”Tata o bătea pe mama, mama ne bătea pe noi și noi băteam pisica”

E frumos! E plin de mesaje și poze cu ghiocei, viorele și ”La mulți ani!” peste tot. E Ziua Internațională a Femeii și pe PR stăm bine.
Am să las mai jos câteva mărturii ale unor femei:
 
D: Există polițiști și șoferi. Prima dată când am chemat poliția, mi-au spus: “Haideți, doamnă, ați chemat poliția pentru o palmă, zău așa! N-a murit nimeni dintr-atât. Păi ce exemplu îi dați copilului? N-ar fi mai înțelept să vă împăcați?” 
Pe mine m-a pus la pământ când am auzit asta. Iar el n-a mai avut nici o limită. Autoritățile erau de partea lui. Avea dreptate, nu? După un an, m-a lovit din nou, pentru că pâinea nu era proaspătă. 
Nu știu de unde am avut forța să chem poliția din nou. Stătea cum inima cât un purice. Iar polițistul a zis: 
“Cum adică, domnule, DOAR o palmă? Nu dă nimeni palme nimănui. Ceea ce ați făcut e ilegal”. 

J: Copilul era nou-născut. Era mai neajutorat decât un pisoi, decât orice pui care abia e venit pe lume. Pentru tot-tot-tot depindea de mine. Aș fi vrut să fie cineva acolo care să mă pescuiască și să mă salveze din situație. Dar oricât m-am uitat în jur, nu era nimeni. Doar eu. Eu. Dacă nu plec eu, copilul n-are nici o șansă!
 
M: Dacă n-ar fi fost judecătorul om, poate copilul meu n-ar fi acum aici. Fostul meu soț este avocat. După divorț, au urmat alte 47 de procese. 47!  Intentate mie, prietenelor, polițiștilor și tuturor celor care m-au ajutat. Ultimul proces, al 47-lea, a avut loc când fiul meu avea 14 ani. Dosarul avea 247 de pagini. Judecătorul a decis că fostul soț nu mai are voie să își vadă fiul pentru 6 luni pentru că îi era pusă în pericol sănătatea psihică. Era pe cale să o ia razna copilul, ce să mai! 

K: Băiatul meu chiar a fost afectat psihic. Era mărișor, avea 12 ani și a fost întâi trist, apoi a făcut depresie. Nu mai avea chef să se vadă cu prietenii, să se spele, să iasă din camera lui.
Da, lipsea mult de la școală, iar eu nu puteam să fac nimic pentru că eram mai deprimată decât el. Într-o zi, la ora de română, s-a ridicat în picioare, în clasă, și a spus din senin: ”Mama mea m-a părăsit”. Am aflat de la  mamele colegilor lui și atunci m-am întors “înapoi”. În corpul meu, în viață mea. 

B: A fost o singură palmă. Copilul avea 6 luni și în ajunul Crăciunului ne-am certat dintr-o prostie. Pe 24 decembrie mi-a dat o palmă, pe 6 ianuarie am băgat divorț. Eu sunt chimistă, lucrez cu rate de precizie de 10 la puterea -9, înțelegeți ce înseamnă asta? La mine nu merge ”ce mi-e zero, ce mi-e 1”. Zero e zero. 

D: Activiști amândoi, pe drepturile omului. Eu, mai ales pe drepturile femeilor. El e un tip foarte respectat în comunitatea de ONG-iști, face training-uri pe drepturile omului cu polițiști, de cred că îl știau jumătate din polițiștii din oraș. Cum să fie violență tocmai într-un cuplu în care amândoi luptă împotriva abuzurilor de orice fel? Uite că eu am fost cizmarul care umbla desculț?

I: Sunt din Teleorman, dintr-un sat. De 22 de ani, umblu cu cicatricile astea în creștetul capului. Când mi le-a făcut fostul soț am chemat poliția. “E bărbat-tu. Ce să-i facem?” așa ziceau. Îl amendau și tot eu plăteam amenzile. Mi-am luat copiii și am plecat în Spania. Aici sunt prințesă, guapa, lumea mă tratează cu respect. Acasă, din strâmbo, urâto, țiganco – nu mă scoteau. 

F: Când ieșeam din tură de la spital, mă suna - cu video să vadă unde sunt. Se uita în telefon - asta era la ordinea zilei. "Ce? Ai ceva de ascuns?" așa îmi spunea și eu îl lăsăm pentru că nu aveam nimic de ascuns. În final, a montat pe ascuns o cameră de supraveghere în casa mea de vacanță.
Am o casă de la părinții mei și am văzut că fusese făcută o reparație la un perete, dar nu înțelegeam de ce; peretele era perfect, nu fusese inundație, nu nimic. Când m-am uitat mai atent cu o prietenă, am descoperit că era o cameră video. 

M: Sunt judecătoare. Am crescut într-o familie în care tata o bătea pe mama, mama ne bătea pe noi, copiii, iar noi băteam pisica. Ce am pătimit în copilăria mea, exact același lucru am trăit și la maturitate, cu soțul. Rațional, știam că nu e în regulă, doar asta făceam, aplicam legea și legea era clară. Dar, în sinea mea, nu credeam că pot exista și altfel de relații pentru mine. 

Toate acestea sunt niște mărturii REALE, ale unor FEMEI REALE. Aceste mărturii au fost citite de două actrițe într-o piesă de teatru la care am fost cu fiul meu. Prima piesă de teatru la care am fost noi doi. 
 
Nu îi plăcea teatrul. Nu-i plăcea de la început, adică de pe la 3 ani, când a fost prima oară la o piesă cu grădinița. De atunci, au urmat ani de zile în care am încercat să-i spun/să-i arăt că teatrul nu e așa cum crede el. 
 
Nu pot să spun că am avut succes, că n-am avut. A fost dorința lui de a veni cu mine la piesa ReStart, când i-am zis că eu mă duc la o piesă de teatru al cărei subiect este violența domestică. (Următoarea reprezentație va fi pe 22 martie - detalii AICI, dacă doriți.)

În medie, în România, în fiecare oră, o femeie sună la 112 pentru a raporta o faptă de agresiune domestică.
Conform statisticilor oficiale din România, în 2021 peste 46.000 de femei au fost agresate în propria casă, 72 de femei și-au pierdut viața din cauza violenței de gen, numărul de plângeri pentru violența domestică s-a dublat odată cu declanșarea pandemiei și este oricum subraportat față de numărul efectiv de cazuri (conform site-ului ANES).

Documentat în perioada 2019-2022, ReStart aduce pe scenă o serie de povești ale unor femei devenite astăzi învingătoare ale violentei domestice și explorează perfomativ aspecte esențiale privind procesul de vindecare: activarea resurselor exterioare și interioare (stima de sine, încrederea), precum și influența comunității și a climatului social în stoparea abuzurilor.

La finalul piesei, în timp ce aplaudam, s-a apropiat și mi-a zis la ureche: ”Sunt impresionat…”

 
După piesă, am discutat câteva zile numai despre asta.
Îl impresionase totul: jocul, actrițele, luminile, muzica, grafica și… subiectul! 
”Cred că acum am înțeles cel mai bine ce înseamnă abuz… Acum știu ce fel de bărbat nu vreau să fiu!”... Pentru că eu îi tot spun că totul ține de alegeri și că avem de ales și ce fel de oameni vrem să fim.
 

Responsabilitatea mamelor de băieți

 
Eu am crescut într-o familie în care abuzul era la ordinea zilei. Tata era alcoolic, iar eu semănam fizic cu el, așa că eram cea care primea bătaie atunci când tata era plecat la băutură (și el era plecat mai mereu). Am crescut cu convingerea că faptul că semăn cu tata e un mare handicap, cel mai mare blestem pe care aveam să-l port toată viața. Târziu am realizat că handicapul nu era la mine, ci la cei de lângă mine. 
 
Acum nu mai contează, sunt ani și ani de atunci și am treburi mai importante de făcut decât să vorbesc despre asta. Am de crescut un bărbat și vreau ca el să nu fie unul care să contribuie la statisticile îngrozitoare de mai sus.
 
Poate că acesta este cel mai important cadou pe care îl putem face femeilor: să creștem bărbați empatici, respectuoși, înțelegători, onești, corecți, decenți, nu indivizi abuzatori. Poate că cheia asta e la noi, la mamele de băieți… 
 
Ne tot concentrăm pe susținerea femeilor care sunt victime ale violenței domestice, le încurajăm să vorbească, să ia atitudine, să plece, dar vorbim prea puțin de bărbații abuzatori. Am zis mereu că creșterea copiilor este o chestie cu bătaie lungă. Dacă vrei rezultate imediate, s-ar putea ca rezultatul final să-ți dea cu virgulă.
 
Dacă nu te întrebi de cel puțin o sută de ori pe zi ”Ce înțelege copilul meu din ce fac eu acum?”/ ”Ce concluzii va trage copilul meu de aici?”/ ”Ce exemplu îi dau eu copilului meu acum?” / ”Ce lecție va învăța copilul meu de aici?”, s-ar putea să fi pierdut esențialul.
 
Nu trebuie să uităm că absolut tot ceea ce facem după ce devenim părinți se transformă în exemple pentru copiii noștri.
Că le dăm exemple bune sau rele, ține de alegerile noastre, așa cum îi spun copilului.
 
Dacă s-ar apuca cineva să investigheze toate cazurile de violență domestică (atât victimele, cât și abuzatorii) s-ar putea să aflăm că toți sunt niște foști copii care n-au văzut altceva în casă. 
 
Haideți să avem grijă la ce văd ăștia mici în casă și poate, cine știe, peste ani, statisticile din România pe violență domestică nu vor mai exista! Pentru că nici violența domestică nu va mai exista!
 
Lăsați-mă să visez asta de 8 Martie!  
Mulțumesc!  


Sunt mama lui Victor (10 ani) și sunt tare mândră de asta. Am divorțat când copilul avea 2 ani și de atunci a început aventura noastră în doi și viața mea de femeie divorțată.