AI SIMTIT VREODATA CA TRAIESTI DIN VISE?
-
0 0Vreau sa fiu bolnava...Nu,nu sunt inca nebuna mintal...sunt doar extrem de obosita mai tot timpul...poate sufar de sindromul bordeline,poate nu...nu stiu sigur si nici nu vreau sa stiu... iar in prezent simt nevoia de a face ceva cum ar fi sa devin bulimica,anorexica...orice...
Mai exista cineva care are astfel de dorinte ascunse?cineva care simte ca nu e indeajuns de buna pt societate,ca nu se potriveste...cineva care sa simta o tristete fara margini,depresie,nemultumire de sine..cineva care sa isi gaseasca vreun refugiu in lucruri precum mancarea excesiva...cheltuit excesiv...sau care sa se simta bine suferind,care sa nu vrea sa fie singur,dar atunci cand e inconjurat de oameni sa nu se simta bine..sau cand e cu cineva sa simta ca nu se simte suficient de bine in compania lui?...... as putea sa scriu la infinit,dar e trecut de 00:00..sunt iarasi obosita pt ca astazi am incercat sa fac ceva...si n-am facut nimic...am visat doar ca voi face,dar nu am reusit sa fac nimic....UNEORI SIMT CA TRAIESC DIN VISE...ma imaginez reusind ceva,pt ca inainte,acum ceva timp,imi iesea mai tot ce-mi propuneam,pt ca munceam mult sa reusesc.Azi,nu prea mai prezint interes cam pt nimic...ma simt goala pe dinauntru si plictisita de moarte...dar in acelasi timp am impresia ca sunt inutila in aceasta lume si ca pierd timpul..dar tot nu ma trezesc,tot nu reusesc sa fac ceva... -
imi cer scuze pt repetarile multor cuvinte si neadaptarea expresiei la continut,dar la ora asta simt un dezechilibru puternic...iar cad dintr-o extrema in alta...
nici nu mai intreb ce sa fac,nici nu cred ca ma intereseaza vreun ajutor specializat.nu vreau sa merg la psiholog,caci peste timp o sa fac eu fac de psihologie...vreau doar sa vb despre ce simt..si vreau sa stiu daca mai gasesc oameni care se simt la fel ca mine...cred de multe ori ca sa inteleg o boala trebuie sa o traiesc eu insami la maxim,chiar daca suna excentric si probabil neinteles...
daca vrea cineva sa zica orice,si ceva suparator,astept...imi face bine sa vorbesc,pt ca in ultima vreme nu am mai vb cu nimeni...doar cu fostul meu,bine cand eram cu el..adica pana acum 3 zile.
in fine,nb -
-
Da, crede-ma, mai exista persoane exact cu aceleasi trairi ca ale tale, mai multe decat iti poti tu imagina. De fapt, aproape toti trecem prin astfel de momente macar o data-n viata, cand ne simtim goi pe dinauntru, nemultumiti de noi insine si de cei din jur, in special atunci cand avem parte de o ruptura pe plan sentimental, asa cum ti se intampla tie in acest moment. Nu prea exista nici un refugiu in astfel de momente, dar timpul o sa te vindece complet de aceasta durere, asta iti pot garanta. Deci, linisteste-te, ceea ce experimentezi tu acum este normal, pana la un punct (mai putin dorinta sau nevoia ta de a te imbolnavi, daca am inteles eu bine, asta chiar e nefiresc). Durerea va trece si iti vei regasi echilibrul mai repede decat te astepti, pentru ca asa suntem construiti.
-
sady, ar trebui sa-ti schimbi nick-ul in maso
lucrurile stau dupa cum urmeaza:
1. e foarte bine sa iti faci vise, planuri de viata.
2. in mod normal, urmatoarea etapa este sa iti sufleci manecile, sa iti pui capacitatile si calitatile la treaba pentru a-ti pune in practica aspiratiile.
3. daca nu o faci, ci te multumesti sa visezi cu degetul la tampla, te depresezi, te irosesti, te devalorizezi.
4. daca o faci, iti valorifici resursele, obtii satisfactii si sentimentul de implinire.
stii, daca nu iti folosesti calitatile si capacitatile, e ca si cum nu le-ai avea deloc.
pentru motivatie, iata un citat din bhagavad gita:
"Savarseste faptele prescrise! N-ai reusi sa-ti pastrezi nici trupul fizic, lipsindu-te de fapta." -
sady:"totusi este trist in lume" sau "nu credeam sa invat a muri vreodata",cred ca esti la stadiul asta,stii ce vreau sa spun,pt ca esti fata inteligenta.Sa-ti spun ca deseori sunt sau ma simt la stadiul filosofic(eminescian),ca imi bat joc de ceea ce am si altii nu au parte,ca sunt constienta ca nu am nimic si totusi am,sunt incertitudini care ma apasa,ma gandesc cu oroare ca vom fi aruncate la cosul de gunoi al socitatii sau vom "muri" strivite in bratele ospiciilor de nebuni sau a unui psiholog retardat ,depasit de situatie.Ma tem de criticile care vin asupra noastra ,uneori indreptatite ,insa mi-e teama ca suntem sensibile si ca introspectia e calea prin care noi depasim atari situatii.daca iti face bine ce gandesti continua s-o faci,e probabil calea ta de eliberare,daca nu,inceteaza si ancoreaza mai repede in realitate,comunicand despre sine cu oricine si despre orice.Ma tem ca faci parte din zodia filosofala si prin urmare nu-ti pui decat atari intrebari.Eu te inteleg perfect,incerc acum sa ma autoeduc in realitate,cred ca pt moment e calea care imi convine cel mai mult.succes! -
-
am trecut si eu la un moment dat prin niste stari asemanatoare. in urma unei despartiri, am inceput sa vad viata altfel. am incercat sa ignor aceste stari cu gandul ca este doar o faza si cu timpul totul o sa fie ok. numai ca la un moment dat situatia a inceput sa ma depaseasca. primul semn care m`a ingrijorat ca fost cand la un moment dat, mergand pe strada, am inceput sa ma feresc de oameni, vroiam sa ma ascund undeva unde sa nu ma vada nimeni, ii vedeam pe toti rai si parca toata lumea avea ceva cu mine, am pus capul in pamant si am inceput sa plang. cei din jurul meu au observat ca se intampla ceva cu mine, nu era doar ceva psihic, slabisem intr`o luna aproximativ 10 kilograme si aveam niste cearcane enorme. refuzam insa orice ajutor din partea cuiva.
aveam momente in care incercam sa ma gandesc la viitorul meu dar tot ce puteam sa vad era esecul. nu intelegeam de ce am ales o facultate cu profil uman, si nu imi imaginam cum o sa ma descurc in viata.
plangeam foarte mult,evitam pe cat posibil compania oamenilor, nu puteam dormi, mancarea avea toata acelasi gust pentru mine, nu mai stiam cine sunt si ce vreau de la viata. un alt episod care m`a pus serios pe ganduri a fost cand am inceput sa plang din senin intr`un autobuz plin la ora 2 dupa-amiaza.
am inceput sa ies in fiecare seara, sa beau si sa fumez cel putin un pachet de tigari pe zi. "ma distram " foarte mult si asteptam ca starile mele rele sa dispara.
insa ma simteam tot mai obosita si mai neputincioasa cu fiecare zi ce trecea. mi`am impus sa nu mai plang decat pe ascuns, si mi`am zis ca daca momentele jenante continua ma voi duce la un control. norocul meu a fost ca era vacanta si toate acestea nu mi`au afectat facultatea. cand am simtit ca nu mai pot face fata, trecusera deja 3 luni in care nu imi dadeam seama cum a trecut timpul si in care nu ma simtisem decat rau, m`am dus la medicul de familie si am cerut trimitere la un control de specialitate. am ajuns astfel la un psihiatru care mi`a dat un tratament antidepresiv. perioada tartamentului a fost groaznica pentru mine, probabil ma asteptasem ca medicul sa imi dea cateva sfaturi despre viata si cam atat.
totusi am urmat timp de 3 luni acel tratament iar starea mea s-a imbunatatit considerabil, dupa tratament am inceput sa iau in greutate iar fobia mea fata de lume a disparut.
m`au ajutat foarte mult in acele momente familia si prietenii. toata lumea era alaturi de mine si incerca sa ma faca sa ma simt mai bine, mi`am dat seama in acele momente cati oameni tin la mine dar lucrul acesta ma facea sa ma simt si mai rau, stiam ca ii ranesc, vroiam sa ma simt mai bine pentru a le arata ca toate eforturile lor nu sunt in zadar, insa pur si simplu nu puteam.
cand iti mai vine sa vrei sa fii bolnava gandeste`te putin la mama ta, sau la orice persoana la care tii foarte mult, gandeste`te cum s`ar simti stiindu`te rau.
de asemena am inceput sa ma compar cu oameni care o duceau mult mai rau ca mine, care nu arata mai bine ca mine , si cu toate acestea erau fericiti.
nu as mai vrea sa trec prin ce am trecut niciodata, in momentele in care ma simteam foarte rau (eu stiam acest lucru si stiam ca sunt "down") as fi facut orice sa dispar. se facea dimineata si eu nu dormeam de loc si aveam tendinta de a iesi pe balcon si de a sari.
ma durea foarte tare mila cu care eram privita, dar prietenii mei au stiut sa imi arate ca si in momentele cele mai grele tot eu sunt, si merit ceva bun de la viata. (cand scriu toate acestea imi vine sa plang, pentru ca imi dau seama cati oameni minunati sunt in jurul meu).
deci, draga mea, stiu ca e greu, dar incearca sa te gandesti si la altii, nu numai la tine, incearca sa iti dai seama cat de minunata este lumea in care traiesti. sunt sigura ca exista in jurul tau oameni care au nevoie de ajutorul tau si mai ales oameni care te`ar ajuta cu placere daca ar banui numai ca ai nevoie.
e un cliseu sa spun ca viata merita traita, dar asa este. -
