E greșit să vrei să fii apreciat?

Să ne privim retrospectiv viața! Fiecare pentru el. Nu e greu, ne dăm seama unde am greșit, unde am fi putut face lucrurile altfel, ce situații puteam evita, ce trebuia să zicem și lista poate continua.
Poate ai observat, sau poate nu că nu m-am referit la lucrurile pozitive; în mintea mea, acum, lucrurile pozitive sunt cele ce trebuia făcute.
 
Dar m-aș putea gândi că le-aș fi putut face mai bine și mai ușor? Da, normal! Însa majoritatea dintre oameni se gândesc la trecut ca la ceva negativ: “Dacă aș fi făcut alfel, e... alta ar fi fost viața mea acum...” ai putea zice.
 

De ce ne chinuim noi pe noi astfel?

 
De ce în loc să ne bucurăm de viața asta minunată, ne-o întunecăm cu amintiri negative? Probabil există o explicație științifică, în mod categoric s-au mai gândit și alții la asta. Opiniile mele sunt doar ale mele și le interpretez așa cum vreau eu.
 
De aici și explicația logică, normală, naturală a acestei întrebări.
Omul este liber să aleagă ce dorește să-și amintească despre trecut. El și numai el poate decide în fiecare secundă a vieții lui ce să facă cu gândurile, cu faptele, cu toate calitățile și defectele lui.
 
El și numai el, omul, unicul, poate decide azi dacă îl afectează un trecut negativ sau dacă îl călăuzește un trecut pozitiv.
 
În fiecare zi a vieții mele mi-am dorit să realizez câte ceva, orice, să simt că nu trăiesc degeaba, să simt că am un rost în această viață, să simt că îi pot ajuta și pe alții și, mai ales, întotdeauna mi-am dorit să fiu apreciată. 
 
De curând, însă mi-am dat seama că asta e ceea ce caut de ani de zile, aprecierea.
Trist, dar adevărat. Însă niciodată nu este prea tarziu.
 
Răsfoind file din trecutul meu, realizez că tot ceea ce am făcut a fost în mare parte pentru a fi apreciată: fie că am făcut curățenie, mâncare, temele de la școală, ajutorul dat prietenilor și colegilor, familiei, felul în care mă îmbrăcam, vorbeam sau mergeam, totul cerșea aprecierea celor din jur.