atractiei.
Asa ca, eu cred ca inainte sa ai pretentia sa gasesti un om echilibrat emotional, trebuie mai intai sa te echilibrezi tu.....sa te vindeci tu.....pt ca tu atragi inconstient genul asta de barbati.
Poate nu esti pregatita inca sa ai o relatie, incearca sa faci pace cu tine.....incepe din nou sa te iubesti.
-
Grace, din punctul meu de vedere sunt vindecata de traume, evident ca uneori revin amintiri dar ele nu mai dor, am ajuns sa-l iert pe cel care mi-a facut cel mai mult rau in viata, si da spun din tot sufletul ca l-am iertat.
Cand l-am intalnit pe actualul meu prieten, am avut rabdarea sa-l ascult pt ca o faceam din suflet, fara frica ca ma pot atasa de el.
In 3 luni de zile nu s-a comportat deloc urat, lua experientele de viata in ras de multe ori, ba chiar se autoimbarbata gen" asta e viata, o luam asa cum e ea, nu se termina lumea cu o femeie, imi doresc o familie si o femeie sincera langa mine".
De aceea stau si ma intreb, daca a fost capabil sa se deschida in fata mea, e adevarat ca nu total, sa-mi spuna ce dorinte are, ce s-a putut petrece in astea 2 saptamani si nu poate sa fie la fel de deschis.
Ma repet poate, cu siguranta ca am sa sufar daca ne despartim, insa macar sunt impacata sufleteste ca omul in care am inceput sa cred a fost onest.Iar daca o fi sa continuam , am sa stiu sa am rabdare, sa il ajut.
Multumesc la toate pentru raspunsuri. -
widis, am senzatia ca ai mai deschis un topic sub nick-ul "blacktulip" in care prezentai aceeasi problema pe care o aveai cu acest barbat care nu stie ce vrea.
Asta e linkul http://www.eva.ro/forum/viewtopic.php?topic=91003&forum=8&0
Si atunci ti s-au mai dat sfaturi in care ti se sugera sa nu te agati cu atata disperare de un barbat asa de problematic si cu atatea dileme existentiale. Uite ca a trecut o luna si problemele s-au adancit. Nu vrei sa-ti faci un pustiu de bine si sa te retragi din relatia asta defecta cat inca mai poti? Nu iti urla in cap sirena de alarma ca tu nu ai o relatie normala si echilibrata cu acest om? Asa cum spunea grace_one mai sus, tu nu esti echilibrata emotional ca sa faci fata unei relatii cu un barbat la fel de dezechilbrat ca tine. O astfel de relatie te va trage in jos de nici macar nu o sa-ti dai seama si nu o sa te mai vindeci nici tu in veci.