Prietena mea, sex sălbatic cu soţul meu

Cea mai bună prietenă a mea, fata cu care am împărţit nopţile şi camera la cămin, învăţând pentru restanţe, fata cu care am împărţit pachetele de la ai mei, pentru că mama ei nu trimitea niciodată nimic, fata cu care am plâns la Titanic şi am ţipat de bucurie în faţa primului mall vizitat împreună, fata asta a ţinut să împart cu ea şi ceea ce n-aş fi vrut: pe soţul meu. Aşa i-am pierdut pe amândoi.

Când am cunoscut-o pe Ioana venisem pentru prima dată în Bucureşti, la examenul de admitere la facultate. Crescusem într-un orăşel mic din Ardeal, şi deşi visasem dintotdeauna să fac medicina la Cluj, ai mei m-au trimis la Bucureşti pentru că aici aveam o mătuşă care m-ar fi putut găzdui pe perioada facultăţii. Ioana era din Moldova, dar părea mult mai familiarizată cu Capitala atunci când am cunoscut-o. Poate asta m-a şi făcut iniţial să mă apropii de ea, nevoia de îndrumare de la cineva care cunoaşte oraşul.

Ulterior ne-am împrietenit cu uşurinţă, pentru că eram firi asemănătoare. Mătuşa mea a murit într-un accident înainte ca eu să încep cursurile, şi aşa am fost nevoită să aplic pentru un loc în cămin, alături de Ioana. Aşa a început studenţia, poate cea mai frumoasă perioadă din viaţa noastră împreună.
Am experimentt cu Ioana în cei şase ani de facultate tot ce ne-a trecut prin cap. Doar sex n-am făcut împreună, în rest am mâncat, dormit, băut, dansat, agăţat băieţi, am fumat iarbă şi am folosit în scopuri nerecomandate anumite medicamente. Mediciniştii ştiu despre ce vorbesc. Eram tinere şi nebune. Credeam că toată lumea e a noastră.

Prietenia noastră a supravieţuit şi unor certuri inerente, dar s-a consolidat în timp, aşa am rămas tot cele mai bune prietene, chiar dacă la rezidenţiat, eu am rămas în Bucureşti, iar ea a ajuns la Focşani.

În timp, ne vedeam destul de rar, dar niciodată nu treceau mai mult de două-trei luni fără să petrecem măcar un weekend împreună. Sărbătorile şi concediile le făceam mereu amândouă, iar atunci când eu m-am îndrăgostit de Robert ea s-a bucurat pentru mine şi mi-a fost alături, la nuntă, ca domnişoară de onoare.
Nimic nu s-a schimbat în relaţia noastră, chiar dacă eu eram măritată şi ea nu. În continuare ne făceam planuri împreună.

La un an după căsătorie am rămas gravidă. Evident, Ioana a devenit naşa fetiţei mele, iar eu nu puteam să fiu o mamă mai fericită pentru că eram veşnic înconjurată de iubirea soţului meu şi de dragostea prietenei mele celei mai bune. Eram fericită.

Lucrurile s-au schimbat radical într-o vară când am mers în Grecia împreună. Pentru că eu nu sunt o pasionată de plajă şi baie în mare, îi lăsam pe ei trei să se zbenguie toată ziua la soare, în timp ce eu stăteam la umbră cu o carte în mână. Aşa s-a apropiat Robert de Ioana mai mult decât ar fi fost cazul. S-au apropiat, s-au dorit reciproc şi au decis să rişte. Într-o noapte m-am trezit cu o sete cumplită din cauza a ceea ce mâncasem la cină şi m-am dus să beau apă. Robert nu era în pat, aşa că m-am gândit că s-a dus pe terasa vilei în care locuiam în sudul Greciei, ca să fumeze. L-am căutat, şi acolo i-am găsit pe amândoi. A fost un şoc pentru mine. Să-ţi vezi soţul făcând sex sălbatic sub clar de lună cu cea mai bună prietenă a ta? Credeam că numai în romanele de Sandra Brown există astfel de scene.
Ei bine, viaţa mea s-a transformat de atunci dintr-un vis frumos într-un coşmar. Evident că amândoi s-au grăbit să-mi explice că a fost ceva involuntar, şi că mult mai important decât sexul făcut de ei rămân căsnicia noastră şi prietenia. Că amândoi mă iubesc şi că nu au vrut să mă rănească, dar că de fapt lucrurile astea se pot întâmpla mai des decât îmi imaginez eu, tocmai datorită acestei comuniuni extraordinare care există între noi.

Cu greu am reuşit să divorţez de Robert. Sunt încă nevoită să-l văd un weekend pe lună, când vine s-o ia pe micuţa Ioana ca să stea la el. De Ioana cea mare nu mai ştiu nimic. Am refuzat de atunci să-i mai vorbesc. Am aflat doar ce mi-a povestit Robert, pe scurt, la una dintre vizite, că nu a rămas împreună cu ea. Pentru că Robert continuă să spere că noi doi mai avem vreo şansă. Refuz să iau în calcul această ipoteză. Dar în aelaşi timp nici nu pot să trec peste acest episod din viaţa mea. Au trecut trei ani de atunci, eu am 34 de ani, şi trăiesc singură cu fiica mea. Îmi e imposibil să mă gândesc la un alt bărbat. Pe de-o parte pentru că pe Robert l-am iubit mai mult decât merita, şi pentru că mi-e foarte greu să mai am încredere în cineva acum. Oare voi mai putea vreodată să gândesc normal, şi să mă îndrăgostesc?