timp pierdut
-
0 0Ati observat ca cel mai mult timp il pierdem tragand de o relatie si acordand sanse sau gasind scuze, cand de fapt pana la urma tot la despartire se ajunge?
Sau voua nu vi se intampla asta?
De ce? De ce e atat de greu sa filtram cu capul si nu cu sufletul, de ce proverbul "speranta moare ultima" functioneaza pana in panzele albe, cu pretul a luni/ani din viata (pe care nu ni-i mai da nimeni inapoi)? -
Da, ai dreptate! Ne agatam de unfir si tragem de el cat putem! Poate ca... e teama de nou, de necunoscut1 Stii tot timpul spunem ca el ne ma cunostea cel mai bine, stia ce-mi place si ce nu... Si probabil a o lua de la capat pare uneori greu, dar ... Ar trebui sa gandim k persoana repectiva nu ne apartine, dar nu putem...
-
Subiectul nu se dorea a discuta (iar
) viata mea, ci asa, in general, si din experienta voastra de viata.
Dar ca sa-ti raspund, se intampla tot timpul ceva care imi taraganeaza decizia. Ba, brusc mi se pare cel mai dulce din lume si mi se pare ca suntem facuti unul pentru altul, asa plin de defecte cum este el, ca nici eu nu sunt perfecta
Alteori am nevoie de el si spun: sambata eu plec din Bucuresti si am nevoie sa stea el cu cainii, lasa, de luni. Iar luni incep iar sa-l iubesc
Acum am nevoie de el pe data de 9 sa ma duca la miting cu 3 catei, no way sa merg cu ei prin tramvaie ....... apoi, poate ..........
-
invisible (pupa-te-as si pe tine) imi permit sa te contrazic: multi barbati refuza sa-si asume responsabilitatea unei despartiri. Incep cu "esti prea buna pt mine", "meriti ceva mai bun" si variatiuni pe aceeasi tema, incat, ca femeie, iti vine sa-ti scoti inima din piept si sa i-o intinzi pe tava (inima, desigur
).