Ne priveste pe toate
-
0 0Sunt convinsa ca subiectul asta ne priveste pe toate : CE FACEM CAND SUNTEM SINGURE??? Pe mine de ceva timp (mai exact de ani buni de zile) ma chinuie subiectul asta. Sunt singura de ceva timp si m-am cam saturat. Partea haioasa e ca dupa parerea mea de singuratete nu scapi cd vrei tu ci cand vrea ea. Dupa multiple iesiri cu fetele, fara ele, cu gasca,fara ea, dupa intalniri pe nevazute (si speriate) si dupa multe multe multe incercari nereusite am ajuns la concluzia ca cel mai bine ar fi sa ma obisnuiesc asa. Sa ma imprietenesc cu singuratatea asta chinuitoare. Am incercat sa convietuim si o facem de ceva vreme numai ca......asa cum se intampla in orice relatie te mai si plictisesti. Asa ca m-am gandit sa fac asa........un soi de ancheta...sa vad ce-as putea face sa scap de ea (vad ca prietene prea bune nu putem deveni) asa ca......astept cu nerabdare raspunsurile voastre. Voi femeilor care ati scapat de ea. Dra neaparat voi femeilor care ati avut-o in viata voastra si-ati convietuit cu ea o buna perioada de timp. Astept cu nerabdare sfaturile si gandurile voastre
-
Am fost foarte singura toata viata mea. Copil fiind, paream "defecta" ptr adultii din jur ptr faptul ca preferam singuratatea. Ptr mine singuratatea a fost o alegere si una profitabila as spune. Am folosit-o la maxim ptr a progresa.
Cind intri intr-o relatie la 18 ani si ramii in ea ptr mult timp, progresul devine un act de vointa si, in unele cazuri, un lux platit scump.
Nu as putea sa-ti dau nici un sfat, situatiile noastra sint mult diferite, eu mi-am iubit singuratatea, a fost expresia libertatii mele, sansa de a alege in viata fara constringeri de nici un fel.
Am inca, momentele mele de singuratate, mi-am ales un sot care imi restecta aceasta mica placere
-
greu de spus ceva,depinde cum percepe fiecare,singuratatea asta;mie nu mi-a placut,niciodata;un singur an am fost singura,dar a fost o singuratate necesara si benefica,a fost ca o etapa de reevaluare;iar de singuratate in doi,n-am beneficiat si sper nici sa nu beneficiez;parerea mea,este,ca,dupa o anumita perioada de timp,singuratatea acreste si inraieste persoanele....
-
Cum sa scapi de singuratate?
Sa scapi cu orice pret....nu-i de recomandat; poti fi ìnconjurat de multime de amici, amice, poti avea si famile numeroasa alaturi...si poti continua sa te simti singura-ìn forul tau interior.
Deci, singuratatea ne caracterizeaza si e bine sa te obisnuiesti cu ea, ca un lux necesar, adesea (caci ìn singuratate te poti redescoperi, cunoaste). -
Si daca realitatea e meschina, dura.
Doamnele au o alternativa: sa se calugareasca. (Eu ii respect pe cei ce au imbracat rasa monahala. Ferice de cei ce izbutesc sa scape de pacatele lumesti si se retrag pe la manastiri).
DECI: ori se calugaresc, ori sa nu le mai turuie gura cu miorlaieli gen "neimpliniri, dezamagiri, exagerari", dar pe dincolo dedicandu-se profesiei pe care o practica. -
E bine insa sa ne ferim de singuratate pe lungul drum al vietii. Singuratatea ca si noaptea, naste monstri. Este ceva insa si mai trist, singuratatea in doi. Acea singuratate care doare, deoarece ai plecat cu gandul curat de a nu fi singur si in loc de unul devin doi singuri.
Deci, nimeni nu poate fi fericit singur ! Curajul de a fi si a te descurca singur,
sunt insa doua notiuni diferite. Doresc tuturor sa nu fie singuri niciodata.
Cautati-va sufletul pereche, cautati-va cealalta inima. O veti gasi sigur ! -
Chiar la chestia asta ma gandeam acum cateva zile...
Mie imi place stabilitatea. Adica ori sa fiu singura, ori sa fie o relatie sigura; nu-mi plac schimbarile ca imi ,,,misca toata armonia creata. Fiind si singura la parinti (si mandra-n toate cele
) si fara relatie serioasa de cam 2 ani, m-am obisnuit asa. Si imi place atat de mult, nu neaparat pentru libertatea pe care o am, pentru ca am nevoie cateodata de acel sentiment de...apartenenta (asta cred ca si din cauza ca sunt foarte posesiva - am nevoie din cand in cand sa stiu ca am pe cineva...ca sunt a cuiva...dar imi trece repede).
Ma concentrez pe ceea ce vreau sa fac...sunt mult mai inspirata pentru ca pot sa ma gandesc numai la ale mele si nu la vreun tip si...asta e si partea negativa a lucrurilor. M-am obisnuit asa prea mult si imi place prea mult.
Oricum, in ceea ce priveste relatiile, visez cai verzi pe pereti. Nu cred ca o sa incetez vreodata sa cred in "the perfect love", spre detrimentul meu, pentru ca risc sa fiu dezamagita. Din pacate, tot din ciclul idei preconcepute, am un ideal fix de barbat si nu pot sa-i schimb caracteristicile. Prin urmare, nu am cunoscut, nu am iubit (pe de alta parte, cred ca pe undeva mi-e si foarte frica sa nu sufar din dragoste si prefer sa ma inchid asa).
Mai am si un foarte mare defect - personalitatea. Sunt multi care sunt atrasi de felul cum arat, pentru ca mai apoi sa nu ma mai sufere, din moment ce sunt extrem de exigenta, dificila, rea si ..sarcastica. Asa ca pana cand nu voi gasi pe unul care sa ma accepte asa cum sunt, sa ma inteleaga, nu consider ca am chef de chestii pasagere care imi scutura ...universul si se termina inainte de a-mi da seama ce m-a lovit (am avut o experienta de cam 2 luni recent si abia cand ma obisnuisem sa fiu cu cineva, s-a terminat, iar acum incerc sa-mi intru iar in ritm). -
Amy, tu primul pas l-ai facut: anume de a-ti recunoaste defectele. Ma refer la faptul ca recunosti ca esti rea si sarcastica. Acum, zic eu ca poate n-ar trecui sa astepti sa fii acceptata asa cum esti, mai ales daca stii ca gresesti, ci sa incerci sa mai atenuezi un pic lucrurile astea.
Parerea mea este ca e foarte important sa fim impacate noi cu noi insine. De aici incolo pleaca si acceptarea noastra si a situatiei in care suntem fiecare.
De aceea sunt si raspunsurile atat de diferite, de la una la alta. Am mancat si eu singuratate in doi pe paine, acum se pare ca ne-am regasit, dar, asa cum am spus, cel mai important este sa fiu impacata cu actiunile mele. -
la inceput a fost singuratatea in doi. care era cumplit de dureroasa si de care slava domnului am scapat.
apoi a fost pur si simplu singuratate - noroc ca am o familie de nota 10 si m-a ajutat sa trec peste perioada aia. la un moment dat ma obisnuisem sa fiu singura - citeam , ma uitam la un film , leneveam. ma obisnuisem sa fiu singura si imi era bine - mai putin sarbatorile cand atunci durea.
dar nu m-am lasat invinsa si gandeam pozitiv - va veni si ziua cand se va termina cu singuratatea.
si a venit si a trebuit sa ma obisnuiesc cu viata in doi.
important e sa nu-ti pierzi increderea ca vor veni si zile mai bune.
-
recunosc ca am avut si eu partea mea de singuratate, insa nu mi-a placut DELOC!!! a durat cam 6 luni, incredibil cat de nasoale au fost. m-am implicat in o mie si una de activitati, numai sa nu am timp sa ma gandesc ca sunt singura. bine, eu sunt si o fire mai ciudata: imi place viata in doi, insa nu-mi place sa ies mult cu prietenii/vizite peste vizite/iesiri... eu sunt mai de casa...
sotul, din contra. este mai outgoing, daca ar putea ar avea in fiecare seara pe cineva invitat sau ceva de facut. din cauza aceasta ne-am obisnuit ca fiecare isi ia timpul sau sa faca ce-si doreste.
si da, ca sa-mi gasesc pe cineva a trebuit sa umblu muuuult la mine, sa invat sa accept mai multe tipuri de persoane, sa devin mai toleranta, sa numai emit (pre)judecati de valoare.. aviz persoanei sarcastice si rea!
altfel, risti sa ramai doar tu cu defectele...