Noi, oamenii, ne iubim și am vrea să ne mutăm împreună, doar că toate tentativele de a-i socializa pe cei doi patrupezi din viața noastră au eșuat lamentabil până acum.
Eu o am pe Mutzi de 4 ani și ceva. El îl are pe Maxi de 5. Evident, relația noastră de iubire este mai scurtă decât a fiecăruia cu animalul lui de companie: ne cunoaștem de un an și ceva, dar abia de jumătate de an suntem efectiv un cuplu. Suntem oameni trecuți de 30, amândoi divorțați, cu destule relații eșuate în spate, deci ne cam dăm seama când descoperim acel partener pentru care ar merita sacrificat confortul de a locui singur. Așa că la un moment dat s-a pus problema să nu mai plătim chirie amândoi separat, ci să ne unim viețile și cheltuielile într-un singur apartament.
Aici a intervenit ceea ce babele ar numi soartă. Prima întâlnire dintre Mutzi și Maxi s-a terminat la veterinar, cu câteva copci pentru bietul Maxi. Nici nu știam că pisica mea poate zgâria atât de rău. Și că un câine poate fi atât de bleg încât să facă pișu pe el de frică. Mi-a fost milă de el și nu am știut cum să mă comport cu Mutzi. Era clar mult prea posesivă.
Poveste adevărată: "Eu am pisică, el cățel, vrem să ne mutăm împreună, dar ei nu ne lasă"
Știu că sună a banc, și totuși noi cei care-l trăim nu mai vedem nimic amuzant în asta. E practic o situație fără ieșire, de vreme ce fiecare dintre noi ține la prietenul lui cel mai bun: eu la pisica mea, el la câinele lui.