Nu e treaba nimănui de ce facem sau nu facem copii!

Mă plângeam zilele trecute, într-un mediu nu tocmai prietenos după câte am observat ulterior, că sunt obosită după câteva nopți nedormite din cauza unei viroze a copilului. Nu ceream ajutor.

Nu mă așteptam să se ridice careva și să se bată pe piept că va veni să-mi țină locul în casă, să gătească, să calce, să facă curat și să steargă și geamurile. Spuneam, pur și simplu cum mă simt. Și atât.

Nu ai voie să te plângi


Și atunci am auzit și teoria conform căreia, dacă ai copii, nu mai ai voie să te plângi de nimic. M-a pus cineva să fac copil? Eu am vrut. Și atunci? De ce mă plâng?
Din păcate, situația de mai sus nu e nouă, am mai auzit asta. La noi, e o chestiune generală. Mamele ar trebui să strângă din dinți și să nu deschidă niciodată gura despre oboseală, disperare, nervi, depresie și multe altele care nu se încadrează în registrul unei vieți roz.


Cine-i are, să și-i crească, cine nu, să nu-și dorească!


Chestia asta am auzit-o cel mai des, mai ales din partea celor care nu au copii și (zic) că nici nu își doresc. De parcă nu l-aș crește, nu aș avea grijă de el, de parcă l-aș da altcuiva să-l crească. N-am înțeles niciodată această vorbă de o mare profunzime populară și o incredibilă lipsă de empatie. De fapt, cred că e mai mult decât lipsă de empatie…

Și dacă nu ai, de ce nu faci?


Am o prietenă de vârsta mea și nu are copii. Este căsătorită de vreo 10 ani și nu au copii. Sau nu au încă. În jurul lor, toate cuplurile nu numai că au făcut, dar au ajuns și la next level: al doilea, al treilea copil.

Vorbeam cu ea legat de ce am povestit mai sus și îmi spunea că nu mai poate cu chestia asta.
Ea nu are problema mea, ea are alta: De ce nu face?

Cum ar fi normal, m-aș fi așteptat ca familia să facă presiuni, că așa am cam văzut eu că e: se ajunge la un punct în care părinții se doresc a fi bunici și încep să le facă copiilor capul calendar. Dar nu! Nu era asta! Prietenii, colegii și tot felul de oameni care atunci când află că are mai mult de 30 de ani o întreabă dacă are vreo problemă, dacă poate să facă și, în ultimă instanță, de ce nu face.

De ce nu te-ai protejat?


La fel cum e și prietena mea din celălalt colț de țară, care are trei copii autiști și lumea o întreabă de ce a făcut trei dacă a văzut că ies autiști.
De ce nu s-a protejat? De ce a dat lumii trei indivizi autiști? Ca și când ar pângări umanitatea și vai, noi eram perfecți, dar a venit asta și a născut trei autiști în această lume perfectă!

Să mă iertați, nu e treaba nimănui de ce facem sau nu facem copii, de ce alegem sau nu alegem să-i avem sau, mai rău, de ce nu ne-am protejat. Noi, părinții, vorbim despre copii, la fel cum alte persoane vorbesc despre mașini, politică, haine, alimentație, religie, fotbal, tenis. Iar când li se întâmplă ceva nasol, nu începe nimeni să zică ”Ți s-a stricat mașina? Cine te-a pus să-ți iei mașină?”/ ”N-a câștigat candidatul X la alegeri? Cine te-a pus să ții cu el?” / ”A pierdut Halep? Cine te-a pus să ții cu ea?”.


Ne spunem păsurile ca să ne eliberăm, de cele mai multe ori, nu ca să fim ajutați. Dar poate ar trebui să urmăm sfatul poporului și să ne protejăm când vorbim.
Sunt mama lui Victor (10 ani) și sunt tare mândră de asta. Am divorțat când copilul avea 2 ani și de atunci a început aventura noastră în doi și viața mea de femeie divorțată.