mi-e teama
-
0 0Buna!
Imi cer scuze daca postez la sectiunea gresita, dar simt nevoia sa spun ce simt. Stiu ca nimeni nu poate intelege moartea, dar in ultimele luni simt o teama profunda. Sunt departe de tara, am 23 de ani. Ttocmai am terminat un master aici si vreau sa-mi caut un loc de munca. Si cred ca teama de moarte imi este accentuata si de distanta. A ajuns sa imi fie groaza cand vorbesc cu ai mei la telefon si aud ca a mai murit cineva cunoscut. Mai ales la o varsta de 40-50 de ani. Probabil imi veti spune ca in fiecare zi mor tineri in accidente sau din diverse motive, dar pana la aceasta varsta nu prea am avut cazuri de moarte in familie sau dintre prietenii apropiati. Sau poate nu ma afectau atat de tare.
Ieri am aflat ca a murit un prieten foarte bun a parintilor mei. Il cunosteam, ii cunosc fetele, sunt de varsta mea. A facut stop cardiac. Si teama mea s-a accentuat. Mi-e groaza sa stiu ca sunt departe si ca nu pot face nimic. Stiu ca nu putem controla moartea, dar vreau sa scap de starea aceasta urata care nu-mi da pace de cateva luni. A mai trecut cineva prin asa ceva? Daca da, cum pot sa evit sa ma gandesc atat de mult la acest lucru? Am ajuns sa nu mai pot dormi bine noaptea, sa nu ma pot concentra la ce am de facut si sa ma ingrijorez imediat daca parintii mei nu-mi raspund la vreun mesaj intr-o ora sau doua. Provin dintr-o familie foarte unita, dar m-am adaptat usor departe de casa. Deci nu e vorba de faptul ca nu ma pot desprinde de familie pentru o anumita perioada de timp. Si totusi, simt ca starea aceasta nu trece nicicum... Va pup! -
Esti o persoana tanara , ar trebui sa gandesti mult mai optimist si sa nu mai fi atat de pesimista .Trebuie sa te gandesti ca viata e foarte scurta si fiecare dintr-e noi murim, unii mai tineri altii mai batrani, fiecare cum e sortit. Mergi si tu la biserica iar gandurile negre sa fie inlocuite si cu lucruri mai frumoase, cred ca ai si cu ce sa-ti ocupi timpul , nu toata ziua sa te gandesti cine moare si cine va muri.
-
fiecare persoana se naste, traieste si moare in locul lui. asta este ciclul vietii.... tu vrei sa schimbi asta? atitudinea ta este a unei persoane singuratice si cu predilectii spre deprimare. ai grija de tine, esti singura intr-o tara straina, fa-ti prieteni, bucura-te de viata. intr-adevar mor multi tineri. dar ce poti face tu pentru a evita asta? tu ai grija de tine in primul rand si nu te gandi deocamdata atat de mult la acest capitol.
-
Nu ai un prieten.Exact asta iti lipsste.ocupa-ti timpul cu ceva placut...aerobic...un curs de dans..nu stiu...incearca sa-ti faci preteni.Te va ajuta f mult sa iesi din starea asta de anxietate...esti f tanara....nu lasa gandurile astea urate sa te copleseasca...Gandeste-te cum va fi sa-ti intemeiezi o familie...sa ai copii...un job ok...
Iti doresc din suflet...PACE in suflet..si SA FII IUBITA! -
Da, teama iti e accentuata de distanta, necazurile se pot intampla si daca ai fi aproape de parinti, stai linistita, sunt bine sanatosi, traieste-ti frumos viata ta, esti la o varsta frumoasa, e tare pacat sa fii speriata, stabiliti o ora cand sa va apelati sau sa intrati pe internet si in rest nu mai gandi asa prapastios, nu sunt asa batrani si daca apar probleme nu toate sunt catastrofale.
-
Exact aceeasi chestie mi s-a itnamplat si mie cand am fost plecata. Totul tine de autosugestie. In cazul meu mi-am spus ca indiferent de ce imi este scris eu o sa imi traiesc viata...n-are rost sa stai mereu sa te gandesti "daca pica drobul de sare...". Si trebuie sa iti si ocupi timpul, sa incepi sa iesi mai mult si sa te bucuri de viata. Totodata, ideea de a face sport este foarte buna...iti ofera foarte multa energie si simti ca traiesti.
Cu totii trecem printr-un ciclu, in cazul unora se termina mai devreme, la altii mai tarziu...Tot ce conteaza este ca la sfarsit sa poti spune ca " a meritat", ca te-ai putut bucura de el!! Oricum, chiar daca esti in tara nu ai putea "opri moartea", in schimb cei dragi tie ar fi linistiti ca esti unde iti e tie mai bine.
Te pup!! -
Cauta activitati placute, relaxante sau consumatoare de energie. Cauta oameni optimisti, increzatori, deschisi si evita-i pe cei pesimisti, care isi povestesc numai necazurile si neimplinirile.
Citeste carti bune, care sa iti mai deschida mintea si evita-le pe cele "negre". Nu citi filosofie
Uita-te la comedii bune si evita stirile de la tv cu accidente de microbuze, injunghiati, etc. -
Draga mea, eu cred ca sunt cam de varsta mamei tale, poate ceva mai mult, nu conteaza asta. Ce vreau sa-ti spun : cand aveam 14-15 ani, imi amintesc foarte bine, am inceput sa fiu inspaimantata la gandul ca parintii mei or sa moara. Tot timpul vedeam boli, imi imaginam scenarii oribile. Mai tarziu, cand am ajuns eu pe la 20 de ani, mi-era teama ca voi muri. Si nu s-a intamplat - inca!
Tatal meu a murit, bolnav de cancer, acum 7 ani. Mama mea este bolnava, la pat. Eu am familia mea, barbatul meu, copilul meu, care nu mai e chiar un copil. M-am obisnuit singura cu ideea ca toata, dar absolut TOATA LUMEA moare, odata si odata, ca nu putem, oricat ne-am stradui, sa impiedicam asta. Bucura-te ca ai tai sunt sanatosi, iar tu la fel, esti tanara si trebuie sa-ti traiesti viata. Daca s-ar fi putut, i-as fi dat tatalui meu din zilele mele, sa mai poata fi langa mine. Dar...
tine minte un lucru : cel mai cumplit este ca cineva sa fie bolnav, sa-ti dai seama ca nu il poti ajuta, sa vezi cum se chinuie, iar toate eforturile celorlalti sa fie zadarnice. Atunci vine o zi cand iti zici : Doamne, mai bine iarta-l, decat asa!
Nu este cazul tau, inca o data, repet : bucura-te de viata, gandeste pozitiv, tu singura iti poti influenta in bine existenta! -
Va multumesc tuturor, in fiecare raspuns am regasit o parte din ceea ce simt.
Nu pot spune ca sunt singura, am amici si aici, si in Romania. Am si un prieten de un an. Deci nu ma simt singura. Doar ca, citind ce mi-ati spus, mi-am dat seama ca aceasta teama apare cand ma desprind de casa. Cand am intrat la facultate si a trebuit sa ma mut in alt oras am simtit la fel. Imi era teama, la fel ca si acum, ca ai mei ar putea pati ceva. Doar ca atunci o aveam alaturi pe sora mea, care era la facultate in acelasi oras. Si, eram totusi doar la 100 de km de ai mei. Insa, cum ati spus si voi, daca e sa se intample ceva, nu distanta face diferenta.
Acum simt ca s-a accentuat starea pentru ca sunt chiar departe. Initial am venit aici doar pentru a face masterul si fara ideea de a incerca sa-mi construiesc o viata departe de casa. Insa acum m-am hotarat si vreau sa imi incerc sansa. Parintii mei sunt alaturi de mine si ma sustin, dar eu ma simt vinovata pentru ca sunt departe si stiu ca si lor, ca si mie, le este dor si vor sa fim mai aproape.
Cum am spus prima data, tot ce simt intra in contradictie cu cat de repede ma pot adapta departe de casa. Probabil am ascuns in mine inconstient anumite temeri si emotii care au explodat acum. Am venit aici imediat dupa moartea bunicii mele de care am fost foarte apropiata si disparitia ei m-a socat. Dar, fiind departe, am reprimat durerea si am crezut ca am uitat. Cred ca nu mi-am oferit timpul necesar de a ma obisnui cu ideea mortii sale.
Va multumesc inca o data, m-ati facut sa realizez ca imi pot face rau daca voi continua sa gandesc altfel. Sper sa fie doar o etapa trecatoare pentru ca stiu ca sunt aproape de a intra in depresie daca nu incetez sa fiu paranoica. Va pup! -
pusynebun, eu am o parere un pic diferita. Viata nu e scurta, e foarte lunga chiar.
Cu o singura conditie, sa nu o scurtam gandindu-ne la ce o sa se intample in viitor. In felul asta mintea ta 'sare' peste momentele prezente si timpul isi pierde valoarea.
Iti prapadesti clipe pretioase din viata gandindu-te la ceea ce este inevitabil de altfel.
Gandindu-te in felul asta vrei sa te 'pregatesti' pentru idea mortii. O tatonezi. Vrei sa simti cum o sa fie.
E ca o anxietate: 'vine, vine, cum o sa fie? cum o sa fie lumea dupa?'
Stiu despre ce vorbesc.
Eu mi-am pierdut amandoi parintii si clipele in care ma gandeam la o eventuala moarte a lor au fost mai ingrozitoare decat realitatea. La un moment dat s-a produs inimaginabilul. Si viata mea s-a schimbat complet. Am inteles atunci cat de absurde fusesera clipele in care tatonasem moartea.
Daca inainte ma uitam la oamenii care isi pierdusera parintii si ma gandeam: 'cum or putea sa mai rada? care mai e viata pentru ei fara o pavaza impotriva mortii?' (pentru ca nu-i asa parintii sunt o pavaza impotriva a orice, chiar si a mortii), acum privesc cu mila si intelegere spre cei care nu si i-au pierdut inca. Imi pare rau pentru ei pentru ceea ce o sa treaca.
M-am impacat cu idea mortii. M-am impacat cu idea propriei mortalitati.
E un intreg proces.
Nu incerca sa deslusesti viitorul. E un mister pentru toata lumea. Singurul moment pe care il ai este cel de acum.