Ceea ce deosebeste in mod evident psihoterapia psihanalitica de celelalte metode psihoterapeutice este cautarea sensului. Pentru toate celelalte terapii, simptomul (ex. atacul de panica, depresia, fobia etc.) este ceva care trebuie eliminat, fara a ne pune problema identificarii cauzelor sau a sensului sau. Oarecum, pacientul este tratat dupa modelul omului-masina, simptomul este o simpla defectiune care trebuie remediata si... atat.
Una dintre cele mai mari descoperiri ale psihanalizei se refera la faptul ca simptomul este incarcat de semnificatie; mai mult, el este un strigat mascat de ajutor, strigat care nu a fost auzit in trecut si care acum apare sub forma simptomului, tocmai in speranta ca de data aceasta se va face auzit si va fi luat in considerare.
Prin simptom, inconstientul incearca sa comunice intr-o forma acceptabila lucruri care nu pot fi comunicate altfel, tocmai pentru ca in mare parte sunt lucruri despre care "am invatat" ca este interzis sa vorbesti.
Pornind de la ideea ca orice simptom ascunde o drama sufleteasca si ca acel simptom va persista atat timp cat acea drama nu va fi consumata, perlaborata, integrata, psihoterapia psihanalitica nu acorda atentie simptomelor, ci sentimentelor, gandurilor, dorintelor asociate acestora.
Pe langa problemele emotionale de tot felul, pe care le abordeaza si alte tipuri de psihoterapii, inclusiv psihanaliza clasica, psihoterapia psihanalitica include in aria indicatiilor ei si restul tulburarilor de personalitate, tulburarile de limita (cazurile de borderline), tulburarile psihosexuale, tulburarile copiilor si adolescentilor, tulburarile varstei a III-a, problemele de cuplu si familie, precum si psihozele si problemele psihosomatice.
Marele avantaj al psihoterapiei psihanalitice este dat de abordarea mai punctuala a problemei, definind si redefinind problematica etapizat, fara a fi necesara intotdeauna explorarea complexa, profunda si de lunga durata a psihicului clientului.
Aceste sentimente sunt accesate si retraite in relatia cu terapeutul, apoi verbalizate, analizate si intelese. Drama din spatele simptomului, care este in acelasi timp si motorul sau, este astfel consumata in relatia terapeutica, iar in acel moment simptomul isi pierde, practic, ratiunea de a exista. Misiunea lui a fost indeplinita.
Altfel spus, psihanalistul aude strigatul de ajutor camuflat in simptom al pacientului, il recunoaste ca atare si creeaza loc in spatiul psihic constient, pentru ca acesta sa fie exprimat, pus in cuvinte. In total contrast cu vocea socialului, psihanalistul vede in simptom nu o problema care trebuie eliminata, ci o solutie.
Practic, singura si cea mai buna solutie pe care pacientul a gasit-o pentru ca el sa nu moara sufleteste, sa nu devina alienat, robotizat, un "adaptat" perfect intr-o societate care ii ignora nevoile, bagatelizeaza trairile subiective (sufletul) si descurajeaza aspiratia la autenticitate.
Relatia terapeutica ofera un cadru securizant in care pacientul invata sa se simta suficient de liber pentru a-si exprima revolta si a gandi tot ceea ce pana acum era "interzis" sa gandeasca, tabu. Psihanaliza este o invitatie la libertate, la libertatea de a gandi si de a verbaliza, dupa cum este, totodata, si un foarte solicitant si dificil exercitiu de sinceritate.