Pofta de viata
-
0 0Dragele mele eve,
Am citit cu admiratie multe topicuri de-ale voastre, si sper sa aveti rezolvare si pentru problema mea.
Logodnicul meu a fost diagnosticat cu epilepsie acum ceva ani, dar ia tratament si a reusit ca tina in frau crizele (mai face cate una, dar
foarte rar, la interval de ani, cel putin asa a fost pana acum).
Toate bune si frumoase, numai ca, tratamentul nu se reduce numai la luatul pilulelor la ore fixe, ci si la evitarea oboselii, a efortului
fizic prea mare, uitat la tv cu pauze si numai 2 ore pe zi,la calculator la fel, trebuie odihna multa - sa nu piarda noptile, sa nu bea alcool, energizante, cafea, ciocolata, etc). In rest duce o viata normala (job, relatii interumane, sex, etc) si este parte a sociatatii, practic nimeni nu si-ar da seama ca are o problema.
DAR, din cauza multelor privatiuni pe care le tine cu strictete, se simte trist. Eu incerc sa-i fiu alaturi, sa-l incurajez, sa fiu pozitiva. Singurele momente carora simt ca nu le fac fata sunt acelea in care el vrea sa conduca (desi doctorul a zis "sa mai asteptam"). Imi este frica de accident, dar, asa cum pentru respectarea tratamentului nu este nevoie sa-l bat la cap pentru ca il respecta cu strictete, la capitolul condus parca nu ma aude, imi zice ca nu e niciun pericol, ca el tine tratamentul tocmai pentru a nu-i reveni crizele. Dar simt ca nu mai pot sa stau cu inima cat un purice pana ajunge/ajungem la destinatie, parca nu mai pot gandi decat "a fost ok si de data asta" si nu mai traiesc efectiv.
As vrea sa nu-i fiu povara si eu cu paranoia mea, as vrea sa gasesc o solutie buna pentru amandoi, pentru ca tin la el si vreau sa gasesc puterea sa lupt pentru relatia asta, sa fim amandoi fericiti. -
draga mea,este trist ceea ce ai povestit,viata e dura uneori,fii tare si puternica pt tine,pt el,intelege-l si pe el,dar gandeste pozitiv,si sa stii ca in lumea asta sunt persoane care au boli mult mai grave,multumeste-i lui dumnezeu pentru ce ai.pentru ca iubesti sie sti iubita,viata merge inainte cu bune si rele,fii alaturi de el...
-
Va multumesc ca raspundeti asa de repede!
Nu se pune problema sa-l las pentru ca tinem mult unul la celalat si motivul bolii este prea putin ca sa renunt la noi si la ce am construit pana acum,as vrea doar un sfat despre cum sa-l fac mai constient, sau sa devin eu constienta ca sunt paranoia, daca problema e la mine de fapt...M-ar ajuta mult si daca cineva a mai cunoscut cazuri de asta..
-
little, spune-i ca am zis io ca asa-i de bine cand stai in dreapta si savurezi peisajul , de 1000 de ori mai bine decat cu ochii beliti in parbriz

lasand gluma la o parte,el ar trebui sa evite activitati care i-ar pune viata in pericol in cazul unei crize ...ca inotul, inaltimile, condusul...
chiar daca crizele sunt rare,ele pot avea loc oricand , la orice ora, pot dura secunde sau minute....ce rost are sa se expuna riscului de a-si pierde viata doar pentru a conduce ?
pe de alta parte cred ca il inteleg,asa isi manifesta pofta de viata,vrea sa priveasca viata si altfel...
da, little, dar sa nu-si puna in pericol viata...a lui si a celor din jur! -
intai felicitari pt relatia voastra si pt ca ii esti alaturi.
apoi.... cred ca ii este deja foarte greu cu atatea restrictii, si vrea sa mai faca din cand in cand ceva ce ii face placere. asta o fi condusul.
stii... imprevizibilul se intampla oricum. ati putea sa fiti si in bus si tot sa se intample ceva. cred ca nu-ti poti stapani frica, dar nu poti sa-i interzici sa conduca caci deja se simte destul de rau, avand atatea limitari.
roaga-te sa nu se intample nimic, si spera ca va intelege si el ca e un risc sa mai conduca.
sa fiti fericiti!