Pina cind moartea ne va desparti
-
0 0Nici moartea nu i-a despartit. Ea, o doamna gratioasa, care a adus in pragul extazului inimile mai multor generatii impatimite de balet, si-a urmat de bunavoie sotul abia plecat de citeva ceasuri catre DINCOLO, nesuportind singuratatea de aici si absenta omului iubit de-o viata. El, un minunat om de cultura, un simbol de echilibru si rafinament, n-a stiut, saracul, ca totul se poate termina atit de brusc, ca o lasa pe ea si pe noi atit de pustiiti si ingroziti de cum va arata aceasta lume fara el. Ea s-a frint la aflarea vestii si poate "a bocit" ca ca orice femeie traitoare pe aceste meleaguri: "Cui m-ai lasat, dulce Doinas?" Si n-a mai putut indura si s-a dus sa-l caute. Dumnezeu, in iubirea lui nesfirsita, o sa le ierte micile pacate si-o sa-i ajute sa se regaseasca in MAREA LOR IUBIRE. Aproape ca nu-mi vine sa cred ca aceste minunate fiinte au trait printre noi, in aceasta viata infernala unde materialul este totul, iar spiritul zace aruncat intr-un colt ignorat de toti. De aceea, pentru ca ei au existat si ne-au suportat si ne-au iertat ca suntem asa cum suntem, sa uitam o secunda de tot si sa ne rugam pentru sufletele lor si pentru triumful IUBIRII.
Dumnezeu sa-i ocroteasca pe drumurile de acum nestiute pe Stefan Augustin Doinas si Irinel Liciu.
mica2 -
Intr-adevar, Mica, si pe mine m-a emotionat foarte mult gestul acesta, de iubire ultima, care nu accepta despartirea nici macar in moarte...
Nu "pana cand moartea ne va desparti", ci "nici macar moartea nu ne va desparti"...
Intr-un fel sunt fericita sa descopar ca o astfel de iubire exista intr-adevar... -
Draga Angelito,
Faptul ca iubirea poate (eu as spune ca trebuie) fi asa ma face sa ma gindesc la faptul ca speranta nu a murit de tot. Spunea Dacia_Andrada ca, dincolo de romantismul sublim al gestului, este si o incapacitate de adaptare. Adaptare la ce? Regret nespus ca aceasta distinsa si discreta doamna nu mai este printre noi, dar o inteleg foarte bine: ce zile i se mai asterneau inainte? Avea 74 de ani, traise 44 de ani linga omul pe care la iubit dincolo de puterea de intelegere a multora, iar acesta nu era orice om, ci o fiinta poate la fel de delicata sufleteste, la fel de minunat si care, cu siguranta a fost la modul real sufletul ei pereche. Dupa atitia ani de convietuire, fiintele minunate devin UNUL, asa ca disparitia unuia din doi este ca o amputare a unei parti vitale din cel care mai ramine aici. Neputinta de a supravietui este si spirituala, dar si fizica. Sa fi ramas ea aici, in pustiul in care ne agitam steril zi de zi si unde scara de valori s-a rasturnat de mult si grotesc? Sunt convinsa ca aceste doua minunate fiinte aveau de mult o lume a lor, in care se refugiau ori de cite ori simteau ca nu mai pot face fata netrebniciei de afara, si ca viata lor se desfasura mult mai concret in acest microcosmos. Ei se aveai doar unul pe altul si atit. La ce sa te mai adaptezi cind totul s-a transformat in pustiu? Unde este fiinta cu care ai trecut si bune si rele pina acum? Este DINCOLO. Oare mai poate exista o directie alternativa in care sa te indrepti? Cred ca nu: pasii te duc inexorabil dupa cel care a fost TOTUL.
mica2 -
Da, Mica, ai perfecta dreptate (sau cel putin asa cred eu)...
Nici eu nu vad aici o neputinta de adaptare, sau poate, o neputinta de a se adapta lumii acesteia, care nu mai are sens fara fiinta iubita, de a se adapta, cum ai spus tu, la corpul amputat.
Daca ai trait asa, ca un TOT perfect, nu e normal sa faci tot posibilul sa regasesti acest TOT, chiar daca nu il mai regasesti pe lumea aceasta ? Probabil ca o astfel de sansa, sa gaseasca cu adevarat sufletul-pereche, o au foarte putini oameni, si atunci unitatea asta probabil ca devine indestructibila, ea nu poate fi sfaramata nici macar de moarte...
Mi se pare cel mai frumos si mai emotionant gest de dragoste pe care il cunosc... si in acelasi timp absolut normal... adica o inteleg perfect... -
Am sa-mi dau si eu cu parerea si stiu ca multe dintre voi nu veti fi de acord cu teoria mea.
M-a impresionat si pe mine tragica intamplare a sotilor Doinas, dar ma indoiesc ca acum ei sunt impreuna Dincolo.
Ei doi s-au iubit foarte mult si Iubirea adevarata il include si pe Dumnezeu. Nu sunt deloc habotnica dar cred in Dumnezeu si stiu ce inseamna gestul sinuciderii din acest punct de vedere.
Iubirea adevarata il include si pe Dumnezeu - asa cum spuneam - si, daca te sinucizi...atunci unde este Dumnezeu? Ce faci cu Omul asupra caruia numai Dumnezeu are drept de viata si de moarte?
Stiti ca sinucigasii nu au -de obicei- parte de funeralii obisnuite, cu preot si toate cele...tocmai din cauza ca ei sunt considerati din punct de vedere religios drept cei care se cred Dumnezeu de-si iau viata. Sunt cazuri in care preotul acorda dreptul de a avea funeralii obisnuite - ca si in acest caz, cred dar asta nu modifica cu nimic gestul de a-ti lua viata.
Ce vreau eu sa spun este ca -desi m-a impresionat pana la lacrimi aceasta Iubire care a durat o viata intreaga, precum si 'sacrificiul' ei- ma indoiesc ca ei acum sunt impreuna asa cum chiar ar fi meritat. Si ar fi tare pacat...
Cred ca de fapt...imi lipseste certitudinea (si as vrea s-o am!) ca odata ce ti-ai gasit sufletul-pereche, ramai cu el ...indiferent de modul in care parasesti aceasta lume.
Oricum, Dumnezeu sa-i odihneasca in pace! -
Pt. Dubious Poem
Tare imi este teama ca am inceput sa-l percepem pe Dumnezeu ca pe institutia (adeseori mult prea "materiala", din pacate) care il reprezinta. Dumnezeu, in perceptia mea, nu este un inchizitor, Dumnezeu este bun, Dumnezeu este mare, ne-a creeat, poate, dupa chipul si asemanarea sa, deci nimic din ce este omenesc nu ii este strain. Dumnezeu este, inainte de toate, iertator. A iertat pacate mult mai grele, poate. Caile lui ne sunt oricum necunoscute si nu intelegem de fiecare data si de la prima incercare rostul lor. El (rostul)ni se poate dezvalui mult mai tirziu si intr-un alt complex de imprejurari si abia atunci intelegem de ce cutare lucru s-a intimplat aparent fara de inteles. Dumnezeu ne ocroteste, cu bunele si cu relele noastre, altfel pina acum nu mai existam. Asta nu inseamna ca putem comite orice pacat cu gindul ca oricum Dumnezeu ne iarta. El are o dreapta masura si ne lasa sa ne primim plata dupa fapta. Dar mai cred si ca iubirea Lui pentru noi este nesfirsita si complexa, ca o mica particica din El si iubirea Lui de oameni o purtam fiecare in noi.
Asadar, daca este sa ne intoarcem la tristul eveniment care a generat aceste corespondente, imi spun ca Dumnezeu a avut logica lui si ca, intr-un fel sau altul, sufletele acestor doua minunate fiinte care nu mai sunt printre noi se vor regasi, poate intr-o alta forma care noua nu ne este perceptibila.
mica2