romeo si julieta doar o opera de arta...

  •  
    • 2060 mesaje
    14 Mai 2007, 15:00
    0 0
    poate ca uneori mai avem nevoie de suturi in fund fie ele si citite...am sa postez un articol daca nu interesant cel putin bine scris...eu am fost intr-un moment asemanator si tare mi-ar fi prins bine...vi-l daruiesc...

    Acum un timp m-am indragostit profund de un barbat. Merita? Nu. Ceva din incalcelile ascunse ale subconstientului meu imi spunea ca el nu era chiar un vis. Dar m-am incapatanat sa imi imaginez lucruri foarte frumoase si marete in privinta lui. Masochism? Nu prea cred. Prostie? Ei bine, una asumata chiar in timpul derularii sale. Un romantism ceva mai dramatic si poate un pic cam imatur? Cu siguranta.

    Oricum, iubirile acestea intra deja in sfera dramaticului si pateticului. Poate ca noi, femeile, avem foarte multe visuri romantice despre barbati si iubire, sau poate chiar avem foarte multe de oferit si ne cautam un “recipient” spre care sa canalizam tot ce avem mai bun de daruit in speranta ca totul va fi perfect, ca vom fi apreciate si valorizate asa cum simtim ca meritam. Femeile au multe si exagerate fantezii cu privire la relatii si barbati, in timp ce mintea barbatilor este marcata de o serie de stereotipuri cu privire la femei, cu privire la ce anume ar reprezenta ele si la tipul de comportament pe care acestea ar trebui sa il adopte in cuplu; prin urmare, femeia este perceputa prin prisma unui set semantic tipic mentalului patriarhal, bazat pe categorizari restrictive precum: “liniste”, “caldura”, “armonie”, “daruire”, “vesnic iubitoare”, cea care imblanzeste prin natura ei presupus tandra impulsivitatea inerenta a barbatului mereu preocupat, mereu framantat. Intr-o epoca a vietii urbane prin excelenta, a divizarii situatiilor de viata intr-o varietate complexa a relatiilor, arhetipurile comunitatilor tribale, traditionale, au fost inlocuite de stereotipuri. Iar in timp, odata cu dezamagirile si deziluziile, mai mari sau mai mici, pe care le implica o relatie care a pornit de la premise prea inalte, realizam ca cel pe care l-am ales a functionat doar ca un “fetis romantic”.
    Unii oameni rezista in cuplu si continua sa isi construiasca viata impreuna, dar pe o linie realista a asteptarilor, in vreme ce altii simt ca nu pot face fata realitatii “adevarate” a celuilalt si se simt tradati ca partenerul s-a eschivat cumva din versiunea care a fost creata in legatura cu el. Ii felicit pe cei din primul caz. Pentru ca o iubire matura, profunda, presupune cunoasterea reala a celuilalt, ea inseamna sa-i fi alaturi neconditionat si nu numai sa-i ierti si sa-i accepti defectele, imperfectiunile, ci sa le imbratisezi ca parte distinctiva a eu-lui sau, ca sarm al sau particular. Am auzit multe povesti despre iubiri imposibile, eu insami am trait una si s-a incheiat foarte urat, si pot marturisi cu toata sinceritatea ca aceste iubiri sunt in mare masura narcisiste si autoinduse. Simtim nevoia sa ne indragostim intr-un anume moment al vietii noastre si cumva nu am reusit sa ne eliberam de mitul adolescentin al iubirilor imposibile, interzise, nereciproce. Iar rezultatul este o euforie melodramatica care face apel la aproape ancestralul “Carpe Diem”, la conceptul din ce in ce mai frecvent si raspandit mediatic al “trairii la maxim”, indiferent de ziua de maine si de consecinte.

    Revenind la propria mea iubire de atunci, imi amintesc ca am hranit-o cu mandrie, intr-o autoizolare plina de metafore si complacere. Eram solitara prin ceea ce simteam, dar solitara prin propria mea alegere, sentimentul meu nu era impartasit de obiectul dorintelor si fanteziilor mele trubaduresti. Si aparam acel sentiment, era al meu si ma imbogatea, pana cand am ajuns intr-un punct de la care el nu a mai avut nici o legatura cu acel barbat, ci pur si simplu exista si se hranea din tristetile si frustrarile mele crescande, independent de trasaturile lui reale. Avand in vedere tot patetismul pe care l-a implicat starea in care ma aflam, nu pot nega nici o clipa ca ceea ce simteam era dragoste. Dar aceasta dragoste a avut mai mult de-a face cu autofantasmarea, cu multele figuri de stil si literatura romantica. Daca mi-as fi impus
  •  
    • 2060 mesaje
    14 Mai 2007, 15:03
    0 0
    sa-l evaluez obiectiv, el nu ar fi avut nici o sansa de la bun inceput. Iar cand povestea s-a sfarsit, era deja prea tarziu, il iubeam si imi era imposibil sa nu sufar. Dar o iubire reala nu se sprijina pe El-Dorado-ul romantic, si cu atat mai putin pe cruzimea celui pentru care ai insemnat prea putin. Este ciudat sa fixam acel om in timp si in memorie epurat de tot raul pe care ni l-a facut, in numele splendorii gamei variate de sentimente pe care ni le-a provocat si sub pretextul ca el a mai adaugat ceva la economia emotiilor intense. Cand firesc ar fi sa privim experienta pur si simplu ca pe ceva nefast din care am invatat, cel putin, ceva care sa ne dirijeze comportamentul romantic pe viitor si sa determine echilibrul intre ceea ce suntem dispusi sa oferim si sa primim.

    Am avut un prieten care spunea ca relatiile sale esuau din cauza ca “ma simt permanent atras de femeile care imi dau un sentiment de pericol, sunt ca un fluture care nu se poate tine la distanta de flacara”. Tot el se mai caracteriza, intr-un moment Tuborg, probabil, drept: “...un egoist hedonist. Extrag frumusetea din clipa, ofer si celorlalti, dar pastrez mai mult pentru mine”. Toata aceasta emfaza eufemica pentru a masca teama de o relatie matura, cu un partener real, vazut si iubit in cadrul intimitatii cotidiene; un partener care sa nu fie o inventie a imaginatiei egocentriste, si a carui identitate sa fie in armonie cu imaginea sa in ochii celui iubit, nealterata prin recurgerea la mijloace stilistice in definirea sa si in autocaracterizarea in sine. In caz contrar, cand fiecare se descrie pe sine sau isi vizualizeaza jumatatea simuland penajul flamboaiant al maruntelor eroisme permise intr-o civilizatie care ridiculizeaza maretul, plenitudinea, cei doi ajung mai devreme sau mai tarziu sa nu se mai recunoasca pe ei insisi in contextul “in doi”. Exista teama ca fericirea este partiala si intermitenta, ca iubirea este de multe ori plina de contradictii si dezacorduri, in timp ce visarea te izoleaza de aceste perspective intr-un basm animat lingvistic si frigid emotional - despre tine. Sper ca oamenii sa renunte la oglinzile lor crispate, la autismul lor in culori stralucitoare de carnaval. Sper sa ajunga sa se bucure unul de celalalt, iar clipele petrecute impreuna sa fie un miez pur si frumos, curatat de imperfectiunile vietii in momentele cand facem bilantul ei. Asta inteleg eu, mai nou, prin “Carpe Diem”.

    In fond, “Romeo si Julieta” nu a fost decat o opera de arta...
  •  
    • 2060 mesaje
    14 Mai 2007, 15:05
    0 0
    Sursa: kudika.ro
  •  
    • 1628 mesaje
    14 Mai 2007, 15:51
    0 0
    realist articol dar....vezi tu......unde-ar mai fi ala ,al noualea cer,daca am fi mereu atat de realiste? din pacate majoritatea dintre noi traiesc clipe placute de acest gen,apoi cad din cerul acela impropriu denumit al noualea,cand ,de fapt e acolo,aproape................decizia e a noastra! si uneori e al dreq de placut sa fi romantic