o poveste frumoasa
-
0 0URSULETI
Erau odata intr-o padure de brazi cu poteci ascunse si apusuri calde, patru ursuleti: trei baietei si o fetita. Ei erau mici si nu stiau unul de celalalt.
Intr-o zi fetita urs(o sa-i spun ursuletica) se juca cu conuri de brad intr-o poienita insorita ca si sufletul ei cald si luminos de copil nevinovat. Si in timp ce se juca ea singurica acolo aude un zgomot in spatele ei. Se intoarse speriata si privi inspre tufisul de unde venise fosnetul. Primul dintre cei trei ursuleti pasi timid in luminis. O clipa se privira mirati. Ea era asa de dulce iar el, primul ursulet, tare urat. Dar, curios, amandoi se apropiara unul de celalalt, se adulmecara reciproc si-si atinsera boticurile mici si aspre amandoi deodata. Ea-si trecu labuta intr-a lui si plecara fericiti in padure. In viata. Si vremea trecu, iernile si verile trecura una dupa alta, ursuletii crescura mari si tot impreuna erau. Nedespartiti si fericiti. Asa cum destinul lor hotarase pentru ei.
Intr-o zi, in timp ce se plimbau ca de obicei prin padure, s-au intalnit cu al-2-lea ursulet. Al doilea ursulet era mai frumos si pasea mai mandru ca primul ursulet. Ursuletica se uita la el uimita, apoi la cel dintai ursulet, isi desprinse manuta dintr-a sa si si-o strecura in labuta celui de-al doilea ursulet. Cel dintai ursulet lasa capul in jos si se intoarse brusc, atat de brusc incat ursuletica nu apuca sa vada boabele de cristal, perle ale durerii ce incepusera sa i se scurga pe blanita. Si disparu. Ursuletica lasa o clipa capul in jos iar apoi, zambitoare, pasi alaturi de cel de-al doilea ursulet. Dar pe masura ce paseau, ursuletica-si aduse aminte de primul ursulet si i se facu dor de el. Al doilea ursulet avea gheare ascutite ce-o intepau in podul palmei in pielea ei fina, o tara dupa el prin toate vagaunile de-i umpluse balnita de ghimpi si ace de brad. Il simtea treptat-treptat tot mai departe de ea si i se facea tot mai dor de primul ursultet.
Pana intr-o zi cand, plimbandu-se prin padure cu cel de-al doilea ursulet, trista si obosita, se intalni cu cel de-al treilea ursulet. Ramase ca buimacita pe loc. Totul in jurul ei incremeni pentru o clipita. Era mai frumos si mai mandru decat toate fapturile vii pe care le vazuse pana atunci. O fermeca. Ca hipnotizata isi trase labuta dintr-a celui de-al doilea ursulet si se repezi in bratele celui de-al treilea. Cu el pleca mai departe mai vesela ca niciodata uitand tot ce fusese important in viata ei pana atunci. Numai ca cel de-al treilea ursulet era constient de frumusetea sa si se purta cu ea ca si cu toate celelalte ursulete pe care le intalnise pana atunci. Caci acest ursulet umblase prin multe-multe alte paduri pana sa ajunga in padurea aceasta. Dar ea il iubea si altceva nu mai conta. Nu conta nici macr faptul ca in sufletelul ei stia ca nu va fi niciodata linistita cu el...
Intr-o zi se facu mare turnir mare in padure iar ea, frumoasa padurii, urma sa dea un sarut cavalerului invingator. Iar pentru ca premiul era o asa de mare onoare, multi se inscrisera la turnir. Cavalerii trebuiau sa arate printesei-ursulete cat de mult o iubesc. Se intrecura care mai de care in declaratii pasionale si pompoase din cale afara.
Veni si ursuletul al doilea care aprinse varful unei sageti si de la o distanta mare-mare de tot nimeri o inimiora desenata pe un copac. Apoi se intoarse si spuse: -"Iubirea mea pentru tine aprinde totul in calea ei." Si intr-adevar, copacul cu inimioara desenata pe coaja sa se aprinse. Dar cand arse tot lemnul copacului mistui si sageata cea grozava si pieri si inima desenata pe el...
Al treilea ursulet, preferatul multimii, ovationat de toti si adorat de inima frumoasei printese-ursulete apuca o sulita si cu o putere de viteaz o arunca in inaltul cerului. -"Cum cerul e prea slab pentru a sta in calea sulitei mele la fel nici lumea nu poate ridica obstacole intre mine si tine", tuna el mandru. Multimea era in delir iar printesa era topita de iubire pentru el. Nimeni nu se mai uita insa la sulita care la un momentdat se opri in vazduh si de acolo -
din inaltul cerului, cazu mai fulgerator decat se inaltase... la final, cand ursuletul al treilea primea onorurile si se indrepta spre printesa-ursuletica sa-si revendice trofeul, aparu de niciunde primul ursulet. Multimea izbucni in ras la vedera ursuletului cel urat. El trist, inainta pana in mijlocul arenei unde,cu capul plecat, se opri: -"Vreau sa-mi incerc si eu puterile", sopti timid, ca pentru el ursuletul cel dintai. Iarasi hohote de ras ce se estompau pe masura ce primul ursulet cu mainile incrucisate cazu in genunchi cu ochii calzi privind cerul. Pe masura ce ochii multimii se ridicau spre cer, soaptele amuteau. Norii desenau doua randuri de pasi, unii mai mari si unii mai mici, pe nisipul ridicat parca pe fundalul cerului. Erau doua randuri de urme, una langa alta, urme de pasi, ce mergeau impreuna printre toate suisurile si coborasurile vietii. La un moment dat un rand de urme disparea iar celalalt continua singur...Cineva din multime, mai curajos striga: -" De ce ai lasat-o singura in cele mai grele momente ale vietii ei ?" Si intr-adevar urmele dispareau tocmai intr-o vale adanca si intunecoasa. Atunci primul ursulet isi cobori privirea din taria cerului, masura intreaga multime si se intoarse spre printesa-ursuletica: -"Nu e singura. Nu sunt pasii ei . Sunt pasii mei cei pa care-i vedeti voi acolo mergand singuri, cand, in acele grele momente de care vorbiti voi nu i se vad urmele pasilor ei ... pentru ca eu o purtam in brate..."
...Totul amuti in jur. Ursuletul cel dintai se intoarse si disparu pentru totdeauna, poate prea brusc sa mai vada boabele de cristal, perlele de regrete ce se prelingeau pe blanita pufoasa din ochii aceia calzi si umezi ai printesei-ursuletica. Disparu si o data cu el si apusurile calde care-i gaseau impreuna in poienitele atat de luminoase altadata...
Si acum spune-mi tu, draga cititorule, merita oare printesa-ursuletica o pedeapsa mai mare decat cea la care s-a condamnat deja singura ? De primul ursulet, oricum, n-a mai auzit nimeni, niciodata...
Sunt focuri vii
Ce ard in noapte
Sunt focuri vii
Ce nu se sting.
Sunt despartiri
Care-s aproape
Si inimi care le inving... -
Foarte frumos si adevarat. De multe ori alergam dupa himere si nu vedem ca fericirea e chiar in fata noastra. Judecam pripit si daca avem impresia ca ceva e mai bun pe moment aruncam tot si ne aruncam in valtoare, iar apoi ne plangem ca suntem nefericite.
Foarte frumoasa povestea, sper sa invatam ceva din ea.
Multumesc frumos. -
da asa este frumoasa poveste,si in mare parte asa este cum a zis si una din eve nu-ti dai seama cat de mult este cineva pt tine decat atunci cand nu mai este langa tine........asa se intampla in viata...
oricum ma bucur ca v-a placut
ps; povestioara nu am scris-o eu am copiat-o de pe un site dar cred ca asta nu mai conteaza atat timp ajuta pe cineva