...sa vorbim despre parinti...
-
0 0m-am gandit la acest subiect din doua motive:
1. vin sarbatorile!!!!
2. nu l-am vazut discutat(cel putin nu in ultima vreme, de cand intru eu pe forum) -
eu cand spun parinti sunt amuzata
ai mei m-au avut de tineri, si pe mine si pe sor-mea, mama este cea mai buna prietena a mea, chiar daca pana la 14 ani n-am vb deloc cu ea...eram o rebela. vb acum absolut tot, dar...la telefon...ea fiind in baia mare, eu in buc. si ne auzim de 5-6-7 ori pe zi, uitam de noi la telefon.
tata a fost foarte restrictiv, militaros, ne-am certat mult, dar dupa ce am intrat la facultate ne-am imprietenit, si am uitat de toate.
deci...parintii mei...amicii mei...ii vad asa..cool, open minded, imi tolereaza toate aerele de independenta, ma ajuta cat pot, astfel incat sa nu ma simt intretinuta
sunt ok...si sunt ai MEI!
scurt pe doi
-
mai eu o spun cu mandrie...
nu zic ca nu au existat momente naspa...cand ii vroiam alaturi de mine...sau momente cand nu ii mai vroiam...dar la cate le-am facut eu, fiind oita nearga, oita rebela...ma minunez ca au avut rabdare..asa ca le-am iertat si eu mustrarile cam dese, restrictiile cam multe, neincredea din adolescenta... -
in ceea ce ma priveste... am avut o copilarie cam zbuciumata.
una peste alta, am tata adoptiv (din a doua casatorie a mamei).toate bune si frumoase...pana a aparut pe lumea asta fructul casniciei lor, adica fratele meu! (pe care-l iubesc enorm, e si normal... e singurul meu frate!).au inceput, evident,"discriminarile". am trecut peste aceasta etapa, pasind in adolescenta cu gustul amar, lipsa tatalui natural fiindu-mi mult timp considerat un handicap.
am cam fost oaia neagra a familiei si le-am cam facut asa dupa cum m-am priceput eu mai bine, tinand intr-o oarecare masura cont de ceea ce-mi spunea mama(foarte rar,dar in momente cheie).
acum... sunt in relatii de "prietenie" cu amandoi.nu am ce sa le reprosez (pt ca nu vreau si nu caut asta), multumesc doar Domnului ca-s amandoi in viata si sanatosi, dar nu pot sa spun ca n-au ramas ceva "sechele" in toata povestea asta. -
Laura, imi pare rau pt tine.Nu pot decat sa iti urez sa ai parte de o noua familie, asa cum ti-o doresti.
Eu nu voi vorbi despre parintii mei, pt ca n-as face decat sa-mi numar sechelele. Eu nu ma emotionez cand aud versuri de genul "enigmatici si cuminti samd", de Adrian Paunescu.
Propun, daca sunteti de acord, sa vorbim si despre parintii care vom fi.
Eu vreau sa fiu mama care intelege si explica. Mama care nu tipa si nu loveste. Mama care poate fi severa si ferma fara sa rada de greseli si fara sa umileasca.
I-am promis copilului meu nenascut un tata cu suflet bun si grijuliu si o mama cu maini ocrotitoare, mangaietoare si fara gheare.
Asa sa-mi ajute Dumnezeu.
Daca ziceti ca vine craciunul si trebuie sa ne indreptam gandurile spre parinti, ok, fac si eu o urare : "celor care sunteti parinti, va doresc sa va lumineze Dumnezeu mintea, sufletul si sa nu le rapiti copiilor veselia si increderea!" -
milady, niciodata nu e prea tarziu, doar in cazul in pleaca in alta lume, asa ca tata meu. Acum regret ca nu am fost mai apropiati, ca nu am comunicat, ca nu i-am simtit dragostea de parinte. Bine ca a compensat mama. Asa ca incearca sa ajungi la sufletul tatalui tau, sa nu ajungi sa regreti atunci cand va fi cu adevarat prea tarziu. Viata e asa de scurta, si ce frumoasa e daca suntem inconjurati de iubirea fiintelor dragi.
-
eu pe langa faptul ca ma izbesc de "un zid",de cele mai multe ori imi cer sfatul, le spun cum este bine sa faca,taman invers fac si dupa, gasesc tot felul de alte scuze pt faptele lor si-mi cer sa-i inteleg! ce sa inteleg,la ce-mi mai cer parerea?de ce nu este invers?
simt ca vorbim alta limba!
ii iubesc pe amandoi,dar nu pot sa nu recunosc faptul ca ma doare enorm aceasta lipsa totala de comunicare inter'umana si abia pe urma indraznesc a spune parinte-copil.