Confesiuni
-
0 0Incep prin a spune ca nu sunt troll
.
Am mai scris pe forumul asta dar cu alt id. L-am schimbat acum pentru ca imi simt sufletul atat de incarcat si nu am cu cine vorbi "in real life", asa ca poate gasesc un sprijin, un ajutor printre voi, persoanele necunoscute. Nu pot folosi userul vechi pentru ca am impresia (gresita, probabil!!) ca as putea fi recunoscuta....de cine nu trebuie!
Am o casnicie foarte aiurea. Suntem colegi de apartament de ani de zile. Ceea ce ne tine impreuna este copilul pe care il adoram amandoi...si cam atat. Eu nu am curaj sa ma despart de el pentru ca sufar de mentalitatea femeii din Romania, nu stiu daca m-as descurca fara banii lui, ar trebui sa impartim casa, masina si sa ajung sa traiesc cu copilul printr-o garsoniera in periferie....STIU ca este o prostie sa stai langa un om doar pentru asa ceva, dar, recunosc, nu am curajul si taria sa fac ceva. O sa spuneti ca imi merit soarta si probabil asa este.
Ma simt prinsa efectiv intr-o capcana, imi vine sa urlu, sa fug (dar nu am unde)....nu stiu incotro sa apuc si ma intreb daca mai sunt si altele in situatia mea....
Nu stiu daca ar putea cineva sa imi raspunda la topic, pentru ca practic nu am intrebat nimic
....vreau doar sa imi deschid sufletul si nu stiu cui
, dar simt ca daca nu vorbesc cu cineva innebunesc. -
Eu am un coleg care traieste asa de ani de zile.
El a facut prostia sa-si insele nevasta, ea a aflat si de atunci traiesc asa cum zici si tu.
Din cauza copilului.
Traiesc super bine, au multi bani, fac in jur de 4-5 vacante pe an in locuri scumpe si cam atat.
Nu stiu daca sunt multumiti asa, dar vad ca nu se plange niciunul. -
Am ajuns asa din prostia mea, m-am casatorit foarte repede cand totul era roz si frumos (cum sunt toate relatiile la inceput), nu l-am cunoscut cum trebuie, nu mi-am dat seama cat de importanta este totusi educatia pe care o ai (sau nu o ai!) de acasa.....am facut copilul repede (am ramas insarcinata voit la vreo 8-9 luni dupa nunta) pentru ca mi l-am dorit foarte mult.... Nu stiu ce sa spun, poate imi sunase ceasul biologic, habar nu am, imi doream foarte mult o familie, un copil, stabilitate etc. Aveam 25 ani, deci nu eram un copil, cu toate astea se pare ca nu am gandit deloc
.
Stiu ca privind din afara numai eu sunt cea vinovata, ce-si face omul cu mana lui........dar la fel de adevarat este ca daca am sti dinainte ce ne rezerva viitorul....cu totul altfel ar sta lucrurile. -
dikens, eu nu l-am inselat inca, desi nu stiu cat mai rezist asa...pentru ca imi doresc si eu sa fiu privita ca o femeie, sa fiu apreciata, sa aud o vorba buna, sa fiu tinuta in brate...

In rest, si noi la fel, cum zici tu - o ducem foarte bine, nu ne lipseste ceva esential, facem concedii impreuna (dar fiecare cu gandurile lui, stam pe rand cu copilul si intre noi nu avem ce vorbi)....dinafara zici ca e casnicia perfecta.
Meia, eu cred ca exista viata si intr-o garsoniera, dar ma gandesc la cel mic, daca nu era el plecam de mult din relatia asta, pentru ca singura m-as descurca oriunde. Dar ma sperie ideea ca nu voi putea sa ii ofer celui mic tot ceea ce are nevoie, cu atat mai mult cu cat el si taica-su se iubesc la nebunie si ca tata nu am ce sa ii reprosez. Ma ajuta foarte mult cu copilul, se implica foarte mult in cresterea lui. Si de aceea nu am curaj. -
tristezza crezi ca poti ramane toata viata lanaga un om cu care nu imparti alta bucurie decat cea de a-ti vedea pruncul rescand? oare el nu simte si altceva in afara de ce incercati sa afisati voi? (probabil liniste, stabilitate, armonie, cat de cat intelegere) crezi ca toata viata de acum inainte poti trai nedorindu-ti sa fii fericita, implinita, adorata, iubita si sa faci si tu acelasi lucru pt partenerul tau? te poti trezi langa cel de langa tine fara sa-ti vina sa zambesti? sa-l saruti de buna-dimineatza?! cum? si de ce? crezi ca poti sa te "pensionezi" de la "a trai"?
-
dincolo de miile de jucarii pe care si le doresc copiii, acestia sunt mult mai fericiti atunci cand parintii lor sunt fericiti
felul in care se desfasoara viata voastra, atmosfera din casa voastra (chiar daca este lipsita de agresivitate) isi va pune amprenta asupra dezvoltarii copilului tau, ii va inocula imaginea despre cum trebuie sa arate viata de cuplu, de familie
riscul asta ti se pare mai mic? il poti asuma mai usor?
eu stiu ca dorind ca ai mei copii sa fie fericiti, le-am aratat eu inainte cum arata fericirea.
cum astfel sa-i determin sa-si doreasca ceva despre care nu stiau cum arata? -
Suntem doar colegi de apartament pentru ca eu una nu il mai suport, efectiv, mi s-au adunat prea multe faze si nu mai simt nici un fel de atractie fata de el, iar asta dureaza de cativa ani, nu cred ca mai putem salva ceva. Dormim separat de ani de zile - eu cu copilul, el singur. Mai precis de 4,5 ani, atat are cel mic. Uneori el a mai avut tentative de a ne apropia, dar eu, recunosc, m-am eschivat pentru ca imi este sila de el. Adevarul este ca nu am mai facut sex de vreo 2 ani, nici nu mai stiu de cand. (si n-as vrea sa incepeti cu comentarii rautacioase pe tema asta, pentru ca, repet, nu sunt un troll).
Sunt sigura ca in tot timpul asta a avut pe cineva, macar ocazional, daca nu ceva constant, dar, sincer, nu imi pasa. Ceva foarte serios nu cred ca a avut, dar, cum spuneam, nici nu-mi bat capul.
Exact la asta ma gandesc si eu uneori, ca poate de fapt toate casniciile ajung asa la un moment dat si noi nu stim pentru ca pe dinafara totul pare roz-bombon?? -
poate multe casnicii ajung asa, dar de ce vrei sa te identifici cu spiritul de turma?
te ajuta cu ceva daca ai sti cu adevarat ca asta este realitatea?
ai suferi mai tare daca ai sti ca o proportie mare (sau mai mica) e fericita cu adevarat si nu e ceva afisat?
tu... esti tu si nu te asemeni (in totalitatea relatiei) cu poate nici 2% cu viata celorlalti... traiesti pt tine pt asa cum iti place sau cum traim noi restul?
daca unii se multumesc cu f putin vrei sa inveti sa faci si tu asta?
te sacrifici pe tine sau pe tine si copilul? (de el am inteles ca nu-ti pasa).
ia incearca sa analizezi mai mult situatia reala a relatiei si familiei tale. -
am revenit.....
asa e, nu conteaza cum sunt alte casnicii, dar ma gandesc ca poate visez eu prea mult si ca poate nu ar trebui sa dau cu piciorul acestei casnicii doar pentru ca vreau eu sa fiu iubita si adorata, cum zicea cineva. Alte "bube" in casnicia asta eu nu gasesc, decat faptul ca noi doi nu ne (mai) iubim.
In rest, cum ziceam, munceste mult, ma ajuta cu absolut orice, este un tata extraordinar (multe mamici se mira inca prin parc de cat de mult se implica el, in timp ce alti tati doar "dau banul" si atata tot), este foarte "de casa", adica daca eu nu am timp sau chef face pana si curatenie, mancare, nu e genul care sa pretinda ca femeia sa stea doar la cratita........iar material, cum ziceam, nu ne lipseste nimic esential.
Eu sunt o fire foarte romantica si imi lipseste iubirea, asta e. Are rost sa dau cu piciorul acestei casnicii doar pentru asta? pentru a incepe (in cel mai bun caz!!) o noua relatie care poate in cativa ani ajunge la fel?? ( de aceea spuneam ca poate si alte casnicii sunt la fel) Sau, mai rau, pentru a ramane singura? Ca vorba aia, nu mai am 18 ani, am 31 si un copil....
Ma mai gandeam uneori sa imi gasesc pe cineva, dar nu am avut curaj pana acum. Poate fi si asta o solutie?