Povestea frigului - tutorial pentru copiii caloriferelor

V-am mai zis că am crescut la țară, nu? Nu mai e un secret pentru nimeni treaba asta!
Am crescut la țară și copilăria mea a fost un lung șir de orori care ar face orice părinte modern de azi fie să sune la Protecția Copilului, fie să facă o postare pe Facebook și să fie îndelung share-uită. Bine, eu nu despre orori vreau să vă spun acum (că la vremea respectivă aia era normalitatea mea, eram fericită).
 

Eu vreau să vă povestesc un pic despre iarnă.


La mine la țară, încălzirea se făcea cu sobe. Evident, și sobele împărțeau lumea: cele de teracotă erau lux, iar cele ”pe colț” - tot teracote, erau luxul suprem. Prima și prima dată când am auzit de ”Neckermann” era într-o discuție despre soba de teracotă pe colț. Cele de jos de tot, ultimele în lanțul trofic, erau sobele ”de paie” - niște coonstrucții simpliste în care aruncai paie cu furca, se făcea vălvătaie și se încălzeau, iar pănă dimineața te conservai la rece. Pe astea nu le-am prins, adică ai mei au fost un pic mai răsăriți, astfel că anul nașterii mele i-a găsit cu teracote în casă.

Cum era cu sobe?

Hmmm, cum să fie? Eu știu că multora vi se pare ceva frumos - clișee cu ”povești la gura sobei” și sentimentalisme cu lemne care trosnesc am văzut/auzit pe la mulți...
- dar realitatea din teren nu prea a fost așa. Mă rog, la mine în familie, la gura sobei se stătea pe oliță sau dormeau mieii mici. Erau ierni grele, iar oile care fătau în luni geroase primeau un ajutor maternal, practic - tataie aducea mieii în casă. Nu exista nimic mai frumos decât să stai după un miel de o zi să se întremeze. Tataie îl mai ducea la supt, la mama lui, la câteva ore, sau îi făcea mamaie un biberon dintr-o sticlă de ciob cu o tetină rămasă de pe la noi și îl hrăneam noi, în casă. Apoi, cam din a doua zi, devenea partener de joacă. Patul nu era foarte înalt și îi era ușor să se urce și cu noi în pat. Era mare tristețe când se lua decizia că poate sta full time numai cu mama lui. Oricum, după fiecare etapă din asta, zile în șir mă agățam de picioarele lui tataie când îl vedeam că iese pe afară și îl rugam să mai aducă mielul puțin în casă. Bine că aveam mai multe oi și, iarnă de iarnă, ne treceau destui miei prin casă.
 
Citește și ”Eu n-am furiș. Dialoguri Marioneze”, cartea în care povestesc pe larg despre copilăria la sat. Este disponibilă AICI
 
În rest, așa cum v-am scris, gura sobei era locul în care stăteam pe oliță.
Nu-mi mai amintesc exact, dar e destul de posibil să fi făcut la oliță până la prima teză. Iarna, la țară, era anotimpul regresului. Cred că și adulții ar fi vrut să facă la oliță în loc să iasă până în fundul curții la temperaturi care îți înghețau și colțurile gurii.

Lemnele trosneau în sobă cam câteva ore pe zi.

 
Sigur, puteau trosni toată ziua, dar pentru asta trebuia să ai lemne să tot întreții focul. Cum nu prea ne dădeau banii afară din casă, nu ne dădeau nici lemnele. Focul se făcea în jurul prânzului - când veneam noi de la grădiniță/școală cât să nu mai iasă aburi din gură când vorbești. Apoi, se mai dădea un foc de seară, cu un braț de lemne și câțiva cărbuni - care degajau niște noxe de ziceai că s-a vânturat o întreagă armată după ce a mâncat zile în șir numai fasole. 

Dormeam sub plăpumi groase, cu pijamale groase pe noi, cu ”cămașă de piele” pe sub bluza de pijama, cu șosete și poate chiar și cu căciulă/tichiuță pe cap. Era bine seara. Nasol era dimineața, la trezire. Nici nu vreau să-mi amintesc de momentul ieșirii de sub plapumă! Și unde mai pui că urma să tragi pe tine haine reci.
Vă spun sincer, pijamaua nu prea ieșea de pe mine decât sâmbăta, când punea mamaia albia să spele și asta putea să nu fie săptămână de săptămână. 

Stăteam cu 3-4 straturi pe noi în casă și asta nu era o tragedie - cămașa de piele, bluza de pijama, un pulover subțirel musai ”pe gât„, pulover de lână și vestă de lână sau pieptar. Apoi, pantaloni, izmene și pantaloni de pijama sau izmene și ștrampi groși, depinde. Șosetele erau de lână, pe sub ele erau unele groase din bumbac și mai aveam și niște cipici de lână. Asta era normalitatea noastră. Nici nu-mi amintesc să mă fi plâns vreodată că e frig. Nu mai apucam. Mă vedeau că mă schimonosesc dimineața, când ieșeam de sub plapumă, și până să apuc să zic ceva mi se reamintea că așa e iarna. Apoi, pe la 6-7 ani, am reușit să înțeleg că acesta este tributul pe care derdelușul îl cere. 

Tranzitarea casei, dintr-o încăpere în alta, era tot o expediție.

 
Foc se făcea numai în camerele în care se stătea/dormea. Camera bunicilor era și cameră de zi, și acolo erau două focuri - cel de la prânz și cel de seară, iar camera părinților devenea dormitor de campanie iarna - se muta o canapea pe lângă pat și dormeam toți lângă soba în care se făcea foc doar spre seară.
Dimineața, dacă puneai mână pe ea, n-ai fi zis că s-a făcut foc în ea în ultimul an. Practic, puneam mâna pe ea ca să nu înghețe de frig soba, nu mâna.

Cam asta i-am povestit copilului care abia azi a experimentat răcoarea dimineții și întoarcerea în patul cald. A fost până la baie unde era mai răcoare și după ce s-a băgat înapoi în cocon mi-a zis că asta e o senzație atât de mișto că trebuie neapărat să o încerc și eu. N-a mai insistat după ce i-am povestit.

De-asta nu mă plâng eu de căldura din calorifere. Mai trag un pulover pe mine și îmi reamintesc că e iarnă.
Sunt mama lui Victor (10 ani) și sunt tare mândră de asta. Am divorțat când copilul avea 2 ani și de atunci a început aventura noastră în doi și viața mea de femeie divorțată.