nu stiu ce sa mai fac
-
0 0Buna,
Am 38 de ani, in primavara am cunoscut un barbat, inceput de relatie frumos, dupa o luna a venit inelul si cererea in casatorie(i-am spus ca nici nu ne cunoastem, sa mai asteptam), relatia a continuat, planuri de a-mi gasi job in localitatea lui.Dar relatia incepuse sa "scartaie", intre timp vedea numai defectele mele, ca am burta, ca nu fac nimic cum trebuie, incat am ajuns sa nu mai am incredere in mine, sa cred ca chiar nu am nicio calitate, nu-s buna de nimic. Lucrurile au mers inspre mai rau si a cerut el pauza. I-am acordat-o definitiv. Dar in cele 2 luni de cand ne-am despartit m-a apelat pe messenger de 4 ori, nu stiu cu ce scop, pt ca inafara faptului de a ma "intepa" nu zicea altceva. Nu-i nimic, nu sunt nici prima si nu voi fi nici ultima femeie parasita de un barbat ( chiar daca m-a durut pt ca l-am iubit enorm). Pe mine altceva ma ingrijoreaza, si chiar tare. Cand fostul meu prieten nu ma suna, intram putin in panica, ma gandeam ca nu mai vrea sa mai vorbim si atunci incepeam eu sa-l sun, sa-i trimit mesaje, sa-l sun chiar si pe telefonul fix. Problema este ca eram perfect constienta ca nu e bine cum procedez dar parca creierul refuza sa asculte, efectiv nu-mi puteam controla si stapani pornirea de a suna pana va raspunde. Este si umilitor, credeti-ma, imi era ciuda ca nu puteam sa ma controlez. Pe langa asta cand aveam acele "atacuri" incepea sa ma ia cu frig, mi se raceau palmele, imi trepida usor piciorul drept. E groaznic. Intre timp am cunoscut un alt barbat, dragut, manierat, atent (exact asa cum mi-am dorit -asta atat cat il cunosc pana la momentul actual)dar constat ca la mine este problema: am o teama permanenta ca si el ma va insela, ma va minti si va disparea (fostul m-a inselat). Este irationala aceasta teama( mai ales ca nu am inca motive sau dovezi) dar ea persista.Firesc este sa-i acord omului credit pana la proba contrarie. Astazi am vorbit dimineata putin pe messenger cu el, a spus ca ma va suna mai tarziu dar nu a facut-o inca si iar am inceput sa ma gandesc ca poate nu mai vrea sa vorbeasca cu mine, cu toate ca sambata urmeaza sa ne intalnim si este f incant si nerabdator. Si iar am tendinta sa iau telefonul si sa-l sun. Acest atac de panica (sau ce o fi) ma impiedica sa ma gandesc la activitatile mele zilnice, pune stapanire pe toate gandurile mele, in cap exista doar gandul: "si el va dispare, nu are ce sa iubeasca la mine". Sunt perfect constienta ca la job nu ai mereu timp sa suni, sunt zile in care eu nu am timp nici sa mananc. Deci teoretic inteleg situatia, practic stau f prost. Si asta incerc sa caut: cum sa fac, ce metode sa adopt (am ajuns de vorbesc cu mine in gand sa ma conving) ca sa nu-mi mai fac singura rau cu niste ganduri care poate ca nu au temei (sunt ca in povestea cu drobul) si mai ales sa nu ajung sa distrug orice relatie si sa-l indepartez pe acel om, fara sa fie poate vinovat. Nu stiu daca este relevant faptul ca acum 2 ani mi-am pierdut brusc fratele, 7 luni mai tarziu ii urma tata si la 1 an dupa disparitia tatalui meu mama a suferit o interventie pe cord. De cand s-au dus cei dragi am ramas cu teama ca toate persoanele pe care le iubesc ma vor parasi, intr-un mod sau altul. Urasc neincrederea asta, am incercat sa gasesc si un psiholog dar in orasul meu este cam greu, nu fac psihoterapie. Va rog, orice sfat este binevenit. Va multumesc. -
Draga mea...te-as sfatui sai inveti sa ai incredere in tine, sa incepti sa te vezi tu, pe tine insati, ca o femeie demna de a fi iubita, pentru ca trebuie sa intelegi un lucru: felul in care tu te vezi pe tine insati e cam acelasi in care si ceilalti te vad.
Invata sa iei lucrurile asa cum vin, sa nu te mai agiti pentru orice esec si, mai ales, sa nu-ti mai atribui vesnic vreo vina pentru tot ceea ce s-a intamplat. Ia-o ca pe-o lectie de viata din care poti sa inveti sa evoluezi. Iubeste-te si apreciaza-te asa cum meriti! Iti dau o adresa de link unde ai putea sa gasesti articole care sa te ajute in cunoasterea si pretuirea de sine: http://drumuricatretine.wordpress.com/2009/06/07/iubirea-de-sine/ Sper sa-ti placa! -
ceau!imi pare rau ca esti in situatia asta!pe undeva te inteleg!imi pare rau ptr pierderile tale din familie!dar trebuie sa fi tare!incearca sa nu te lasi dusa de val ocupati timpul liber cu ceva!fati prieteni noi!iar cat despre prietenul tau poate el nu vrea ceva serios,poate ii place sa fie mai liber nu ii plac responsabilitatile!sincer eu cad cad asa intro depresie ma rog mult!asta imi da putere de fiecare data sa mai fac un pas inainte!mai incearca sa gasesti in specialist care sa te poata ajuta in legatura cu frica de a pierde pe cine iubesti!si te rog nu te mai gandi ca nu esti buna de nimic ptr ca fiecare e bun in felul lui doar poate ca nu ai intalnit persoana care sa te aprecieze!iti doresc numai bine si fi tare!nu-ti pierde credinta!pupici
-
Suflete, e chiar normal sa fii cum esti acum,dupa toate pierderile suferite si la varsta cand iti doresti mult o familie, vazand ca anii tineretii se duc repede.
Important este sa poti elimina aceste ganduri triste, teama, neincrederea, care nu-ti sunt de ajutor deloc. In loc sa te crezi incapabila de ceva,fii increzatoare-n tine,in feminitatea ta, frumusetea acestei varste, privind senin cotidianul, bucurandu-te de ce-ai bun azi si multumind pt tot ce-ai realizat pana-n prezent.
Vizualizeaza-ti viitorul roz, fericit, inchipuie-ti ca vei fi iubita, implinita si cu multe realizari ce azi ti se par doar vise!
Increderea in tine va atrage si ìncrederea altora pe viitor, ca un magnet.
Veselia si buna dispozitie sunt molipsitoare. evita situatiile dramatice, oamenii f depresivi, bolnavi, batrani, care-ti pot darui involuntar din problemele lor, facandu-te si mai sensibila si neincrezatoare.
Iesi in lume, profita de ce-i frumos, bucura-te de tot ce poti si crezi ca te ìncarca pozitiv; vei vedea rezultatele curand!