versuri II

  •  
    • 103 mesaje
    7 Feb 2003, 09:01
    0 0
    Noapte banalã
    Bausem prea mult în noaptea - aceea...

    Era ora când totul ti se pare posibil,
    chiar si invierea din morti,
    chiar si schimbarea amintirilor palite.
    In mine se deschideau si se-nchideau intr-una porti,
    scartiind intre renuntari si ispite.

    Era ora când totul ti se pare simplu si posibil,
    când crezi ca un singur cuvant
    spulbera toate argumentele si nehotararile celorlalti,
    si totul iti apare clar si categoric,
    ca intr-o opera desavarsita de arta.

    Ce opera de arta
    poate fi mai desavarsita decât dragostea?
    Ce om n-a incercat sã faca din ea opera vietii lui?

    Am spus si eu vorbe mari despre dragoste,
    m-am simtit si eu pur, vorbind despre dragoste,
    am suferit uneori nebarbateste
    - crezand, instinctiv, ca lipsa de demnitate
    este ultimul atu în acest joc necrutator.-
    Exista destule grilajuri
    de care mi-am rezemat fruntea infierbantata,
    incercand sã-mi dau seama
    daca iubesc cu adevarat sau sunt numai ridicol
    Exista pe undeva si un cavou, unde am intrat
    - în respectul legilor tenebroase ale romantismului,
    jurandu-mi iubirea
    în cadrul necesar al vesniciei.
    Exista prin cartile mele si ale altora,
    o puzderie de flori presate,
    versuri mazgalite în tren,
    scrisori cu vorbe calcate în picioare,
    fotografii la minut,
    bilete de cinema
    si note de plata de prin crasme periferice,
    pastrate ca un fel de invitatie la nunta,
    tot arsenalul pueril adunat intr-un sfert de veac
    de maturitate, minciuni si sperante.

    Am fost totdeauna desuet si prapastios,
    continuam sã-mi caut Marea Iubire
    chiar când îi simteam sarutarea,
    tacera îmi parea o catastrofa,
    si-mi ucideam iubirea, cautand-o strofa cu strofa.

    Bausem prea mult în noaptea aceea
    si rastimpul ultimei luni îmi aparea lung ca moartea.
    O luna - fãrã vinul catifelat al mainilor ei.
    O luna - fãrã boltile innoptate ale ochilor ei,
    O luna - acoperiti de tarana despartirii.
    O luna - de când nu mai stiam nici noi de ce ne despartisem.

    Poate în mine nu era decât disperata indoiala
    de a nu fi ingropat un trup inca viu.
    Dar nu: stiam ca totul mi-e în putinta,
    si numai sunetul glasului meu
    va destrama distanta dintre moarte si viata.daca ar fi cunoscut telefonul,
    romantismul n-ar mai fi cunoscut poezia indepartarii.
    Dar eu il aveam, alãturi, semn negru al magiei,
    intr-o lume stapanita de cifre,
    trebuia sã pronunt doar unul din nenumaratele numere,
    aliniate mut în cartea de telefon,
    ca niste morminte inchizand tot atatea destine.
    Un numar indiferent, dar miraculos,
    prin mijlocirea caruia distantele piereau,
    si eu auzisem - o, de cate ori!-
    glasul abisului în care mã arucasem.
    Poemul s-a inchinat de mult în fata prozei,
    dar bausem prea mult în noaptea - aceea
    pentru a mai distila nuantele poeziei.

    E ora când totul ti se pare posibil
    si am rostit numarul magic.
    Si un glas, nu al abisului meu,
    ci al destinului,
    mi-a raspuns, usor plictisit:
    - S-a mutat de aici, imediat dupa casatorie...

    Noaptea isi sugrumase propia magie.

    Ce opera de arta
    poate fi mai desavarsita decât dragostea?
    Ce om n-a incercat sã faca din ea opera vietii lui?


    Pe firul telefonului se auzea doar un tiuit
    venit din marile singuratati
    si energiile mele supranaturale
    cu care crezusem ca pot invia si mortii
    s-au întors asupra-mi, intr-o ploaie intunecata.

    S-a mutat...Deci si iubirile se muta!
    Trec de pe o strada pe alta,
    dintr-un oras în altul,
    sau, si mai simplu, dintr-un pat în altul.
    Iubirea mea nu era moarta, doar se mutase.
    Si de ce nu? Si fluviile isi muta albia,
    si pamantul isi mai schimba orbita,
    chiar metagalaxia isi muta hotarele.
    Sã se mute, deci, si iubirile,
    o data, sau de mai multe ori pe an,
    carand în camioane sau simple valize
    boarfele trecutelor nopti de dragoste!
    Sã se marite cu fastul cuvenit,
    stergand cu lamaita urma vechilor saruturi.
    Asa cum se nasc si mor,
    trebuie sã urmeze si ele ciclurile vietii,
    sã sufere, sã slabeasca, sã prinda grasime,
    sã inseteze, sã sangereze,
    sã se bucure de-o haina noua, - ca toti oamenii.

    Eu o credeam ingropata de vie
    si, la ora când totul ti se pare posibi