Jurnal de cort. Ziua 8. Cheile Nerei, obsesia mea veche

De ani de zile, aud mulți lăudând Cheile Nerei și eu nu am ajuns să le văd până la vârsta asta! Când am stabilit să facem vacanța asta la cort și să depășim zona Bucegilor, primul meu gând a fost la Cheile Nerei.

Prietenii noștri cei noi, cu care ne-am cunoscut la Lacul Gura Apei ne-au recomandat campingul dinspre lacul Bei. Am plecat de la Gura Apei după ce am strâns totul foarte grupat în mașină (chiar am fost mândri de noi, pare că ne-am perfecționat în îndesat mașina). Parcă ne-a și părut un pic rău când am plecat și semnul clar că ne-a plăcut mult a fost că la plecare am oprit mașina sus, în drumul principal, ne-am mai uitat o dată și am zis toți, în cor: ”Pa, pa, locule! Mulțumim!”


Am pornit spre Caransebeș. Știți că v-am povestit de drumul groazei, cel spre Poiana Pelegii. Când am ieșit la asfalt, râdeam cu toții și băieții mă rugau să nu bag viteză că li se face rău, nu mai sunt învățați cu mai mult de 20 la oră. Eu, nu vă mai zic, îmi venea să fac ca Ion când a pupat pământul. Când am dat de asfalt din ăla impecabil, coală de hârtie, sincer vă spun că îmi venea să trag pe dreapta, să cobor, să îngenunchez și să-l pup.

Am oprit la Lidl-ul din Caransebeș și am realizat că, deși organizarea la bagaje ne ieșise brici, cea la aprovizionare fusese ignorată complet. Rămași cu gândul la ceaunul de ieri, băieții au zis că ei s-au săturat de grătar și vor doar ”mâncărici” la ceaun. Unul a ales rața cu varză și, opțional - doar dacă vreau eu, cu mămăliguță, iar celălalt (și e lesne de înțeles care) și-a ales fasole cu cârnați.

Am luat rapid ceapă, ardei, morcovi, ridichi, roșii, castraveți, varză, toate proaspete, din Piața Lidl, cașcaval afumat Pilos, piept de rață și cârnați cabanoși Pikok, conserve de fasole Freshona, niște șervețele umede Lupilu (că viața la cort fără șervețele umede nu ar fi viață), lapte UHT Pilos, pâine proaspătă, un vin roșu de fiert (de la nenea Sarica Niculițel) și am plecat la drum cu toate lucrurile făcute.

Am pornit de acolo spre Reșița, Oravița, apoi spre Sasca Montană până s-a făcut drumul spre lacul Bei. Semn că nu eram numai eu aia obosită, băieții au zis din start: ”Pune GPS-ul!”, chiar dacă GPS-ul era întrerupt de câte un ”Nu cred că suntem pe drumul bun, dar nu mă bag, ia-te după ăsta!”.

V-am povestit mai sus cum a fost când am dat de asfalt, da? Să știți că băieții chiar râdeau de mine și îmi ziceau să nu mă bucur prea mult că până la campingul următor mai e mult și poate drumurile proaste nu s-au terminat. Eh, și au avut dreptate! Ultimii 10 kilometri spre campingul Bei au fost la fel! Când și-au dat seama că se repetă istoria, au început să fie foarte grijulii cu mine și să mă susțină psihic: ”Hai că nu e așa rău! Hai că poți! Hai că nu ne grăbim! Hai că sunt doar câțiva kilometri! Hai că suntem pe Cheile Nerei și tu ți-ai dorit! Hai că o să fie frumos!”.



Am ajuns, din nou, obosită de drum și fără chef de nimic în camping. Era deja seară și nici de montat cortul parcă nu aveam chef. Copilul își mâncase plăcintele cu mere pe care nu le ratează niciodată când mergem la Lidl, noi am fiert un vin și ne-am culcat devreme. Nu aveam nici lemne de foc și parcă nici chef de stat la foc.

Campingul e drăguț, dar aștept să-l văd mâine, la lumina zilei.

Citește și: Jurnal de cort. Ziua 7. Din paradis direct într-un coșmar 

Sau povestea celei mai spectaculoase zile: Jurnal de cort. Ziua 6. Paradisul e în afara ariei de acoperire a rețelei


Sunt mama lui Victor (10 ani) și sunt tare mândră de asta. Am divorțat când copilul avea 2 ani și de atunci a început aventura noastră în doi și viața mea de femeie divorțată.
31 August 2020