vreau si eu niste pareri de la voi
-
0 0Buna tuturor, sunt nou venita pe eva.ro si vreau sa va salut in primul rand, si apoi sa va cer parerea in legatura cu ce urmeaza sa scriu mai departe.
De mult timp tot incerc sa imi schimb felul de a fi, dar nu prea reusesc.Din pacate, m-am nascut tare emotiva, imi transpira mainile in draci inainte de vreun examen sau vreun interviu, cand e vorba sa am reactii spontane, incep sa ma balbai etc. Si din pacate, am senzatia ca asta ma cam impiedica sa vreau mai mult de la viata, niste chestii care in cazul altor persoane, nu ridica nici un fel de problema. In timp, m-am autoeducat intr-o anumita masura, tocmai pentru a evita balbaielile mele penibile, inainte de intalniri ma gandeam la ce o sa zic, despre ce am putea vorbi etc, pt ca nu imi place sa fiu privita ca pros.tanaca.
Dar ma enerveaza starea asta de neincredere in mine, desi sunt constienta ca pana la ai mei 25 de ani am realizat suficiente lucruri, totusi nu am incredere, am senzatia ca job-ul pe care l-am obtinut e doar o intamplare fericita, ca scoala, facultatea, masterul nu sunt meritele mele - eu doar s-a intamplat sa fiu acolo, cand a fost vorba sa imi placa un tip foarte dragutel, ma opream singura gandind ca nu se va uita niciodata la mine etc. Nu sunt nici pe departe urata, dimpotriva, dar toata chestia si piedicile mele sunt din atitudinea asta neoptimista.
Nu imi spuneti sa merg la psiholog, pt ca nu ma dau banii afara din casa, deci e iesita din dischtie ideea. As vrea de la voi un sfat, daca v-ati confruntat cu ceva asemanator, cum ati facut sa va schimbati felul de a fi. Eu constientizez ca pot mai mult, dar traiesc cu sentimentul asta de inferioritate ca nu voi reusi mai mult. Familia mea a avut un rol destul de puternic in chestia asta, mama cel putin de cand o stiu, mi-a repetat in continuu: ce rost are sa faci asta, nu vezi ca nu esti buna?
Mi-am luat permisul acum multi ani, la fel, aceeasi poveste: nu iti vei lua niciodata permisul... acum vreau sau imi iau masina si sa incep sa conduc, dar iarasi mi-e teama ca nu ma voi descurca... Chiar ma dispera atitudinea asta, sunt prea timida, prea emotiva, prea...nu stiu cum sa zic. Dati-mi un sfat sau mai multe, va rog. Multumesc mult. -
Mai, incerc, dar nu reusesc. Pana acum, atatia ani a tot mers, insa de vreo 3 ani, nu stiu din ce motiv, m-am schimbat.Inainte eram perseverenta si aveam ambitie, in general reuseam tot ce imi propuneam, dar cum am lasat-o un pic mai moale, ca sa zic asa, am inceput sa dau rateuri. Si nu imi place situatia asta.
Daca se ia cineva de mine pe strada, pe moment ma blochez, nu reactionez decat cu o balbaiala incoerenta, dupa aia stau si ma gandesc ca as fi putut zice aia si aia ... Nu imi dau seama de ce nu pot sa depasesc sentimentul asta ca eu nu sunt buna de nimic, ca tot ce am facut pana acum au fost doar intamplari (desi am muncit foarte mult pt fiecare realizare), iar ai mei imi alimemnteaza constant atitudinea, oricat incerc sa ma desprind, inconstient tot ma trage inapoi.Am devenit ezitanta in hotarari, am senzatia ca toti sunt mai buni decat mine si mi-e teama ca intr-o zi isi vor da seama ca eu na ridic la nivelul lor, vreau sa aplic pt un job mai bun si am mult de invatat, sunt niste examene tare grele si ma demoralizez numai gandindu-ma ca eu nu pot sa fac atata, dsi daca ma uit inapoi, la ce am facut pana acum, vad exact contrariul.Dar nu sunt in stare sa retin partea pozitiva, vad doar partea negativa, ma simt neputincioasa si inconsecventa, daca imi propun sa invat intr-o saptamana o carte, nu reusesc nici macar 100 de pagini sa citesc, si iar realizez ca nu sunt buna de nimic ... Am citit carti de automotivare, de intarirea vointei, de autoeducare, in teorie sunt buna, dar practica ma omoara.De parerea celorlalti, nu am ce zice, pt ca in afara de ai mei, care ma vad asa cum ma vad (adica o fiinta inutila), colegii se bazeaza pe mine, ma apreciaza si cand incep eu sa mai zic ca nu sunt suficient de buna pt ce fac, imi atrag atentia ca bat campii si ma intreaba de unde dracu le scot, pt ca chiar nu e cazul... -
buna.cred ca problema ta este acasa.sigur vei reusi sa depasesti problema asta daca te poti rupe de cei care ti-o provoaca.suferi ca nu esti spontana,nu e o nenorocire,nu inseamna ca nu esti inteligenta,nu toata lumea se naste cu spontaneitate,pe masura ce vei capata incredere in tine,iti va fi mai usor sa comunici,acum suferi de un blocaj,chiar ai avea nevoie de putin ajutor,dar ptr. ca nu ti-l permiti,incearca un ex. de autosugestie :repeta in fiecare zi timp de 15 minute tot ceea ce iti doresti sa fii,dar sa fii consecventa. daca in 2 saptamani nu sezizezi nici o schimbare,strange bani si mergi la psiholog,e pacat nu e o problema grava de care sa nu poti scapa,mediul de acasa e cel care iti alimenteaza aceasta problema,in special ca tu realizezi ca poti mai mult.trebuie sa crezi ca poti si vei reusi succes iti doresc ,poate ne vei tine la curent cu evolutia ta.
-
Buna,nushtiu daca e cazul dar vreau sa-ti spun ce cred eu de toate ce se petrece cu tine...Fiecare cred ca a trecut prin asa momente,dar stii in asa situatii nu trebuie sa exsagerezi si nici sa te lasi influentata de ceea ce-ti spun parintii... Probabil ca petreci prea mult timp cu parintii tai,ca nu ai veata proprie(cel putin de aceasta nu ai mentionat nimic aici),,,ai servici,iti doreshti multe pe viitor dar de ce nu te gindeshti ca poate e cazul sa fii mai mult in compania celor care te apreciaza poate asa o sa te regasesti tinara,puternica si increzuta in sine.Gindestete la ceea ce-ti spun colegii tai...
-
Ma enerveaza ca am si un prieten mototol pe deasupra, orice as incerca sa fac, pe el nu reusesc sa il determin sa mi se alature si sfarsesc prin a nu mai face nimic. Vreau sa intru in renovari cu locuinta (stam impreuna), el zice ca sa mai asteptam.Pe mine ma omoara asteptarea asta, ma simt neputincioasa. Vreau sa strang bani pt avans la masina,el se amuza pe seama mea, ca eu habar nu am sa conduc (de unde o fi stiind el asta?) si iarasi ma demoralizez. Pe cei de acasa nu am cum sa ii indepartez, sunt deja departe, dar si vorbitul la telefon cu ei are acelasi efect. Ma enervez pe mine insami ca la anii pe care ii am, desi stiu ce imi doresc, ma poticnesc si ezit, ca daca nu voi fi capabila sa fac aia si aia... Chiar incep sa ma urasc pt cat de chicken sunt.
-
Katryn_009, nu mai stau la parinti de la 15 ani, am casa mea (o garsoniera) luata pe credit acum 4 ani, am viata personala destula, dar simt ca ma aflu intr-o rutina din care nu reusesc sa ies, nu imi iese nici o incercare de a depasi situatia in care ma aflu, de a face ceva mai mult.Oare cer eu de la mine prea mult si nu imi dau seama?
-
eu cred ca la cei 25 de ani ai tai ai reusit destule.sa ai o casa,serviciu bun,facultate sunt foarte multe realizari.
nu ai de ce sa dai gres.daca prietenul tau nu te sustine asta ar trebui sa te ambitioneze,si sa-i dovedesti ca reusesti fara el.
meriti ce-i mai bun.asta conteaza.
in legatura cu rutina asa e,dar pretuieste clipele cele mai frumoase si sa nu fi posomorata.
nu ai copiii care plang si sa te tina in casa,iesi la plimbare,la film,la pizza cu prietenele,ca dupa ce vor veni copii chiar nu prea mai ai cum sa iesi. -
Sunt constienta de asta,tocmai ce ziceam inainte ca la 25 de ani ai mei, am realizat destule, dar tot am senzatia ca ele au venit de la sine, ca eu nu am facut nimic.Cat depre prietene, acelea putine pe care le aveam nu mai au timp nici macar sa raspunda la telefon, si-au facut prieteni care le solicita tot timpul iar atunci cand incerc sa organizez o intalnire cu ele, ba sunt retinute la munca, ba mai stiu eu ce motiv, iar alte prietene nu prea am cum sa imi fac (nu ma refer la cunostinte, ci la prietene bune), [pt ca nu prea sunt pe aceeasi lungime de unda cu colegele din jurul meu, iar acasa, timpul liber pe care il am il petrec cu prietenul sau ma plimb la parintii mei sau ai lui.
E ciudata starea asta in care ma aflu, vreau ceva dar nu reusesc sa ma adun sa fac ceva in directia respectiva. Concediul il amplanificat tocmai in vara, mai sunt cateva luni pana atunci. -
Sincer tare as vrea sa te ajut,imi pare tare rau de tine pentru ca si eu am fost in asmenea situatie,ma credeam inferioare,credeam ca nu sint buna la nimic(imi trecea prin minti tot felul de strasnicii si chiar sa-mi pun capat) dar asta numai cind ma aflam linga parinti,acum sint departe de ei,,,sintem in relatii bune ma iubesc ca pe un copil al lor dar mai putin ii vad pentru ca invat mai departe de ei! aici am gasit multe persoane care mau facut sa cred in mine,care ma apreciaza si ma resppecta.Eu ma simt fericita alaturi de ei,,,
P.S. a fost un caz cind cineva mi-a spus ca nu sint increzuta in mine si poate nu eram,,,dar eu nu am recunoscut mam luat in mini si chiar am demonstrat ca cred in fortele proprii si ca n-o sa le permit unor persoane lipsite de morala sa ma calce in picioare!!!
Fii optimista,crede in tine nu te lasa influientata,sint atitia oameni care vor gasi multe lucruri bune si frumoase in tine,de azi poti sa ma consideri si pe mine o persoana care este gata sa te ajute ce-l putin cu o parere,,,doar ca ai scris aici,inseamna deja ceva!!! -
Multumesc.
Constientizez ca e o problema, nu foarte mare, dar este, si mi se pare ca emotivitatea mea ma retine de la a lua niste hotarari just like that, trebuie sa stau s ma gandesc, sa imi planific, si pana la urma risc sa nu realizez nimic.
Ganduri sinucigase nu ma bantuie, am motive sa traiesc, fara discutie. -
Partea enervanta e ca ma port stu.pid atunci cand vad ca cineva se uita amuzat la mine. Spre exemplu, am langa serviciu un magazin de unde imi cumpar de mancare din cand in cand, de fiecare data vanzatorul se uita la mine si zambeste amuzat, chiar daca nu fac nimic si am senzatia ca ma considera vreo tolomaca, ceva de genul asta, si incep sa ma port aiurea, scap banii pe jos, ma agit fara rost.... apucaturi de genul asta. Cu ai mei, cunoscutii, comunic foarte bine, dar observ ca in relatiile mele cu necunoscutii nu sunt tocmai inspirata, ci dimpotriva. Cum ziceam, m-am autoeducat cat am putut sa nu ma agit fara rost, am citit toate prostiile alea cu limbajul corpului si incerc sa nu fac nimic din ce indica starea de agitatie pe care o am,dar cea mai mica gresala imi zdruncina increderea. Nu stiu ce sa mai zic, in afara de a incerca sa fiu optimista si de a ignora momentele in care m-am purtat stupid, nu stiu ce as mai putea face.
-
odihneste-te si maine o sa te simti mai bine.ce am invatat eu e si-m viata sa spui ce simti.spunei-o prietenului direct ce te deranjeaza cu toate ca poate o sa va certati dar macar stii pe ce pozitie te aflii.poti sa-i spui adevarul in fata ca-l crezi prea molau si ca nu te sustine,chiar si cu cumparatul masinii .experienta sofatului se cladeste in timp.si daca nu conduci nu ai cum sa sofezi bine.
-
Nu stiu de ce am senzatia ca ceilalti din jurul meu sunt perfecti iar eu nu, eu sunt o mare gluma.Ma enerveaza in schimb cand sunt tratata asa, cand parerile mele nu sunt luate in seama de parintii mei, care cred ca ei stiu totul iar eu nu stiu nimic, nu sunt capabila sa fac nmic, bla bla bla...
Mai sunt si mica de inaltime si cate odata mi se pare ca nu sunt luata in serios din cauza asta, ca nu reusesc sa ma impun, oricat de serioasa as fi. Mor cand vad ca eu explic sau zic ceva si interlocutorul meu ma priveste cu un zambet in coltul gurii, ceva de genul "ia uite-o si pe asta!". -
stanciupatricia, nu e vb de asta, pt ca as lua niste ore de sofat inainte, nu as iesi din prima pe sosele sa fac prapad.Dar ma afecteaza cand vad ca ma trateaza ca pe o incapabila. In general nu imi place sa mi se spuna ce sa fac la chestiile pe care stiu sa le fac, cand nu ma pricep, intreb, cer ajutorul, dar la niste chestii pe care le-am dobandit prin propriile puteri, ma enerveaza cand ceilalti se poarta de parca nu merit ce am obtinut si ca ar fi mai bine sa imi vad de jucariile mele.
-
asa sunt parintii,dau sfaturi din bunavointa dar nu fac decat rau.dar in sinea lor iti vor binele.iar celelalte persoane sa stii chiar ca nu se gandesc la tine.tu ar trebui sa fi cea care sa se gandeasca la tine.
si ia viata mai distrata si nu te mai autoeduca ci traiesteti-o asa cum trebuie.ce conteaza ce crede vecinul sau cel de la magazin?tu trebuie sa fi tu insuti si sa te simti bine in pielea ta.
concluzia mea e sa nu-ti mai faci probleme degeaba si sa te gandesti la esential adica sa fi tu fericita.
si chiar emotivitatea netratata da o oaza de incredere in oameni .acele persoane emotive sunt cele mai apreciate nu cele tupeiste care cred ca sunt buricul pamantului.important e sa faci ce-ti place.