Automutilarea
-
0 0Pana acum nu am avut curajul sa vorbesc despre asa ceva cu nimeni, in afara de familie. Totusi cred ca familia mea nu intelege in intregime problema, si nu prea stie ce sa faca. Eu m-am obisnuit cu mine fiind asa, dar de multe ori nu ma mai suport, pentru ca problema aceasta a inceput sa devina exagerata in sensul ca deja ma impiedica sa mai am o viata sociala. Problema o am cam de pe la 13 ani din cate imi amintesc, si a inceput fara sa imi dau seama. As vrea sa ma pot opri, dar mai mult de vreo saptamana maxim nu reusesc. Vara trecuta am stat in Romania 4 luni, era soare si era cald si eram inconjurata de prieteni, simteam ca am o viata. Atunci am fost in stare sa ma opresc, si in vreo 3 luni, mi-au trecut cicatricile aproape de tot. Dar m-am intors inapoi, si cu problemele din familie si multe altele, iar am inceput. As vrea sa ma pot opri de tot, dar nu reusesc sa gasesc un echilibru. Sunt mai multe lucruri de spus aici dar nu vreau sa plictisesc pe nimeni. Daca tot va intrebati cum si ce fac, sper sa nu va fie scarba - imi ranesc pielea cu unghiile, pe umeri, spate, piept, fata, oriunde pot. Acum cautam un website pentru o Eva cu probleme de abuz sexual si primul care a aparut pe pagina a fost acesta despre automutilare. Am intrat dar n-am crezut ca ma voi regasi intr-un fel sau altul pe acolo, n-am crezut ca sunt atat de exagerata, am citit si am inceput sa plang pentru ca as vrea doar sa pot fi normala, sa pot sa ma opresc, sa pot sa merg iarasi afara purtand maieu, nu doar bluze cu maneci lungi si cu gat. Nu stiu ce sa fac si cred ca un psiholog e prea scump. Daca stie cineva ceva legat de acest subiect, daca a mai trecut cineva prin asta si a reusit sa se opreasca mi-ar fi de folos. Nu-mi vine sa cred ca postez asa ceva aici....In caz ca nu am explicat despre ce e vorba destul de bine, pagina web: http://zooz.forumotion.com/depresia-co-f8/automutilarea-t76.htm
-
lali, banuiesc ca ti-ai pus singura mii de intrebari...de ce o faci?...si cand se intampla?...si cat de des? ...iti da vreo stare de bine, fie si temporara?
incerc doar sa inteleg...
si totusi, cred ca se impune ajutor de specialitate, oricat de scump ar fi...parintii tai cum de nu au recurs deja la asta? -
Parintii si surorile mele stiu de asta si au si vazut cum arata. Dar au vazut ca vara trecuta am fost in stare sa renunt. Bine, sunt in stare sa renunt cand sunt fericita, dar oricand se intampla ceva rau, chiar si o cearta, ma inchid in camera si incep iar. Si parca mi-e ciuda ca sunt asa ciudata, si parca fix deaia nu ma pot opri. Parintii mei cred ca nu stiu ce sa faca, si din moment ce lor nu li se pare mare lucru, m-am gandit si eu ca poate intr-o zi imi va trece, si poate nu e asa mare lucru. Dar pur si simplu nu stiu cum sa scap.
-
of... imi pare atat de rau sa aud asta. sa stii ca fara psiholog va fi foarte greu sa treci peste asta. in lipsa acestuia iti va trebui minim o persoana care sa aiba rabdare maxima cu tine, ceea ce foarte greu se gaseste... mai bine inscrie-te la un psiholog decat sa cheltui banii care ii ai pe o venire in romania. sau nah incearca sa le faci pe amandoua daca poti, fiindca stiu ca esti pornita sa mergi in tara. cu toate ca numa' asta nu cred sa te ajute pe fondul psihic labil al tau... o lume noua si plina de rautati cum e acasa... curaj si gandeste-te ca primul pas este deja facut - constientizarea ca ai o problema. fa-l si pe al doilea, care dupa parerea mea ar fi sa vb cu parintii tai. sanatatea si fizica si psihica trebuie sa fie pe primul plan... cere ajutor parintiilor. sunt sigura ca o sa te ajute, doar esti puiul lor.
dar ei cum nu si-au dat seama?
LE: pana am scris mesajul ai raspuns la intrebare
-
Cand fac chestiile astea simt ca ma eliberez pe moment, nu ma mai gandesc la nimic...e un fel de usurare...Si de obicei am perioade de cateva saptamani..Nu stiu ce sa le zic la parinti..Intotdeauna am fost mai sensibila, si am avut tendinte auto-distructive. Parintii m-au dus la doctor doar dupa ce am avut un atac de panica, si simteam ca nu mai pot respira. Si m-am obisnuit sa nu iau chiar asa in serios problema asta in timp, dar de multe ori plang, pentru ca pur si simplu nu reusesc sa ma opresc.
-
Spui ca ei au vazut ca iti provoci rani, ca nu ai ascuns deloc asta, iar ei spera ca o sa iti treaca pur si simplu cand o sa te maturizezi?
Sa le luam pe rand:
1. Au vazut ca iti provoci rani:
Ce reactie au avut exact cand au observat asta prima data? Ma gandesc ca atunci cand vezi pe copilul tau zgarieturi pana la sange intrebi ce doamne iarta-ma s-a intamplat. Ce le-ai raspuns, cum le-ai expus ce se intampla?
2. Nu ai ascuns deloc asta:
Zici ca nu te ascunzi de ei pentru astfel de lucruri. Simti cumva nevoia sa le arati ca suferi? Din cate stiu cei care fac asta isi ascund cu inversunare urmele fara de oricine. De ce nu simti nevoia sa ascunzi asta? Ce te face sa le lasi la vedere? Consideri si tu ca nu e mare lucru?
3. Parintii tai cred ca o sa iti treaca cand o sa te mai maturizezi:
Din ce spui, deducem ca ei te considera imatura si vad in asta ceva ifose si tentativa de a atrage atentia. Ai simtit cumva asta in atitudinea lor?
Hai ca te-am supus la chestionar
Nu de alta, da' e o problema complexa si e important sa explici exact. -
lali, asa cum ti-am mai zis primul pas inspre vindecare deja l-ai facut, fa-l pe al doilea. du-te la parinti tai si spune-le sa te ajute sa gasesti un psiholog sau unei prietene f bune, cuiva f drag. si spune-i sa insiste sa te duci la el, chiar daca o sa zici ca nu mai ai nevoie.
crede-ma ca stiu prn ce treci, fiindca am ajutat-o pe sora mea sa treaca peste asta... pe vremea aia psihologii erau un moft... si acum e ok, si-a revenit -
Sa va zic ceva despre parintii mei. Sunt sigura ca ar face orice pentru mine. Dar am observat si anul trecut ca nu ma prea iau in serios in privinta asta (asa am invatat sa nu ma iau nici eu pe mine in serios). Le-am spus ca cred ca as avea nevoie sa discut cu un psiholog. Am impresia ca cel putin mama nu vrea sa accepte ca as avea vreo problema, pentru ca lucrul asta o face pe ea sa se simta vinovata, ca si cum ca nu este un parinte bun. Mi-am dat seama din reactiile ei. De multe ori tipa la mine crezand ca in felul asta ma va trezi la realitate. Tata la fel, mi-a zis anul trecut ca e adolescenta, ca nu am nici o problema, ca ma voi maturiza. Nu le-am mai zis nimic, am incetat. Vara trecuta s-a intamplat un incident cu un baiat din Romania cu care am fost. M-am intors inapoi, au urmat cosmaruri pe perioade de cateva luni, dupa un an jumate inca plang din cauza lui (nu cred ca are rost sa povestesc totul aici). In ultimul timp il vad pe tata ca e cam ingrijorat pentru mine, ma vede picata si mi-a spus ca in felul meu de a trai momentan imi f.u.t. viata (scuzati expresia). Ei trebuie sa plece in Romania peste cateva zile. Pentru prima oara l-am vazut pe tata ca aproape ii venea sa planga zicandu-mi ca lui e frica sa ma lase singura si aici, stiind de ce sunt in stare. Eu incerc sa ma ridic, vreau sa scap, vreau sa fiu normala, fericita, optimista, dar nu stiu cum. Nu stiu ce impresie va faceti despre mine, e cam greu sa scriu totul aici, si nu vreau sa va plictisesc, dar va asigur ca chestiile astea au inceput de la sine, nu mi se pare cool, nu ma consider emo sau mai stiu eu ce, si nu imi tai venele..
-
Carlita1:
1. Nu imi amintesc acum exact prima data cand au aflat de chestia asta. Normal ca la inceput purtam tricouri cu maneca lunga, si haine care sa ma acopere. Cred ca prima data m-au intrebat de ce fac asta si am zis ca nu stiu exact. Si am zis ca nu stiu cum sa ma opresc. Mi-au zis sa nu ma mai rup.
2. Nu simt nevoia sa le arat ca sufar. In timp, vazand ca nu prea e nimic de facut concret, m-am obisnuit cu cine sunt, si ei stiu cum sunt, asa ca nu ma mai simt nevoita sa ma ascund.
3. Da, am simtit ca ei cred ca imi va trece cu timpul, ca exagerez si ca asta este doar o perioada din adolescenta.
Am vorbit o singura data cu un psiholog pentru copii acum cativa ani pe internet, si mi-a spus ca parintii mei nu isi dau seama cat de mult m-a afectat strainatatea, crezand ca sunt destul de tanara ca sa ma pot integra.
Ajungand la doctorul de familie anul trecut (n-am avut curajul sa ii spun nimic despre asta, doar ca sunt mai tot timpul trista, ca am avut eating disorder (dezordin alimentar?)), el mi-a dat informatii despre psihologi, si o sedinta este foarte scumpa (egal cu banii pe care i-as primi pentru 8 ore de lucru). Parintii mei stau cam haios cu banii, deci am renuntat la idee. Pe de alta parte, din cate imi dau seama, ei nu cred ca psihologul ar putea rezolva ceva, sunt de parere ca este un moft, la mama ii e frica ca ma vor indopa cu antidepresive (ea zice ca nu sunt sanatoase), si de multe ori mi-au zis ca eu singura trebuie sa ma ridic, sa devin mai puternica, ca asa e viata. In timp vazand ca nu pun ei prea mare pret pe asta, am incetat sa mai incerc sa vorbesc cu ei, si incerc sa ma ridic singura, dar chestia asta o fac inconstient si nu ma pot opri. Acum este prima oara cand am avut curajul sa spun cuiva in afara familiei despre asta. -
transmite-i mamei tale ca psihologul nu este psihiatru, deci nu e cu pastile...
cu scuzele de rigoare, dar dupa parerea mea, atitudinea parintilor tai este impardonabila...asta trebuia sa le fie prioritatea nr 1...
lali, incearca sa gasesti un psiholog in ro...in cluj sigur sunt destui, poate la preturi mai accesibile....poate chiar vreun student la psihologie