atitudine pozitiva
-
0 0iubitele mele, am si eu niste nelinisti metafizice de cind ne tot conversam pe forumul asta. sper ca voi fi receptata corect

una la mina, dracusorul din mine imi sopteste ca n-ar trebui sa exorcizam chiar toate trairile "negative" experimentate in dragoste, caci acestea ne fac mai umani. perfecti nu vom fi, roboti nu cred ca vrem sa devenim.
1. spre exemplu, complexul de inferioritate. este combatut cu toate armele si considerat autodistructiv, nerealist, ca baraj contra navalirii fluviale a fericirii etc. eu cred taman pe dos: ca, atunci cind vad, stiu, cred, constat, decretez ca ala de linga mine ar merita o statuie, e firesc sa recunosc si sa ma simt mica-mica. n-ar fi corect sa ma simt egala, sau sa fac eforturi sa neg realitatea, prin exercitii de autosugestie "sunt prefecta, sunt frumoasa, sunt desteapta, merit totul de la viata si, eventual, de la cel de linga mine". pentru ca, in cazul in care ajungem sa ne simtim egali oamenilor superiori, ne lovim de doua inconveniente:
a) traim in iluzie, ceea ce ne trimite din nou la psiholog, dupa ce am scapat de complexul inferioritatii, cu problema copilului care crede ca mos craciun cheltuieste bani pe cadouri special pentru el.
b) ne refuzam cresterea. daca admitem, iluzoriu, ca nu mai avem nimic de schimbat la noi insine, s-a dus pe copca orice sansa de dezvoltare psihica si emotionala
apoi, cind iti refuzi complexul de inferioritate ca sentiment legitim, te afunzi in iadul autosuficientei. pierdem curiozitea fata de sine ("oricum, sunt desteapta, mumoasa si devreme acasa si nu-mi rezista nici o competitoare") si fata de ceilalti ("foarte bine, e si el/ea bun/a, dar mai breaza ca mine nu s-a mai vazut")
se mai pierde onestitatea. sinceritatea fata de propria persoana: cind nu-ti recunosti limitele, asta nu inseamna ca ele nu exista. limitele se anuleaza prin sinceritate dureroasa si efort supraomenesc sa devii ceea ce admiri ... -
2. am mai deschis cindva subiectul despre furie, dar n-a percutat nimeni. nu-i nimic, recidivez, cine stie?

furia este legitima! adica avem dreptul sa simtim furie. si ar fi o eroare cit casa poporului sa ne simtim vinovati cind suntem furiosi. de ce? pai, sa ma explic.
a) politetea cu orice pret creaza relatii artificiale intre oameni. musiu nu stie ce gindesc, pentru ca nu-i spun, ci imi pastrez zimbetul fara moarte pe buze.prietena mea cea mai buna poa' sa stea si in cap ca de la mine n-o sa auda ce aiurea ii sta rochia aia labartata pe care si-a cheltuit mostenirea de la bunica.
b) secretomania distruge iubirea. eu sunt pentru a risca sinceritatea absoluta in orice relatie...de ce? dintr-o curiozitate monstruoasa de a afla ce se afla dincolo de momentul in care ai spus tot...chiar, ce ce poate intimpla, altceva decit o sansa colosala a unui inceput magic, pe care nici un muritor de rind cu gindire "pozitiva" nici macar nu si-l imagineaza..
c) formarea unei personalitati, in practici recomandate de psihologi, sociologi, yoghini etc. eu zic asa, ca e imposibil sa nu ai nici un fel de personalitate, si daca te apuci sa devii ceea ce distruge fiinta care esti...nu vad crima mai mare impotriva umanitatii decit aceea a fiecarui individ indreptat impotriva lui insusi.
am dat numai trei exemple (1. politetea haios practicata -adica excesiv- , 2.dedublarea si 3.transformarea silnica in altcineva) drept cauze comune ale furiei. nimeni nu stie de ce il apuca atunci cind il apuca...nimeni nu recunoaste ca toate aceste modernisme sociopate ne dezechilibreaza si dezradacineaza din ceea ce suntem si ne impiedica sa devenim ce ne este destinat. si persistam sa gindim pozitiv, sa ne simtim egalii tuturor, sa refuzam gelozia, ura, ranchiuna, invidia ca sentimente perfect legitime si CONSTRUCTIVE, in timp ce furia in crestere ne arunca in culpabilitate si depresie...si in timp ce continuam sa dam vina pe altii, pe mediu, pe societate, pe vecina care gateste peshte si varza de a imputit tot cartierul...
-
3. succesul. pai, sa vedem ce se zice despre asta: ca reteta e simpla, ia uite la Gates & comp ce bogati au devenit respectind ingredientele si proportia! io rid nestavilit la faza asta, utopie mai mare nu cunosc.
a) pentru ca succesul e predicat drept accesibil tuturor, fara deosebire, se intimpla ca tocmai cei care ar fi fost predestinati sa-l obtina ajung niste ratati si frustrati. de ce? pentru ca nu mai sunt concentrati pe pasiunea si vocatia personale, ci pe ideea de a-si fructifica material talentele.
b) nu mai e nici un player care sa mizeze de dragul jocului, ci disperati sinucigasi in caz de esec. stam si ne vaitam ca n-avem noroc in viata si, ia uite la aia care s-a ajuns, ce are ea mai mult ca mine? ea poate ca are tupeu si barbat cu bani, sau pile la prefectura,sau geniu managerila, ce ne intereseaza pe noi pina la urma??? n-ar fi mai rational si intelept sa cautam sa facem in viata ceea ce ne place? meseria pentru care avem chemare? ne-am putea petrece fiecare zi a vietii cu portii mici de bucurie decit cu incrincenarea de a da lovitura in jocuri care nu exista...ce forta autodisctructiva ne impinge mereu sa visam miliardul in timp ce, linga noi, este nepretuitul chip al feiricirii normale pe care nu vrem sa-l privim? -
4. feminitatea. la subiectul asta trebuie sa ma imobilizati in camasa de forta, ca nu garantez calmul personal

obisnuiam si eu sa citesc cosmopolitan si restul revistelor pentru femei en vogue...si ma simteam bine. dupa lectura imi propuneam instantaneu ca, gata, de maine ma fac o doamna. una d'aia sa stea mita in coada cind se impiedica de tocurile mele. dar, ajungeam la scirbiciu si cind constientizam ca, de fapt, personalitatea mea aduce mai mult cu un pustan pus pe sotii tot timpul si energic si cu ochii cit telescopul la lumea inconjuratoare, realizam ca "doamna" in sens de diva nu rimeaza cu bretonul meu. nu zice nimeni pe nicaieri in revistele alea care iau bani pe publicitate de la firme care sunt interesate sa vinda, nu sa ma transforme pe mine in zina zinelor, ca, de fapt si de drept, barbatii (daca tot am plecat la vinatoare) sunt iremediabil atrasi de femeile a caror frumusete naturala nu este egalata de nici un alt trofeu monden. io am avut curiozitatea morbida sa fac un sondaj in cercul meu si am intrebat asa: hei, men, rujul, fardul, ce-s aceste taine necuprinse ale eternului feminin? pai,ca sa vezi, mai mult intirzie inceperea preludiului decit sa-l prelungeasca; momente jenante cind se intinde smagul pe toata fata de la transpiratia pasiunii; gust de caine cind musc din rujul domnisoarei...si tot asa.
frumusetea, s-a mai zis, sta in personalitate, in prezenta, inteligenta, farmec, bunatate, camaraderie si gentilete...cultura chiar, sensibilitate...
in ce sta feminitatea atunci? in secretul ala senzational care nu poate fi comunicat si nici transmis din generatie in generatie...secretul femeii care RESPIRA feminitatea, nu aceea care nu stie ce sa mai faca sa o camufleze in armuri si strategii de razboi...sta in sinceritatea acceptarii a ceea ce esti si in acceptarea blinda a barbatului pe care il iubesti. nu cred in ce spunea cineva aici despre cum sa cuceresti un barbat, pentru ca o femeie adevarat a avut timp suficient sa afle ca adevaratii barbati nu sunt consumatori de strategii...cu ei, totul curge firesc in albia dragostei autentice...
scuze, opinii strict personale, dar nu si strict secrete, ca ma simt intre prietene. luati-ma de par si aruncati-ma pe geam daca nu va plac ce probleme IMI fac.
si as fi foarte incintata daca as afla si ce probleme (autentice) aveti voi. dar, cu mina pe inima, asa ca mine
p.s. eu am si o terorie gen solutie la problemele astea, dar o sa v-o spun dupa ce postati si voi. daca nu, tot o sa v-o spun pina la urma
-
chatonel, sarumina de raspuns

nu propuneam sa ne apucam toti sa devenim furiosi, gelosi, inferiori...nicidecum. ma refeream la faptul ca teoria gindirii pozitive ciunteste ce avem noi uman. si ca ne induce starea de culpabilitate cin avem asemenea stari negative. eu zic ca avem dreptul la ele si ca le putem controla nu artificial si utopic cum sustin aia cu pozitivismul lor.
scuze ca n-am fost clara la "succes". am zis ca e o nebunie generala cu "poti sa ai succes". ceea ce e bine pina la un anumit punct. pentru ca nu toti suntem capabili de performanta. pentru ca nu toti putem fi fericiti in goana asta aiuristica dupa succes cu orice pret. cred ca propaganda ar trebui sa fie in sens invers, iar aia care au devenit miliardari sa fie prezentati drept exceptii. si ca omului simplu si normal,. asa ca mine, sa i se dea dreptul la o viata normala. suntem bombardati din toate partile cu isteria asta a succesului si cred ca stressul provocat nu se merita. -
Maudi draga,
Sunt un pic in dilema...inferioritate=recunoasterea calitatilor altora? de ce nu am numi-o admiratie? E mai demn, si mai realist, cel putin in cazul meu. Nu o sa ma simt inferioara milioanelor de oameni care au descoperit ceva important, de la teoria relativitatii la inca o planeta in galaxia x...sau prietenului lui mychip care vorbeste 15 limbi (il invidiez insa, ce sa fac). Nu cred ca sentimentele de inferioritate sunt pozitive, si pe termen lung cred ca duc la depresie si lipsa de incredere in sine. De ce sa nu admiram ce au altii si sa incercam sa punem in valoare ce avem noi? Ambitia, increderea in sine, dorinta de cunoastere, sunt elemente pozitive, sentimentele de inferioritate nu duc la ceva constructiv. Inteleg sa te simti mic si umil cind te uiti la Guernica sau la Rondul de Noapte, sau la Venus din Milo. Dar faptul ca nu suntem genii (marea majoritate, eu sigur nu) nu inseamna ca suntem inferiori. Vor fi mereu semeni mai inteligenti, mai frumosi, mai talentati. Dar nu vor fi o alta Maudi, o alta Chatonel, o alta Aliada. -
mda...hai sa iti spun si eu parerea mea vis a vis de cele 4 "probleme".
(1)Pentru mine inferioritatea este o negare a propriei valori.Omul intotdeauna a cautat sa tinda spre mai bine,fizic si psihic iar "fenomenul" de inferioritate apare cand ajungem sa ne comparam cu "cel mai bun".De ce trebuie sa existe?de aici apar complexele de genul "sunt grasa si am sa raman fata batrana..." sau "sunt saraca si casa mea nu este mobilata occidental".
Cred totusi ca noi ne facem singuri rau pt. ca am putea la fel de bine sa gandim pozitiv ceva de genul"sunt grasa dar Miss X are cancer de piele"(exemplu aberant) sau "nu e casa mobilata cum as vrea dar altii cu 10 copii satu in "ceva" confectionata din cartoane".
Totusi revenind la prima ipostaza trebuie sa recunoastem ca multe persoane care au acest sentiment mai dezv. o au din cauza ca incerca sa capteze atentia ,chiar mila(o spun din experienta) sau pt.ca nu fac nimic,cad intr-o stare de indiferenta cu care se complac.Pai fato daca esti grasa,slaba,urta etc.fa ceva cu tine!!Chestia asta tine de respectul personal,fara sa punem la socoteala ca poti sa arati si ca o perie de spalat covoare daca sotul te considera minunata..totul este OK.
(2)Furia.Cred ca este normala este un sentiment normal atata timp cat nu-ti face rau personal si "persoanelor din jur".Mi se pare normal sa "te apuce dintr-odata" cand vezi atata mitocamie si indiferenta dar nu reactionand prin cuvinte obscene ci prin "argumentatie" explicandui cretinului ca nu este "buricul Pamantului".Ce putin eu asa procedez(fara sa omit pachetul de tigari de dupa
si nu chestii de genul "sunt asa de furioasa ca tampitul,cretinul etc.de sot al meu m-a inselat incat am sa ii arat eu lui cand imi tai venele"(!!!????).
(3)Succesul...hmmm...pai ma refer la "succesul profesional".Cred ca apare atunci cand ai un job pe care il doresti si care te stimuleaza continuu.Foarte frumos...nimic de spus dar...cred ca cine profeseaza jobul dorit este norocos(ma refer la Romania,nu neaparat).De ce?Ca apar tot felul de motive printre care primeaza materialul si relatiile(tot din exp.).
In concluzie,romanul"invata" sa profeseze si altceva.Poate daca ai un noroc chior sau o ambitie nemasurata(poate...).
(4)Feminitatea...mi-am "clatit" si eu ochii prin destule reviste dar...ti-o spun sincer ca ma enervez si ma intristez cand cand vad si stiu ca nu am bani.Nu sunt imp.hainele!Adevarat dar...EU ma simt bine cand le port si totul meu le apreciaza.Ma imbrac mai "la moda" pentru mine si nu pt.a crea infarct celorlalti
.
Ai dat exemplul acela cu "statistica"...cred ca este chestie de gust,de caracter,de mentalitate,nu trebuie generalizat.Tot asa am cunoscut barbati pt.care daca aveai oja sarita la o unghie...te evitau.Perfectiune!
(!!!!???)
In rest sunt de acord cu toate afirmatiile tale....feminitatea este mult mai mult,hainele sunt de fapt accesoriu pt. frumusete.
Mda...cam asta ar fi ca iar ma apuca logoreea.
-
Ia uite, ce de mesaje !!!
Merci , maudel pentru invitatie, mda, a cam venit si pe-aici iarna, ciufulita si lacrimogena...Mi-am petrecut vremea vizionand un film care s-a asortat cu atmosfera : "Lista lui Schindler" , acum nu mai pot vorbi despre feminitate, ci despre umanism si umanitate. Tulburator...e putin spus ! Cum poate fi un OM ? Un om prins in vartejul diabolic al sistemului , si totusi sa ramana OM ? Un inger pazitor intr-un iad deplin ...Nu pot face comentarii, am amintit doar ceea ce ar trebui sa stea la baza convietuirii umane... Acum sunt doar coplesita de superbitatea gestului... cu-adevarat sublim ! -
Rose!!! stiu filmul! e fenomenal!!!

ah, acum trebuie sa plec, e weekend si calculatorul nu-mi apartine decit in pauze
dar, lasa ca avem toata saptamina care vine la dispozitie
fetelor iubitelor, multumesc pentru rasunsuri, revin cu explicatii la subiect nitel mai tirziu, vad ca ati inteles ca instig la violenta, ceea ce nu e adevarat
ziceam ca, datorita bulversarii cu mituri moderne (succes, egalitate, etc) ajungem sa ne simtim vinovati ca suntem diferiti si ca simtim cum simtim, si de aici furia. care trebuie acceptata, in prima faza. nu ignorata si asortata cu complexe de vinovatie. primul pas este sa credem ca sentimentele noastre sunt legitime. apoi sa le acceptam. apoi sa le infruntam, constienti. nu vinovati, cum spun aia cu gindirea lor pozitiva
-
Maudi, iti raspunsesem doar la prima intrebare...in privinta furiei; eu ma infurii pe mine de cele mai multe ori, si nu e bine, dar poate mai bine decit sa ma infurii pe altii. Cind ma supar pe mine stiu sigur ca eu sunt vinovata, cind ma supar pe altcineva, sunt in dubiu.
Cred ca avem dreptul sa fim furiosi, insa, cum zicea Chatonel, daca nu ne face sa zicem, spunem lucruri pe care de fapt nu le chiar credem, ci sunt generate de moment. Care mai tirziu ne dor, sau ne fac sa ne simtim vinovati.
Daca ai alaturi pe cineva care te intelege (si iubeste) cred ca un acces de furie poate fi oarecum descatusator...Uneori insa lipsa de "furii" poate, in aceesi masura, sa genereze regrete. Un caz concret: aveam cindva o prietena, timpul a dovedit ca nu era asa ceva, dar eu am inghitit rautati mult timp doar pentru a nu o supara. Cind mi-am dat seama ca nu imi e prietena, am taiat orice relatie cu ea. Si m-am gindit doar atunci ca am acceptat mult prea multe, si poate mi-a parut rau ca nu am avut ocazia sa ii spun asta. Poate am pierdut sansa unei "furii" eliberatoare, dar poate caut in mine ceva ce nu e, puterea de a raspunde rautatii cu rautate.
Maudi, stiu ca tu esti mai "abstracta" iar eu transform metafizicele tale intrebari in realitatea mea...nu te superi, asa-i? -
Succesul...e iarasi personal, e pentru fiecare altceva, si ar fi naiv sa ne comparam cu ceea ce citim prin reviste.
Pentru unii succesul e sa reuseasca sa citeasca daca au probleme de vedere, sa danseze daca sunt intr-un scaun cu rotile...pentru altii e sa transforme o ferma veche din sudul Frantei intr-o minunata casa de vacanta. Pentru altii sa aiba copii sanatosi, vecini de incredere, colegi inimosi.
Deci practic eu subscriu la ce a spus si Chatonel. Succesul e al nostru, mi se pare cinstit sa il raportam la visurile noastre de cind eram copii, insa necinstit sa ne comparam cu Bill Gates. stie doar el ce necazuri are(si ce sacrificii a facut), si nu credem ca vrem sa "ne plimbam in papucii lui". -
Dar ai dreptate, Maudi, si eu am cunoscut pe cineva care se compara doar cu restul lumii si e, din pacate, o persoana foarte frustrata si nefericita. Cutare e mai putin frumoasa dar are prieten, si eu nu am. Cutare e mai putin desteapta dar are o slujba mai buna. Si uite la Jennifer Lopez ce plinuta e, eu sunt mai subtire decit ea, asa-i?
Insa ce faci cu astfel de oameni? Eu una nu am indraznit sa spun: cutare o fi in ochii tai mai putin frumoasa, dar e o persoana placuta si simpatica; sau cutare o fi mai putin destept, dar a facut mai multe cursuri, are mai multa experienta, etc...adica MERITA locul pe care il au in societate, si nu e ea defavorizata, sau lipsita de noroc, ci e doar intr-o situatie in care s-a pus singura...iar comparatia cu vedete, asta e deja un moft infantil, nu o mai comentez.
Tu ce ai face, Maudi, ai spune unei asemenea persoane ca ea e problema, nu restul lumii? Eu nu am facut-o, ca sa nu ii ranesc sentimentele. (nu era politetea aia de care vorbeai tu la furie, eu chiar tineam la persoana respectiva si nu vroiam sa o fac sa sufere...lasa ca m-a facut ea pe mine, nu m-a menajat)
Maudi draga, tu propui un subiect si eu te "asaltez" cu ale mele. Mea culpa. -
Iris, imi amintesc de prietena ta si ce ai patit cu ea cind a venit in vizita

dar cred ca tocmai ilustreaza teoria mea. ea suferea de complex de inferioritate si, in loc sa recunoasca deschis fata de sine si sa inceapa sa se trateze, si-a ascuns aceasta problema sub agresivitate si ura resentimentara. eu sunt pentru recunoasterea sentimentelor negative si a complexelor. daca le ascundem si fata de noi cu vanitate sau culpabilitate, nu scapam de ele. eu zic sa nu ne fie rusine sa recunoastem, in solitudine macar: da, sunt geloasa, furioasa, ma simt inferioara etc. ceea ce ziceati voi ca inferioritatea ar trebui resimtita ca o acceptare a superioritatii altuia: sunt de acord. dar asta ar fi al doilea pas. primul este, in opinia mea sa-ti zici in barba: ia uite ce se intimpa cu mine, sufar, urasc, sunt invidioasa ca alta e mai breaza ca mine. apoi, sa te analizezi, sa vezi unde e cauza si sa tratezi. ceea ce gidnirea pozitiva nu accepta. conform propagandei generala, nici n-ar trebui sa accepti ca altul e mai bun ca tine, daramite sa-ti recunosti ca te simti cum te simti, negativ. ei spun ca furia e (aut
distructiva si mai bine sa o negam prin autosugestie de genul "nu sunt furioasa". eu zic ca mai bine incepem sa repetam de zece ori "sunt furioasa". cind ne plictisim si ne calmam, facem analiza si exorcizam nu numai starea, dar si cauzele. asta ma oftica pe mine la astia cu "gindeste pozitiv"! ca ei ne invata sa lucram cu efectele, de parca am rezolva ceva pe mai lunga durata decit cinci minute.
Iris, tu ma stii, si celelalte prietene ale noastre deasemnea, ca am tot innebunit lumea cu obsesia mea pentru adevar. si aici cred ca e vorba despre acelasi lucru: acceptarea adevarului despre propria persoana si apoi intelegerea. degeaba fac exercitii de autosugestie 24 din 24 daca ceea ce rezulta din acest travaliu inutil este o persoana lasa cu sine si un mutant cladit pe iluzii. prefer sa aflu adevarul despre persoana mea. e ca apa: vezi ca e murdara, incepi sa o filtrezi, sa o purifici si dupa aia o bei. dupa ei, e ca si cum te-ai uita la o balta si ai spune "vai, ce riu de munte limpede". nu tranformi realitatea daca iti deformezi perceptia. continui sa cred ca acceptind realitatea poti sa vad de unde vine totusi murdaria aia care ma impurifica. oricit de adinc am ingropa in subconstient toate tarele noastre, nu scapam de ele nici pe lumea aialalta.
mi-am adus aminte de o carte foarte frumoasa, "despre educatie" .sper sa o gasesc si sa va scriu ceva de acolo. stiu ca atunci cind am citit-o mi-a mers la suflet simplitatea adevarurilor expuse.
hei, alte pareri? am postat asta in weekend si abia am asteptat sa veniti luni. acum vad ca m-ati lasat balta. sunt geloasa pe ramonel
-
Iris, scumpete, inca ceva: sper ca nu ai inteles ca eu sustin "complezele de inferioritate si furia sunt pozitive"!!! am spus ca sunt legitime. adica avem dreptul la ele, in sensul ca sunt naturale, sunt ale noastre. spune-mi, daca vezi pe cineva furios, poti sa-i spui: n-ai DREPTUL sa fii furios? nu cred. poate ai putea sa-i spui: ai / n-ai DREPTATE sa simti asta. desi e discutabil si asa. dar ar fi un prim pas spre aflarea cauzelor. ce zici, acum m-am facut mai bine inteleasa?
-
inca ceva, Iris: nu cred ca umilinta este ceea ce ar trebui sa simtim linga o opera de arta sau alta realizare de seama. inteleg ce spui tu, ca ne simtim mici-mici in fata geniului uman sau minunea naturii sau mai stiu eu ce. inteleg sa ne simtim coplesiti. si binecuvintati. si sa primim darul.
iar la succes, sunt de acord cu tine, tocmai asta sustin si eu, sa ne raportam succesul la visurile de copil si la realitatea constientizata a propriei valori. sa nu ne risipim eforturile incercind sa devenim ceea ce nu sintem, ci ceea ce ne implineste asa cum suntem.
belga, citesc si mesajul tau acum si raspund imediat