am nevoie de sfaturi
-
0 0dragele mele..traiesc o poveste mai complicata si sunt intr-un impas din care nu stiu cum sa ies mai bine...am 24 de ani si de un an jumate traiesc cu prietenul meu care este cetatean olandez..problema este ca de 2 luni el a trebuit sa plece in tara lui din cauza serviciului..am decis ca si eu sa ma duc sa traiesc acolo..in sfarsit am depus toate actele penrtu sedere temporara dar acum nu stiu daca imi mai doresc atat de mult sa plec pt ca imi este tare greu fara parinti..mama se simte cam rau cu inima si tata munceste de dimineata pana seara..iar eu ma simt un pic vinovata daca plec si ii las aici..imi iubesc si prietenul dar imi este greu sa las in urma familie tara si tot ce am mai scum pentru el...voi ce ma sfatuiti sa fac...mai am o saptamana pana la testul de la ambasada iar eu inca sunt cu inima indoita nestiind care este ceam mai buna decizie...voi ce ma sfatuiti sa fac?...multumesc!
-
Alegerea e a ta. Cred totusi ca, daca ramai in Ro, iti va parea rau peste ani ca ai ratat aceasta sansa. Daca nu iti place in Olanda, probabil ca vei putea oricand sa te intorci. Daca vei reusi sa-ti gasesti un job acolo si sa castigi cat de cat bine, iti vei putea ajuta si parintii trimitandu-le din cand in cand bani.
Nu te gandi ca pleci definitiv. Gandeste-te ca pleci ca sa vezi daca iti place acolo si numai daca totul este ok ai de gand sa ramai. -
Nu vreau ca decizia ta sa depinda de ce spunem noi aici. Faci cum crezi ca este mai bine. isa a spus, totul poti fi bine acolo, mai bine decat in tara si sa iti ajuiti parinti financiar ca tata sa nu mai lucreze zi noapte.
Tu iti cunosti prietenul mai bine decat noi. Vezi daca merita, pentru ca el va fi cel mai important acolo. -
iti va fi foarte greu , ai sa sauferi mult , dar eu cred ca este cea mai buna solutie sa pleci! nu vezi ce se alege de tara asta? o sa iti fie mai bine acolo cu siguranta si imlicit si parintii tai o vor duce mai bine...ei ce parere au de plecarea ta?
eu zic sa fii optimista , sa te gandesti ca pleci la mai bine , ca o sa ai iubitul langa tine , ai sa vezi ca nu se compara cu nimic asta!
sa ne dai de stire ce ai hotarat! pupici! -
Alina (.. de ce ti-ai ales si continuarea aia diabolica??
) .. am sa-ti povestesc si tie.. si celor care o sa citeasca aici experienta mea cu plecarea in strainatate si legatura cu problemele de sanatate ale celor din familie.. si relatia afectiva cu ei..
In 1999, cind eram casatorit, eu, fosta sotie si cei 2 copii am decis sa emigram in Canada.. dorinta era mai veche, dar atunci ne-am hotarit, la incurajarile surorilor fostei sotii mai ales (ambele traiesc in Suedia de dinainte de Revolutie) si pt ca in Suedia nu puteam emigra in nici un fel legal, am vrut sa alegem calea cea mai usoara pt noi si care sa ne ofere un viitor mult mai bun (eu stiu foarte bine engleza si franceza, ea-engleza), facusem testul de verificare si aveam punctaj mult peste limita de acceptare, numai banii lipseau.
Cum pe atunci nu era asa de simplu de emigrat fara ajutor, am apelat la o firma de avocati canadiano-romana, cu un onorariu de 4000 USD, bani pe care i-am primit de la una din surorile ei, plus 5000 USD pt a-i avea pt ambasada si suma de subzistenta acolo in primele luni.
Si de aici, incep problemele cu adevarat dureroase: parintii ei nu au fost de acord nici o secunda cu emigrarea, tot timpul ne bagau in subconstient ca nu sintem buni de nimic, ca nu vom rezista acolo fara ei, ca nu vom putea avea grija si de 2 copii, ca nu sintem capabili profesional (aberatii care nu aveau legatura cu realitatea!).. si apoi, cind au vazut cit sintem de hotariti sa plecam au trecut la santaj emotional (asta se intimpla prin iarna, ian-feb. 2000): ca fosta soacra este bolnava cu nu stiu cite boli (diabet, tensiune, reumatism, glanda tiroida), ca socrul are nu stiu ce probleme cu plaminii si o sa moara de suparare daca plecam.. ca nu mai au pe nimeni sa aiba grija de ei ..si numai chestii de astea de iti venea sa spui ca sintem centrul existentei lor..si nu ar fi putut trai fara noi.
Am aflat apoi de la surorile fostei sotii ca tocmai pt ca s-au purtat cumplit de urit parintii cu ele au decis sa emigreze si ele in Suedia, prin anii ‘90, mai intii una, care a adus-o si pe celalalta, nu neaparat pt o viata mai buna..
Tatal meu (Dumnezeu sa il ierte
) era si el operat de vreo 8 ani, avea o proteza la inima.. si desi se simtea bine, muncea chiar prea mult pt situatia lui, a mai avut si unele momente mai dificile si desi mama era linga el si fratele meu la fel (desi mai pleca sa munceasca in afara cu lunile), mereu m-am gindit sa fiu aproape de ai mei (desi la vreo 300 km distanta).. si sa ma implic cit mai repede in situatii extreme..
Am cedat pina la urma atitor presiuni si ginduri care m-a macinau si in dorinta de a nu avea pe constiinta pe nimeni daca plecam in Canada (sau sa ne blesteme fosta soacra, ca a spus ca o sa faca si asa ceva daca ii parasim..desi ea spunea ca este o femeie crestina si merga la biserica si se impartasea..
) si am ales sa renuntam in febr. 2000 la plecarea in Canada.. desi fosta sotie nu a fost de acord, avind o relatie f. tensionata cu ai ei si spunind ca nu merita sa renuntam la viitorul nostru pt parintii ei..
Si apoi, incetul cu incetul, realitatea mi-a dovedit cit de mult am gresit in alegerea mea.. cu cele mai bune intentii pt parinti.. la numai o luna dupa renuntare, in martie 2000, tatal meu a murit in urma unui accident vascular (s-a enervat din cauza unui d.obitoc la serviciu-era viceprimar in comuna - i-a plesnit un vas de singe la creier, a intrat in coma si a murit in 7 ore la spital), iar eu nu am ajuns sa il mai vad in viata.. ultima intilnire cu el fiind cu 2 saptamini inainte cind am fost la o nunta unde am cununat si unde era atit de vesel, amuzant si binedispus (fiind un om extraordinar si iubit de toti oamenii care l-au cunoscut pt felul lui foarte sociabil si cu un umor special).. si am crezut ca innebunesc de durere ca nu am putut face nimic sa il salvez si nici nu am reusit sa mai vorbesc cu el in ultimele momente de viata..
-
Si oricit am crezut ca voi putea face ceva pt ai mei in situatii extreme, realitatea mi-a dovedit ca totul a fost in zadar, nici pe tatal meu nu l-am putut salva, nici mamei mele nu i-am putut fi de ajutor dupa aceea decit ca sprijin moral, prin telefon mai mult. ..si ea si tatal meu au fost de acord sa plecam, dar inima mea nu a putut sa renunte la dorinta de a fi aproape de ei si de rudele mele, de toti cei linga care ma simteam bine aici..
Pe urma, relatia cu fostii socri a devenit extrem de tensionata si orice as fi facut pt ei nimic nu era bun, nu erau multumiti, indiferent cit i-am protejat si am avut grija cit au fost bolnavi (si iarna erau bolnavi cu saptaminile amindoi) nimic nu ii satisfacea.. si apoi reprosurile sotiei legate de Canada si de problemele noastre s-au inmultit si uite-asa.. s-a dus de ripa si casnicia noastra.. in urmatorii 3 ani de zile..
Nu iti spun acum cit de rau imi pare ca nu am luat decizia de a pleca in Canada atunci, sint sigur ca viitorul familei mele si al meu ar fi fost mult mai fericit, iar acum fosta sotie este bine mersi in Suedia, parintii ei traiesc singuri in tara.. desi bolnavi, dar se descurca.. si uite-asa.. intotdeauna oamenilor le este frica de deciziile majore care pot schimba si afecta multe vieti, mai ales a celor dragi, insa cind tragi linia peste ani si privesti in urma trebuie sa simti ca a meritat orice sacrificiu daca viata ta este mai fericita si ai tai sint bine, si chiar daca poti fi si in tara si ii vezi o data sau de 2 ori pe an, este similar ca si cum ai fi in Europa..
Asa ca..tu o sa tragi singura concluziile din povestea mea.. si decizia in viata ta iti apartine..numai ca gindeste-te ca parintii iti sint mereu aproape, oriunde ai fi, dar tu nu vei fi la fel de fericita daca renunti pt a fi aproape de ei la o ocazie poate unica de a-ti indeplini visele si dorintele tale de fericire.. Dumnezeu sa te lumineze si sa iti indrume pasii si gindurile asa cum meriti si va va fi cel mai bine..tuturor.
-
alinadevil, trebuie sa te gandesti ca parintii tai nu intineresc...si starea lor de sanatate nu merge inspre bine, ci inspre rau, din pacate. daca nu pleci acum din motivul asta, nu o vei face niciodata, si e pacat, pt ca ei nu vor mai fi, la un moment dat, si vei ramane singura. trebuie sa-ti facui familia ta, si pe ei sa-i mai ajuti cum poti, dar solutia nu este sa stai langa ei, si sunt agoisti daca-ti cer asta. daca mama ta are probleme cu inima, asa va fi mereu de acum incolo, pt ca nu se vndeca. deci ai curaj, si ia-ti zborul spre o viata mai buna!
-
va multumesc din suflet pentru sprijin...mai am cerva de adaugat..parintii ma sustin sa plec si sa imi caut in viitor mai bun acolo dar eu sunt cea care este cu inima indoita..ma gandesc oare cine o sa ii ajute pe ei aici cand eu nu voi ma fi si daca le este gru fara mine...au muncit o viata intreaga sa imi ofere cei mai bun iar eu acum plec si ii las fara nici un sprijin...asta ma macina cel mai mult..va pup pe toti si multumesc de experienta impartasita bigsister...