Ei sunt tot ce am.
-
0 0Bucuresti, 09.08.2004
Dragele mele Eve,
Ma confrunt cu o casnicie care patineaza dar nu stiu in ce directie.
Personajele principale sunt sotia (1980), puiul nostru de 6 luni si subsemnatul (1972). Daca ajuta in conturarea profilului, ea Varsator si eu Fecioara.
Ce-i drept, sunt aproape doi ani de cand ne-am mutat impreuna, imediat dupa casatorie, de cand a inceput o perioada in care m-am simtit sufocat de atata dragoste. Nu vreau sa ma scuz cand spun ca m-am simtit sufocat. Preferam sa ma inchid in mine decat sa discutam situatiile ce trebuiau rezolvate care de cele mai multe ori degenerau in certuri. Din ce in ce mai mari. Ce-i drept nici unul nu lasa garda jos. In cele din urma impacarea aparea ca un compromis din partea ei. Nici nu mai vreau sa imi amintesc ce simteam. Cu timpul pe baza problemelor cotidiene, si mai ales pe baza delasarii personale am ajuns sa ma inchid de tot in mine si sa ma rup efectiv de realitate, de prieteni, de dorinta de a mai trai concluzionand ca totul este de la bani. Pana si partea profesionala a suferit un declin ce nu am mai intalnit inainte.
Acum cateva luni am avut cateva momente de evaluari profunde a situatiei si in baza deciziei de a-mi reveni mi-am impus ca tot ce fac sa fie in slujba binelui, pentru familia mea, cu o atitudine pozitiva, constructiva, bazata pe vointa puternica, asemeni unui luptator tenace pe care nimic nu il face sa se abata de la drumul ales. Asa ca inainte. Rezultatele pe plan profesional au inceput sa apara.
Ceea ce ma nemultumeste este faptul ca tot ceea ce fac nu mai are ecou. Ma simt ca Don Quihote si morile de vant. Sunt in situatia in care mi se spune ca nu mai exista sentimente, putere, vointa sau dorinta pe toate planurile. Libidoul - asemenea. Inteleg ca depresia este un efect secundar de dupa nastere in care se schimba prioritatile, inteleg ca este o nemultumire de look personal si o nemultumire de cele intamplate in trecut si incerc sa fiu pe cat posibil langa ea, fizic si moral. Partea cu libidoul pentru mine este ucigatoare. S-a pus problema divortului ca una din posibilele solutii. Alta ar fi ca timpul le va rezolva (dar si cu fapte). Imi doresc sa fiu un Superman pentru ai mei si sa existe ziua de lucru de 48 de ore pentru mine si voi fi. Cercul vicios in care ma aflu este compus din cateva incertitudini si anume: sotia isi va reveni? Cand? Voi fii destul de puternic sa ma mentin pe pozitii? Cat? Ce-i drept imi pun aceste intrebari stiind ca atitudinile noastre sunt la poluri opuse, la fel si vointa si dorinta.
Poate ca doar pentru mine nu as lupta atat.
Ei sunt tot ce am. -
Ce te deranjeaza cel mai mult?
Ce crezi ca ai putea tu face,sa schimbi situatia? Ea stie cum te simti? Ai discutat cu ea,in mod civilizat?
Ia-o out, si adu subiectul, fii delicat...aflati ce vreti de la relatie si daca va puteti oferi unul altuia ce-aveti nevoie...greseli sunt de tot felul, dar cele mai mari sunt si sunt produse de:necomunicare!
unde esti? -
Buna, Paradox!
Povestea ta imi suna foarte cunoscuta. Sigur, cu niste exceptii (noi nu suntem casatoriti), dar de multi ani impreuna, si nu avem nici copii. Insa, iubitul meu prezinta aceleasi "simptome" pe care le aveai tu: lipsa aproape totala pentru viitor, pentru viata. Incerc sa il inteleg si sa-l ajut. Dar pentru ca, asa cum erai si tu, este foarte inchis in el, nu prea pot sa fac mare lucru. Chiar m-ar interesa sa-mi spui ce te-a "remontat" pe tine. Ce te-a facut sa iesi din starea asta... Noi ar fi trebuit sa ne mutam impreuna intr-o casa la care am visat amandoi... pana la un punct. Acum el pare ca nu mai are incredere nici in el, nici in mine, in nimic de fapt.
Mi se pare ADMIRABIL ceea ce faci. Ca lupti. Pot sa-ti spun ca din punctul de vedere al unei femei, o relatie care nu merge, un sot (iubit) care este apatic si nu mai are chef de nimic... nasterea, felul in care arati dupa nastere... pot deprima cumplit o femeie. Poate acum ea este cea care are nevoie de mare sprijin. Si cred ca nimic nu e mai important decat comunicarea. Incearca sa comunici mult cu ea. Chiar mai mult decat ti s-ar parea tie necesar... Si cred ca nu va dura mult pana isi va reveni. Sigur, daca exista iubire intre voi. Si mai mult ca sigur exista. Ati facut un copil, nu?
Bravo tie! Rezista pe "baricade" si o sa vezi ca nu in asa mult timp vei culege "roadele"... Noi suntem aici sa te incurajam si sa te sfatuim... -
Oooo, lucrurile nu cred ca sunt atat de simple. Spui ca ai fost sufocat de atata dragoste si cu buna stiinta te-ai inchis in tine si te-ai rup de realitate, in loc sa rezolvi problemele. Dupa o perioada, ai reanalizat totul, si te-ai decis sa lupti pt. a salva casnicia. Dar, te-ai gandit o secunda macar la sotia ta? La tot ceea ce a simtit ea, la singuratatea ei, in perioada in care tu ai cazut in aceea stare latergica? Eu - ca femeie - pot intui ce a fost in sufletul ei si o compatimesc.
Iar acum esti revoltat pt. ca ea nu percuteaza la dorinta ta de a face totul sa mearga. Nici eu in locul ei nu as mai reactiona. Sincer! Si cred ca dai dovada de prea mult egoism. Ca toti barbatii, de altfel. -
E dur spus, dar aveti dreptate fetelor! Abia cind simt ca pierd jucaria, se trezesc la realitate si ii apuca lupta pt ea.
Pina atunci, stiu ca sint iubiti (chiar sufocati, cica...) si profita de treaba asta. Fac pe neintelesii si pe cocosii, pt ca li se tolereaza. Cum simt ca pierd teren, cum se trezesc!
-
... iar noi FEMEILE facem aceeasi greseala ca de fiecare data... cand se hotarasc sa se "destainuie" le dam in cap. Imi pare rau, fetelor, sa va spun... dar asta e viata: femeile trebuie sa fie cele care fac efortul intotdeauna... asta m-a invatat pe mine viata pana acum... Sau n-am avut eu norocul (chior, as spune) sa dau peste un barbat care sa zica "da, mami, cum spui tu" si care sa-mi indeplineasca toate dorintele fara ca eu sa depun nici un efort.
Paradox, fetele au dreptate totusi intr-o privinta. Sotia ta a suferit cumplit in tot timpul asta... asa cum ti-am mai spus, la nepasarea ta adaugandu-se si sarcina, si demoralizarea psihica in urma "deformarii" fizice... Cred ca i-a fost si ii este foarte greu. Asa ca fii atent cu ea. Vorbeste cu ea. Complimenteaz-o. Faceti lucruri impreuna, de la cele mai mici pana la lucruri care sa va uneasca din nou, ca si cuplu. Daca o iubesti, fa-o sa se simta femeie, nu doar sotie si mama. Vad ca esti hotarat sa reinvii dragostea dintre voi. Nu ceda dupa prima luna.
Asta e parerea mea. Ti-am spus ca vorbesc oarecum din experienta. Am constatat ca vorba dulce... mult aduce si ca doar gandind lucruri frumoase despre celalalt nu ajuta. Ele trebuie in primul rand spuse si apoi, cel mai important, dovedite. Dovedeste-i dragostea si grija ta. Bafta. -
Stati putin sa vad daca-am priceput.
Adica ea incearca de enspe mii de ori sa salveze situatia si el nu reactioneaza. E distant, inchis...si mai stiu eu ce la toate eforturile ei. Se simte chiar SUFOCAT de dragostea si devotamentul ei! La un moment dat, fireste, obosita sa mai bata la usi inchise, biata femeie, se resemneaza. Buuuun. DEODATA, ca-n povesti, domnul nostru isi paraseste "fluturasii" si-si aduce aminte ca are o familie!!!! La care sotia lui ar fi trebuit sa....ce??? Sa jubileze??? " Ah iubitule, cat ma bucur ca ti-ai adus aminte de existenta mea umila, aseaza-ti capul pe picioarele mele si povesteste-mi cum a fost cu fluturasii..."
Cine ti-a spus tie, Gintonic draga, ca femeia TREBUIE INTOTDEAUNA sa accepte magariile nejustificate?? Iarta-mi indrazneala dar decat in felul asta...mai bine fara barbat. Pot trai si cu o femeie la urma urmei...exista sex-shop-uri... -
Fetelor, nu-i dati in cap.Tot e bine ca a realizat, ca sunt altii care toata viata nu realizeaza. Eu te felicit pt intelepciunea la care ai ajuns(intr-un final). Numai sper sa nu fie prea tarziu. Noi femeile, rabdam, rabdam de nu poti sa-ti inchipui, dar cand ne atingem limita, nici ca ne mai uitam inapoi. Incearca. Si nu o luna, doua,trei...Ai atata rabdare cate ea a avut cu tine. Mai ales acum.
-
Andiane, nu m-ai inteles! Ziceam ca in pofida faptului ca ei, barbatzii, sunt "sexul tare" viata mi-a dovedit ca pana la urma, femeia e cea care poate face fata la toate relele pamantului. Adica, noi suntem mai intelepte, mai diplomate, mai "tacticoase" iar prin asta putem obtine ceea ce dorim. NU, NU, NU la magarii. Atunci care naiba mai e rostul unei relatii daca suporti tot felul de neplaceri... (excludem din start magariile de genul violenta fizica sau psihica). Ma refer la un comportament de mare barbat... cu care sunt sigura ca ne-am confruntat intr-un fel sau altul toate...
Eu ma refeream strict la cazul de fata. De cele mai multe ori, tot femeia (in cazul lor, nevasta lui) va da dovada de intelepciune si va reveni in "cuplu". -
Draga Elenarl,
multumesc pentru raspuns. Pe scurt te anunt ca incarc sa discutam dar ma lovesc de acelasi zid si anume ca discuti ori denatureaza in cearta ori de la inceput insasi ideea de discutie creaza un disconfort pentru ea. Am incercat sa ma privesc din exterior si nu cred ca sunt penibil atata timp cat incercam sa discutam despre alegerea de a lasa un copil ciung de un parinte. Ma gandesc la amandoi in feluri diferite dar de aceeasi intensitate. Ma deranjeaza viitorul care se vrea sa fie categoric incert si aberatiile despre "avantajele" cresterii unui copil fara tata. Si eu am crescut la fel s putem discuta pe tema asta. Nu vreau sa dau vina pe inocenti. -
Buna gintonic,
Tot "montajul" a plecat de la ceea ce am fost, ceea ce eram (sau sunt)si la ceea ce vreau sa fiu (sau cum)dupa cum am mai zis ca o decizie in urma unei autoevaluari. Multi oameni fac asta. Nu este ceva deosebit. Ideea a plecat de la faptul ca am facut un curs de vanzari dinamice foarte scump si am facut legatura intre planul sentimental-afectiv si profesional. Desi amandoua sunt paralele iti pot spune ca au aceeasi directie, intensitate, ascendent si au aceleasi necesitati pt a se consuma sau implini. (pe tema asta putem discuta foarte mult daca vrei). Cel mai important este ca ideea am constientizat-o EU si nu mi-a bagat-o in cap nimeni. Altfel cred ca era o tentativa de respingere.
Asta cred ca este cel mai important. Plecand de la ideologia ca nimeni nu are nevoie de oameni slabi sau definitia omului de succes si anume ca el va face mereu ceva mai mult si mai diferit decat ceilalti, pot sa spun ca este motivatia necesara. Daca imi permiti sa vin cu un sfat, ti-as sugera sa incerci sa ai o atitunine CATEGORIC POZITIVA si ca sa las feminismul din mine sa vorbeasca as putea spune: Intelege-l, asculta-l, fa-i pe plac, lauda-l in ceea ce face, sugereaza-i, ajuta-l dar DIN UMBRA controleaza-l (nu ca aspect de verificare). Se spune ca barbatul este capul dar el se intoarce dupa gat. Fii gatul lui daca ma intelegi. Nu cred ca nu poti afla cu "metodele feminine" ceea ce il nemultumeste. Lasa-l sa fie rege acasa si va face ceea ce ii va cere (sau sugereaza) regina.
Toti avem slabiciuni. Nu este nimeni perfect. -
Buna cecylly,
Pentru inceput trebuie sa mentionez ca decizia a venit intai nu pentru a salva casnicia, ci pentru a fi eu ceea ce stiu ca am fost si pt fi. Ba chiar mai mult de atat.
Daca imi permiti, sa stii ca nu ma gandesc la sotia mea decat atunci cand activitatile zilnice nu imi permit. Atat. Aici nu este vorba de orgoliu sau vre-un interes personal si atat? Aici vorbim despre o familie.
Daca spui ca intuiesti ceea ce a fost in sufletul ei inseamna ca poti sa iti dai seama ce a fost si in sufletul meu. Sau n ute intereseaza...
Vreau sa imi permiti inca trei intrebari si anume: Ai familie? De unde atata rautate intr-o femeie care sa decida de una singura ce este mai bine pentru un copil care nici nu stie sa vorbeasca? Toate femeile oare gandesc ca tine. Daca da - no comment. dar pana la proba contrarie mereu mai am ceva de zis. Si de facut. Asa ca ma scuzi...