Iubirea si frica

  •  
    • 9835 mesaje
    5 Iun 2007, 10:48
    0 0
    Azi-dimineata iesisem pe balcon si sorbecaiam un capuccino. Stau la etajul doi. In ciresul batran din fata mea, o pereche de gugustiuci incerca - pentru a nustiucata oara - sa-si construiasca un cuib. Catelusa mea statea nemiscata, urmarindu-i si ea.

    Apoi, cele doua surori batrane si paranoice, care locuiesc in blocul alaturat, au inceput sa se certe cu dusmanii lor imaginari. (In fiecare zi, de cateva ori, linistea stradutei noastre e sfasiata de strigatele lor). M-am simtit tulburata (sunt sensibila la comportamentul agresiv, ma face anxioasa). Si am inceput sa ma gandesc la cauzele agresivitatii si ale fricii.

    Am citit nu demult despre sentimentul de a trai separat de ceilalti - un fel de scindare afectiva fata de lumea in care traim.
    In ceea ce ma priveste, acest sentiment apare atunci cand ma tem ca ceilalti nu vor fi de acord cu telurile sau metodele mele. In astfel de momente, ma simt invalidata, neacceptata, separata de ceilalti, frustrata. O data cu frustrarea apar fie teama, fie agresivitatea.

    Teama apare atunci cand am de-a face cu o situatie deasupra puterii mele de intelegere sau rezolvare. Acest lucru se intampla, de obicei, cand e vorba de persoane pe care le percep ca fiindu-mi superioare din anumite puncte de vedere - adica persoane carora, in mintea mea, le atribui capacitatea de a-mi divulga slabiciunea. Asa ca incep sa urasc aceste persoane.

    Agresivitatea apare atunci cand am de-a face cu situatii in care ma simt indreptatita sa ma simt superioara celorlalti. Asa ca incep sa ii urasc pe acestia pentru slabiciunea lor (pentru ca imi urasc propria slabiciune).

    Astfel, am realizat inca o data faptul ca valoarea noastra sociala consta in suma calitatilor noastre.
    Numai ca oamenii pot avea valori culturale si morale diferite. Singura modalitate in care ei pot coexista in mod pasnic este aceea in care ei se accepta reciproc in mod neconditionat - adica se iubesc.

    Privind chestiunea in sens invers: lipsa de iubire duce la sentimentul de a fi separati de ceilalti - ceea ce duce la frica/agresivitate (adica la ura).

    In acest punct, am avut imaginea celor doua batrane surori paranoice ca fiind doua fetite speriate de cineva sau ceva si incercand cu disperare, de-a lungul intregii lor vieti, sa scape de temerile lor certandu-se cu ele. Dintr-o data, anxietatea pe care mi-o provoca tonul lor agresiv a disparut. M-am simtit miscata pana in adancul sufletului de tragedia lor si am simtit chiar dorinta de a le consola, imbratisandu-le.

    Nu stiu de ce perechea de gugustiuci din ciresul batran nu reuseste sa-si contruiasca cuibul. Tot ce stiu este ca, in ciuda acestui lucru, raman inseparabili si continua sa incerce.

    Si-i iubesc pentru asta.

    *********

    Daca aveti povesti personale despre situatii in care ati reusit sa va invingeti teama cu ajutorul compasiunii si iubirii, va invit sa le scrieti si voi.
    Sunt convinsa ca avem multe de invatat unele de la altele.
  •  
    • 371 mesaje
    5 Iun 2007, 12:30
    0 0
    De ceva timp mi-am dat seama ca mi-e teama de dragoste, mi-e teama sa iubesc din tot sufletul pt ca nu vreau sa fiu dezamagita si mi-e teama sa fiu iubita pt ca nu vreu sa dezamagesc. Inca nu am reusit sa inving teama si e putin probabil ca voi reusi.
    Aleg de fiecare data fuga si... da, imi place cand cei pe care ii parasesc sufera macar putin, ceea ce imi da certitudinea ca acei oameni au tinut la mine. Dar nu ma mai intorc niciodata pt ca mi-e teama ca dragostea lor va trece.
    Nu pot lupta cu teama mea, am incercat, dar am obosit. E ciudat ca nu am obosit inca sa fug.
  •  
    • 7364 mesaje
    5 Iun 2007, 12:35
    0 0
    donna, imi place mult cum scrii! si iti multumesc ca acum ceva timp ai pomenit de "al doilea sex" - Simone de Beauvoir. Am citit primul volum si mi-a placut la nebunie!

    te pup!
  •  
    • 1094 mesaje
    5 Iun 2007, 15:21
    0 0
    Ne e teama de ceva atuci cand nu avem suficienta incredere in noi insine. Atunci cand nu ne iubim destul, atunci cand credem ca nu meritam mai mult.
    O sa mi scriu si eu o frantura mica de poveste.
    De 2 ani incercam sa mi dau seama de ce nu ma iubesc suficient de mult. Stiam teoria ca ceva din trecut nu am iertat sau nu m am iertat si nu mi pica fisa ce anume. Apoi mi am analizat tot ce aveam in viata mea..Si printre diversi prieteni..loc de munca ,probleme,realizari..am o firma cu fostul meu prieten , ca nu merge bine, si pe care il las sa faca ce vrea ..adica mie cam rau..Si atunci m am gandit oare de ce nu pun capat? Era simplu raspunsul si mi au trebuit 2 ani sa ajung la el. Nu ma iertasem ca l am facut sa sufere si acum il lasam sa mi faca rau , pentru ca nu ma vedeam meritand mai mult. Si cautand mai adanc in problemele afectve mi am descoperit ca ma invinovateam pentru multe relatii esuate..si nu ma iertam pentru asta/ Acum mi am spus Stop..chiar merit sa ma iubesc etc..si din acel moment e totul perfect din nou..iubire si armonie in mine si in jurul meu..de asta insist si spun mereu ca atunci cand facem Pace cu noi, cu sufletul nostru, restul toate se rezolva de la Sine..

    Shanti
  •  
    • 734 mesaje
    5 Iun 2007, 15:49
    0 0
    plas, plas, plas
  •  
    • 6273 mesaje
    5 Iun 2007, 15:59
    0 0
    Interesant subiect Donna.

    La mine totul s-a naruit cand mi-a murit copilul s-a instalat teama totala de a merge mai departe, mi se parea ca orice fac nu este bine,nici nu mai concepeam sa mai fac alt copil de teama sa nu se intample la fel(soacra mea alimenta prin afirmatii de genul esti handicapata nu esti in stare sa faci copii sanatosi)dar pana la urma m-am ridicat si am avut curajul sa merg mai departe,sa dau nastere altui copil desi riscurile erau ff mari asa imi spuneau medicii.

    Cand auzeam intruna vorbe de genul nu esti in stare sa faci un copil sanatos incet,incet m-am ambitionat si mi-am zis am sa va arat ca pot.Imi doream enorm sa am un copil,m-am ambitionat si am reusit am invins teama.Nu stiu de unde am avut atata curaj,stau cateodata si ma gandesc de unde am avut.Spun asta pt ca toti medicii imi spusesera clar ca sunt sanse minime de a mai putea face un copil,riscurile erau ff mari dar eu nu si nu am zis risc si asa am reusit.
  •  
    • 1564 mesaje
    5 Iun 2007, 17:01
    0 0
    Eu am iertat-o pe mama
    Am inteles ca...au fost motive temeinice pt comportamentul ei. A fost prea mult pentru ea: era tanara cand m-a avut, muncea greu in comert si la ...cum se numea munca aceea voluntara, in agricultura, unde erau dusi fortat, avea un sot prefacut, zgarcit, rau, neiubitor, eu eram dificila cu somnul, cu mancarea...
    Apoi a urmat socul cand a fost parasita de tata, iar la cateva zile i-a murit mama. A urmat saracia lucie, ani buni din tineretea ei si adolescenta mea...

    O iubesc acum. Nu-mi mai e frica de ea. Pt ca nu-mi mai e frica de reactiile omenesti la durere. Am doar mila si intelegere.
    O iubesc pe mama mea, pt ca e si a fost o sufletista. O femeie care munceste enorm pentru noi doua, iar acum traieste doar ca sa ma vada fericita si in siguranta.
    Ea e prietena mea, confidenta mea si un punct de sprijin pentru mine, oricand as avea vreodata nevoie de unul. Uitandu-ma in jurul meu...e singurul
  •  
    • 9835 mesaje
    5 Iun 2007, 17:52
    0 0
    Cat de multa viata si intelepciune se afla in aceste istorisiri!

    Va multumesc, dragele, iubitele mele, ca sunteti deschise catre acest subiect la care putina lume are curajul sa se gandeasca - daramite sa il exprime in cuvinte scrise.
    Sper sa existe si alte femei care sa ne povesteasca cum intelepciunea inimii le-a salvat de suferinta atunci cand ratiunea nu a avut sanse de izbanda.

    Iubirea din inima mea saluta iubirea din inimile voastre.
  •  
    • 2 mesaje
    6 Iun 2007, 00:32
    0 0
    Mie spre exemplu intotdeauna mi-a fost frica ca o sa ajung sa iubesc pe cineva intr-un mare hal incat sa nu imi pot inchipui viatza fara acel cineva...mi-a fost frica ca o sa imi pun toata increderea si dragostea in cineva si cinevaul ala intr-o zi o sa ma insele sau o sa ma paraseasca..si eu o sa raman cu visele mele despre feti-frumosi si iubiri ca in filme..si mereu mi-a fost frica sa iubesc pe cineva prea tare pt ca ma ingrozea gandul ca acel cineva fie se va desparti vreodata de mine din diferite motive...fie va pati ceva rau vreodata si eu nu voi avea cum sa il ajut si voi muri de tristete.Si mereu mi-a fost frica de acest lucru insa cum in viata de ce ti-e frica de aia nu scapi, nu am scapat nici eu:l-am intalnit pe el...pe Fat-Frumos si de acum un an si jumatate traiesc o frumoasa poveste de dragoste mai ceva ca in filme sau in carti...si mi s-a intamplat lucrul acela de kare imi era atat de frica:am ajuns sa il iubesc dincolo de orice cuvinte,dincolo de orice limita,distanta sau orice altceva..am ajuns sa nu vad viata fara el..in orice zambet de al meu se regaseste mereu el si numai el..orice vis,speranta,plan de viitor se leaga de un singur nume:numele lui.Si mi-e frica imi este tare frica sa nu ajung vreodata sa il pierd pt ca viata mi s-ar parea un vid enorm si nu stiu dak ar mai exista un alt El vreodata pt mine..uneori eu provoc cate o mica cearta asa aiurea...ma fac sa sufar singura prin purtarea mea pt ca vreau sa sufar un pik..sa vad cum e fara el..pt a fi pregatita intr-o mica masura pt momentul knd ne vom desparti..si el sufera sufera tare pt k ma iubeste enorm si simt si eu asta...si nu ma intelege...are dreptate.Oare sunt nebuna?Sau pur si simplu e normal sa iti fie frica sa traiesti ceva atat de frumos?Ceva mai frumos dekat un vis...il iubesc si pt el...as castiga nu un razboi ci...fiecare batalie din el ...
  •  
    • 18346 mesaje
    6 Iun 2007, 00:48
    0 0
    o singura data am iubit, si o singura data am avut incredere in oameni, si de atunci incerc doar...... imi iubesc familia-care a gresit fata de mine, si i-am iertat, pt ca am simtit ca asta imi este datoria-, imi iubesc prietenii-dar nu pot acorda incredere deplina, oricat mi-ar dovedi ei ca merita asta! iubesc barbatii, pt ca am exemple de soti care isi adora sotiile, dar barbatul care s ama faca sa-mi doresc din toata inima sa-l iubesc, nu a aparut!
    iubesc copiii, dar nu atat cat sa-mi doresc unul, sunt oprita de o frica inexplicabila!
    ma iubesc pe mine, de aceea am iertat ceva urat din viata mea, pt ca doar asa putea sa-mi fie bine.

    iubesc viata, dar nu atat incat sa-mi doresc o viata luuunga! ci atat cat sa fie fericita!

    acum, ultima parte contrazice tot ce e mai sus. cine ma ajuta si pe mine cu fricile astea?
    da, la fel cum am spus si eu altora, doar eu insumi pot! teoria o am buna. practica....... varza!

    sunt dura, sunt rece, sunt sensibila ca o actrita, sunt .....asa nu pentru ca vreau eu! m-am ascuns aici, candva, si habar nu am daca chiar are sens sa ies. sunt pazita, nu ma doare nimic......
  •  
    • 9835 mesaje
    6 Iun 2007, 10:39
    0 0
    me_eva, cred ca ti-ar prinde tare bine sa citesti o carticica anume (desi e in engleza, e foarte usor de citit).

    pe mine m-a ajutat foarte mult, in sensul ca m-a ajutat sa inteleg ca defensiva (pasiva sau agresiva) este o alegere neproductiva, si ca deseori exista cai extrem de simple de a iesi in mod cat se poate de safe din izolarea afectiva.

    poti downloada cartea (The Freedom of Choise) de aici:

    http://www.4shared.com/file/4411272/63213472

    (dupa ce se incarca pagina, asteapta cateva secunde, ca sa apara campul de download)
  •  
    • 17 mesaje
    6 Iun 2007, 11:08
    0 0
    dragele mele eve:ce te faci cu frica de sot?
    m-am casatorit acum 10 ani,are cu 20 de ani mai mult decat mine,avem 3 copii minunati dar ...nu sunt fericita si nici nu pot fi langa sotul meu.motivul:alcoolul,gelozia si urmarile lor.
    am incercat tot ce se poate incerca pentru al face sa se schmbe,dar stiti cum sa spune"slanina pe caine nu vezi niciodata"sau"lupul isi schimba parul dar naravul ba".inainte imi era foarte frica de el,acum (voi spune ceva lamentabil)m-am obisnuit cu toate crizele lui de gelozie ,cu palmele pe care le-am luat,degeaba,fara un motiv intemeiat,doar pe ce "presimte"el,m-am obisnuit cu tema de a veni baut acasa si cu scandalurile aferente.m-am obisnuit pur si simplu.
    sunt convinsa ca multe dintre voi veti spune ca ar trebui sa-il parasesc,sa-mi iau copii si sa ma duc unde vad cu ochii;unde?la mama,pensionara cu o pensi de 300 lei / luna,in lume ,aiurea,cine ma baga in seama,cine ma angajeaja pe mine,mai ales daca spun ca sunt divortata cu 3 copii de crescut,unde voi locui etc.momentan am o mica afacere cu sotul meu,credeti ca voi primi ceva de acolo,si stiti voi cat dureza un proces de divort unde sunt implicati minori,si unde se face partaj?mai bine renunt si ma complac in situatia asta,ma consolez cu ideea ca isi iubeste foarte mult copii ,cu care de alt fel este ,de multe ori ecsagerat de bun,si ma afund in munca si in educatia copiilor.in rest,fericerea mea si celelalte le las pentru o alta lume,mai buna poate si pentru altii.
    sanatate si sa auzim de bine!
    P.S.in mod sigur nu am de gand sa renunt la viata ,asa cum au facut cele doua surori din cluj!oare ele ce temeri aveau?
  •  
    • 547 mesaje
    6 Iun 2007, 11:59
    0 0
    hmmm...ma regasesc in unele mesaje (amme, mahabharata, me_eva). eu am iertat-o pe mama, dar nu o pot transforma in cel mai bun prieten. poate acest lucru e imposibil si va trebui sa ne multumim cu o relatie de, sa-i zicem, amicitie.

    cat despre rest, mi-e asa de frica sa iubesc incat sint mereu pe fuga. sa parasesc (de frica sa nu fiu eu cea parasita) is my second nature. sint, totusi, un copil abandonat de tata, crescut de o mama singura care a pus multi ani pe seama mea esecul din viata ei sentimentala.

    de curand am fugit din nou. si-mi pare rau, as putea face ceva sa remediez asta, dar cu cat ma gandesc mai mult cu atat gasesc motive rationale sa nu o fac. pentru ca am impresia ca plecarea mea l-a lasat indiferent, iar eu sint mandra si incapatanata. ma invart in cerc, curand ma va lua ameteala
  •  
    • 8 mesaje
    6 Iun 2007, 12:08
    0 0
    draga criza , este trist ce se intampla cu multe sotii; umilite , criticate , minimalizate dar asta cu bataia ar trebui rezolvata cumva prin lege; sunt multe cazuri reale de violenta domestica ramase anonime pt. ca nimeni nu ia atitudine, ba mai mult familia (socri, parinti, matusi) se da de-o parte si totul merge inainte ca si cum asa ar trebui sa fie.
  •  
    • 82 mesaje
    6 Iun 2007, 12:11
    0 0
    Capul sus fetelor si fiti mai optimiste, daca nu va fost frica sa va nasteti nu vad de ce v-ar fi frica sa traiti. Frica este probabil cel mai mare bolovan pe care ni-l legam singuri de gat. Sa-ti fie frica de necunoscut este o mare greseala ... parerea mea. Nimeni nu a spus ca viata este o alee acoperita cu panselute, nimeni nu a spus ca este corecta. Traiti pur si simplu fara sa va mai faceti atatea probleme, traiti fiecare clipa in parte pentru ca niciodata nu o sa stiti cand o sa vina ultima clipa, nu va mai feriti de suferinta, este o componenta a iubirii, cine nu iubeste nu sufera. Luati viata asa cum este si incercati sa gasiti tot ce este cu adevarat frumos in ea.
  •  
    • 867 mesaje
    6 Iun 2007, 12:44
    0 0
    ce vrei sa spui mai exact prin "daca nu v-a fost frica sa va nasteti"? de cand e asta o alegere? sau era o figura de stil?
  •  
    • 82 mesaje
    6 Iun 2007, 12:49
    0 0
    Cred ca ambele.
  •  
    • 2048 mesaje
    6 Iun 2007, 13:00
    0 0
    Am vrut sa scriu si eu citeva ginduri.. si sa postez niste lucruri care mi-au placut foarte mult, pe care le-am primit ieri intr-o prezentare superba si emotionanta..

    Fiecare avem dureri grele pe suflet, tristeti nemarturisite si uneori aproape de limita umana, le ducem ani in sir sau uneori putem trece mai repede peste ele.. e foarte greu sa gasesti un sprijin real in cei dragi, care din diverse motive te-au ranit sau te-au lovit cindva, e trist sa lupti de una singura in situatii imposibile, fara sperante, fara resurse, fara a mai avea incredere in tine, in intelegerea, rabdarea, capacitatea de daruire, iubire si compasiune a celor care ar putea si uneori ar trebui sa o faca, dar din diverse motive, si mai ales din indiferenta, incapacitatea de comunicare, lipsa de empatie, orgolii, refuzul acceptarii unor greseli personele in trecut, relatiile devin extrem de greu de dus, creeaza si adincesc suferintele, distrug casnicii, familii si prietenii de ani de zile si din pacate traim parca intr-o alienare continua, o nebunie fara limitem nu mai putem avea incredere in aproape nimeni, nu mai exista nici rabdare, nici toleranta, nici dragoste de aproape.. egoismul si indiferenta, lipsa iubirii si sprijinului intre soti, tradarea si minciunile, superficialitatea si materialismul au ajuns sa domine lumea de azi si pur si simplu ma imbolnaveste tot ce vad in jur, la TV si ceea ce citesc si pe aici sau in alte parti.. as vrea sa cred ca nu vom ajunge cindva niste roboti si persoane atit de reci precum nordicii, ca inca mai avem suflet, dorinte, tandrete, compasiune, rabdare si atentie pt cei de linga noi sau pe cei aflati in nevoie si care nu se pot ajuta singuri..

    Ma rog pt binele fiecaruia, indiferent de relatia cu mine, la urma urmei fiecare are felul de a intelege lucrurile si exista si o vointa divina care exista si ne face sa rezistam cu bine si sa mergem mai departe in drumul nostru.. si trebuie sa-i iertam pe cei care nu pot vedea dincolo de egoismul lor, a fi om cu suflet e absolut deosebit..


    Si ca sa inchei cu ceva frumos, o sa scriu acele ginduri care mi-au placut mult...


    "Inainte de a ajunge la o concluzie si inainte de a gindi rau despre o persoana, UITA-TE atent la ceea ce ai in jur, la fiecare detaliu, pt ca de obicei ceea ce vezi nu e si adevarul integral al situatiei !!!

    Exista 5 lucruri in viata care NU SE POT RECUPERA SAU INTOARCE NICIODATA:

    1. O piatra.... dupa ce ai aruncat-o!
    2. O vorba .. ...dupa ce ai spus-o!
    3. O sansa.. ... dupa ce ai pierdut-o!
    4. Timpul ......dupa ce a trecut!
    5. Iubirea,...pentru cel care nu lupta!

    Va doresc pace in suflet, rabdare, iubire, intelegere, emotii frumoase, mult curaj si intelepciune in deciziile voastre, sanatate si bucurii!
  •  
    • 867 mesaje
    6 Iun 2007, 13:08
    0 0
    BigSister este cel putin aiurea sa dai nordicii drept exemplu negativ. Cati ai cunoscut? Prejudecatile nu iti fac sila?
  •  
    • 17 mesaje
    6 Iun 2007, 16:47
    0 0
    pentru foxi:sigur ca se poate rezolva ,dar nu atunci cand ai un sot cunoscut in localitate si cu pile si cunostinte la toate nivelurile de jos pana sus,adica incepand cu politia si terminand cu procuratura.am incercat si s-a terminat prost tot pentru mine pentru cica l-am provocat!eu nu ma plang pentru ca in 10 ani de casnicie am invatat sa ma feresc ,sa ma abtin,sa nu bag de seama si asa mai departe.vreu doar sa trag un mic semnal de alarma pentru cele care ne citesc.sa nu ierte nimic de la inceput!pentru ca din compromis in compromis ajungi sa nu-ti mai traiesti propria viata,ci doar prin prisma celor de langa tine.si e groaznic !am noroc ac sunt super optimista si atunci cand nu mai rezist ma inchid intr-o lume imaginara ,doar a mea,pe care nu mi-o poate lua nimeni!nu e cea mai buna solutie,dar pentru moment e utila.ma ajuta sa nu-mi pierd mintile.
    cu bine.