Pierderea sarcinii la 9 luni
-
0 0Da-mi Doamne puterea de a accepta ceea ce nu pot schimba,
Curajul de a schimba ceea ce-mi sta in putere
Si intelepciunea de a face diferenta dintre ele......
Imi este foarte greu sa retraiesc momentele pe care, la vremea aceea nu credeam ca voi avea putere sa le depasesc dar pe langa faptul ca, aceasta destainuire e ca o forma de terapie, ajutandu-ma sa ma eliberez de durere, sunt trei motive pentru care am hotarat sa vorbesc despre incercarea mea:
In primul rand pentru ca am constatat faptul ca in Romania, este un subiect tabu! Femeile care au avut cumplita nesansa sa piarda "o sarcina", nu au posibilitatea sa-si prelucreze durerea, citind sau vorbind despre situatii asemanatoare si acest lucru trebuie sa se schimbe! Vreau, trebuie sa stie ca nu sunt singure......
In strainatate exista organizatii care vin in ajutorul parintilor si al mamelor singure, care traiesc asemenea drame. La noi, in schimb, nu am gasit decat un articol, dealtfel bun, afisat pe adresa http://www.desprecopii.com/info.asp?id=891 si cateva destainuiri timide, pe forumul respectiv. In rest nimic! Doar pe situri straine, am mai gasit articole si destainuiri despre experiente asemanatoare....M-au mai ajutat si cateva carti luate din strainatate, scrise de femei care au trecut prin asa ceva! E uimitor cat de mult se aseamana sentimentele si gandurile, indiferent de varsta, religia, educatia sau de tara lor...citindu-le, am inteles ca nu am innebunit....sau poate tocmai pentru ca le-am citit, nu mi-am pierdut mintile ....Pe mine m-au ajutat foarte mult acele carti si daca, impartasind din experienta mea, pot ajuta si eu, la randul meu, macar un pic si o singura mamica, atunci moartea fetitei mele va capata un sens....
Si poate randurile astea vor ajuta si vreun tatic...pentru ca ei sunt si mai neglijati, ca doar sunt barbati, nu-i asa !?!!!!.....Daca femeilor li se permite si li se accepta sa-si exteriorizeze emotiile, de la barbati se asteapta sa fie in control, puternici, rationali...Dar daca nu vor sa vorbeasca despre asta sau nu pot sa-si exteriorizeze durerea, nu inseamna ca nu sufera si ei...chiar daca altfel...
In al doilea rand, pentru ca, de data asta, discretia (abia dupa o luna, a aparut un singur articol, scris insa din auzite si eronat si dupa alte doua luni, am dat un singur interviu in care am spus ca, in momentul in care voi putea vorbi despre asta, o voi face intr-o emisiune TV!)mi s-a intors oarecum impotriva: nestiind ce s-a intamplat, multa lume ma opreste pe strada sa ma felicite sau sa ma intrebe ce-mi mai face fetita...si imi doresc ca acest lucru sa inceteze! In niciun caz pentru ca as vrea sa o uit.....vreau doar sa nu mai fiu felicitata....
Al treilea motiv este reactia sau mai bine zis lipsa reactiei, a celor din jur care stiu ce s-a intamplat dar care nestiind cum sa se poarte si ce sa spuna, ma ocolesc, facandu-ma sa ma simt, sa spunem, stigmatizata! Ca sa nu mai spun de cei care se prefac ca nu stiu nimic....sau si mai rau, sa fiu evitata de gravidute, ca nu cumva sa fiu de rau augur.......Nu vreau sa jignesc pe nimeni....si sper ca nimeni nu o sa mi-o ia in nume de rau dar nu pot sa nu vorbesc despre asta....E socant....e dureros....La inceput am fost furioasa din aceasta cauza dar apoi i-am inteles .....Insa si acest lucru trebuie sa se schimbe!!!! Incepand chiar cu medicul care asista nasterea si asistentele care o au in grija pe mama respectiva... Am aflat ca Ministerul sanatatii nu a prevazut consiliere psihologica si ca ramane la latitudinea medicului, care hotaraste daca sa-i dea mamei copilul sau nu! Eventual, in cazul in care sunt semne de depresie(!?!?), sunt trimise la spitalul 9!!! Chiar daca e un subiect care creeaza discomfort, consider ca trebuie sa se vorbeasca despre asta pentru ca e ceva real, face parte din viata si trebuie gasita modalitatea de a impartasi sentimentele si gandurile, fara sa se simta nimeni....prost!
Din punct de vedere medical, legal, statistic si al celor care nu au trecut prin asa ceva, se considera a fi "sarcina pierduta" dar e mult, mult mai mult d -
e o trauma pierderea unui copil pentru orice parinte si o pierdere pentru omenire...
stiu ca Bianca Brad a pierdut si ea un copil pe ultima suta de metri.nu vreau sa ma gandesc ce a fost in sufletul ei.
problema cu mamele care nasc sau pierd sarcina este cu mult mai dramatica.in spitale,in unele sectii de ginecologie, femeile inca sunt tratate ca niste animale.o fi ramas obiceiul acesta de pe vremea comunismului, nu stiu..dar este cumplit.acolo unde viata vine pe lume...se procedeaza in asa fel incat femeile sa isi doreasca s anu mai calce printr-o maternitate.
imi pare rau sincer pentru ceea ce ti s-a intamplat! -
Din punct de vedere medical, legal, statistic si al celor care nu au trecut prin asa ceva, se considera a fi "sarcina pierduta" dar e mult, mult mai mult decat atat! Doar pentru ca ei nu au vazut acel copil, nu inseamna ca nu a existat! Fapul ca acel copilas nu a respirat aerul nostru, nu inseamna ca durerea mamei, a parintilor e mai mica! Nu se poate sa nu spui nimic sau sa spui: "O sa faci altul!" sau "Nu te mai gandi!" sau "E mai bine asa!" sau "N-a fost sa fie!" sau "Bine ca nu s-a intamplat mai tarziu!" sau "Gandeste-te la copilul pe care il ai deja si care e sanatos!", unei mame sau unor parinti care, din contra, simt nevoia ca cei din jur sa recunoasca ACEL copil, pe care l-au dorit, l-au asteptat, l-au iubit dar le-a fost luat.....Chiar daca nu i-au auzit ganguritul, chiar daca nu le-a zambit, chiar daca nu au sarbatorit nici o aniversare, chiar daca nu s-au jucat cu mingea in parc, au visat, si-au facut planuri si si-au imaginat ca vor face toate astea !
M-a surprins reactia catorva care, atunci cand le-am spus ca cea mica avea probleme, au parut oarecum mai... "usurati", ca si cum, in situatia asta moartea ei ar fi mai usor de acceptat si de suportat !?!?!??? Foarte putini au stiut sa-mi fie alaturi... Nici macar nu a fost nevoie de mai mult, decat sa-mi spuna ca le pare rau sau pur si simplu ca nu stiu ce sa spuna si sa ma stranga in brate..... dar ce mult a contat!.....
Au fost....persoane (prieteni ?!?) care m-au dezamagit enorm......
A fost una din acele situatii in care te simti cumplit de singur si ti se reaseaza valorile.....
Din aceste motive am hotarat sa scriu pentru si in numele femeilor care au trecut prin acelasi infern ca si mine si cauta ajutor; dar si pentru aceia care vor sa inteleaga un pic mai bine drama mamelor fara de copii si sa stie cum sa reactioneze, fara sa raneasca....Uneori, nici chiar partenerul de viata nu stie cum sa o ajute pe mama copilului sau, cufundandu-se in tacere, ridicand intrebari si bariere, cascand prapastii.......
Daca aveti prietene care trec prin asa ceva, spuneti-le ca va pare rau, fiti sinceri si spuneti-le ca nu stiti ce sa faceti sau sa spuneti, ca sa nu le raniti, intrebati-le daca vor sa vorbeasca despre asta, ascultati-le oricand vor sa va povesteasca despre copil, despre cea ce simt, nu insistati daca intr-o zi nu vor dar NU LE IGNORATI! Ignorandu-le, nu faceti decat sa le accentuati sentimentele de vinovatie, rusine, de izolare... Si aveti rabdare....nu e ceva ce trece peste o saptamana, luna, doua.....durerea se mai atenueaza in timp dar nu trece niciodata si mai ales nu se uita.....
Le rog si pe alte mame, sa-si faca curaj si sa scrie aici, pentru ele insele, pentru altele ca ele... ca noi si pentru ca cei din jur sa le inteleaga si sa le poata ajuta....Cine nu doreste, nu trebuie sa-si scrie numele pe site dar le multumesc celor care imi vor lasa, in conditii de confidentialitate garantata, o adresa sau un numar de contact in formularul de mai jos. -
Ca si la prima sarcina, a fost o surpriza, pentru ca nu a fost planificata. Si a fost o surpriza placuta pentru ca imi doream doi copii si, desi eram constienta ca nu va fi usor, era chiar bine ca s-a intamplat sa raman iar insarcinata, asa de repede...Bucuria a fost si mai mare cand am aflat ca e fetita...Era un vis implinit...credeam eu... spulberat insa in ziua in care am facut amniocenteza...O zi cumplita...dar nici pe departe atat de cumplita ca ziua in care am aflat ca fetita mea a murit...
La ecografia facuta in vederea efectuarii testului de amniocenteza, s-a observat ca fetita avea tetralogia Fallot, o malformatie congenitala la inimioara (diminutivul se potriveste perfect, tinand cont de marimea inimii la acea varsta a sarcinii!). Doctorita m-a intrebat daca vreau sa continui amniocenteza....mult, mult mai tarziu am inteles intrebarea ei....In situatii asemanatoare, unii medici recomanda intreruperea sarcinii, gandindu-se la calitatea vietii....Mie nu mi s-a recomandat acest lucru dar dupa ce mi-a murit fetita, si am vazut, in spitalul in care urma sa nasc, bebelusii operati, am trecut si prin faza in care am fost furioasa ca nu mi s-a explicat atunci, exact, ce presupunea o viata traita cu asa o malformatie...Pentru ca se poate trai dar e un calvar atat pentru suferind cat si pentru cei apropiati...Cu toate astea, nu stiu daca as fi avut puterea sa intrerup sarcina......Dupa ce nasti un copil, o urmatoare sarcina o simti altfel...te legi sufleteste mult mai repede si mai puternic de micuta faptura care creste in tine....si STII......STII ce insemna sa fii mama.....STII ca este o minune sa dai viata unei vieti....
Pana seara tarziu, am colindat plangand pe strazi........ma durea atat de tare inima incat m-am intrebat la un moment dat daca e posibil sa plesneasca... In urma amniocentezei, a reiesit ca, din punct de vedere genetic era normala, insa cauzele acestei malformatii, nu se cunosc! Nu am fumat niciodata, nu sunt consumatoare de alcool, nu am luat medicamente contraindicate pe timpul sarcinii.......am tras un loz necastigator....
Vrand s-o protejez pe mama mea care si-a dorit si a asteptat "o Biencuta" atatia ani, cu atata nerabdare si pentru ca, am considerat ca orice forma de compasiune si poate chiar si de rautati, m-ar fi incarcat negativ, am hotarat sa nu spunem. Dealtfel, intotdeauna cand mi s-a intamplat ceva rau, am avut nevoie intai sa inteleg ce mi se intampla si abia cand am simtit ca sunt pregatita, am vorbit cu cei din jur despre asta...Am facut totusi si exceptii: fratele meu, care m-a sprijinit foarte mult, ca dealtfel intotdeauna cand mi-a fost greu si doua prietene, carora le-am destainuit prin ce trec dar care, m-au dezamagit enorm....stiu ele de ce.... -
probabil initiatoarea a vrut sa aduca in atentia noastra drama si probelemele legate de ea, pe care site-ul Biancai Brad incearca sa o aduca la cunostinta opiniei publice (ce rece suna asta, dar...)
am intrat pe link, am citit... o parte. nu am putut sa citesc tot.
nu am cuvinte sa descriu ce simt...
ps: subscriu la urarea Arianei de mai sus...
dar chiar, care e rostul unei astfel de postari?
recunosc ca e un subiect ce poate fi discutat si disputat... intrebarea e daca vrem sa facem asta...